Viața prințesei Louise-Marie, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei, a fost una dintre cele mai controversate din istoria monarhiilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tânăra a sfidat convențiile epocii având o viață personală tumultuoasă, marcată de un mariaj nefericit cu prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha, de o aventură scandaloasă care a zguduit societatea aristocratică și de un proces răsunător ce a dus, în cele din urmă, la internarea ei în sanatoriu.
Louise-Marie a venit pe lume pe 18 februarie 1858 la Bruxelles și a fost fiica cea mare a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și al Mariei Henriette de Austria. Părinții prințesei au avut o căsnicie nefericită, mariajul lor fiind decis din motive exclusiv politice, pentru a asigura Belgiei o alianță puternică. Mirele nu a fost atras de viața de familie, iar mireasa era interesată doar de religie și avea câteva pasiuni limitate: călăria, câinii și muzica. Nașterea fetiței, după patru ani de la nunta părinților, a fost o dezamăgire, pentru că aceștia își doreau, pentru a asigura viitorul dinastiei, un băiat.
Tatăl ei o descria astfel: „Este foarte înțeleaptă, fața ei este deja albă ca a mamei sale, iar regele Leopold I o găsește foarte drăguță. Sper că într-o bună zi va deveni așa, dar pentru moment văd doar că are ochii mari și întunecați, și, din păcate, un nas enorm ca al meu”. Louise-Marie a avut un frate, Léopold, născut în iunie 1859, care a devenit mândria familiei regale, și o soră mai mică, Stéphanie, viitoare arhiducesă a Imperiului Austro-Ungar, născută în mai 1864.
Pe 10 decembrie 1865, regele Leopold I, fondatorul dinastiei belgiene, a murit după o domnie de 34 de ani și fiul său a urcat pe tron sub numele de Leopold al II-lea. Pentru copii, această nouă situație a dus la schimbări majore în viața de zi cu zi. Micul prinț a devenit moștenitorul tronului și a primit titlul de Duce de Brabant, apoi cei trei copii, care erau îngrijiți până atunci de o guvernantă, au primit un institutor, contele Ignace van der Straten-Ponthoz, un sever maior de artilerie.
Fetițele și fratele lor au primit lecții de franceză, engleză, germană și italiană, matematică, istorie, călărie, religie și muzică, dar nivelul de educație al prințeselor nu a fost foarte ridicat. Deși programele școlare erau incomplete, disciplina era foarte apreciată la curtea regală, după cum scria Louise în memoriile ei: „Mama noastră ne-a crescut în stil englezesc. Camerele noastre semănau mai mult cu chiliile mănăstirii decât cu apartamentele princiare […] Regina m-a învățat, încă de la o vârstă fragedă, să mă descurc fără slujitori”. Despre tatăl ei, scria: „Omul pe care îl văd când mă gândesc la rege este întotdeauna cel a cărui tăcere mi-a speriat copilăria. Mângâierile lui erau rare și scurte. Am fost, în fața lui, mereu intimidată. Mi s-a părut mai mult rege decât tată”.
În primăvara anului 1868, Léopold jr., care avea aproape nouă ani, s-a îmbolnăvit, starea lui s-a deteriorat rapid, iar medicii l-au diagnosticat cu pericardită acută. Tusea băiatului a devenit persistentă, doctorii au recomandat îndepărtarea uvulei (a omușorului) și i-au efectuat această intervenție chirurgicală, dar starea lui s-a înrăutățit și a murit în ianuarie 1869. În timpul bolii prințului, Louise a fost foarte afectată de gravitatea situației și s-a rugat permanent pentru însănătoșirea lui.
Această primă dramă din viața ei a afectat-o mult și mai târziu a notat în memoriile sale: „A fost o lacrimă în ființa mea. Am îndrăznit, îmi amintesc, să-L blestem pe Dumnezeu, să-l tăgăduiesc”. Philippe, contele de Flandra, unchiul patern al Louisei, a devenit după acel moment moștenitor al tronului și în același an soția acestuia a dat naștere unui băiat care a primit numele Baudouin. Leopold al II-lea spera că va avea un al doilea fiu și, prin urmare, a reluat viață intimă cu regina, dar Marie-Henriette a adus pe lume încă o fată, Clementine, ultimul copil al cuplului regal.
Prințesa Louise-Marie s-a căsătorit cu Philipp, prinț de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, care îi era văr de gradul al doilea, la Bruxelles, pe 4 februarie 1875. Mariajul nu a fost pe placul tatălui ei, care l-a privit ca pe o alianță nedorită cu Prusia, însă mama a fost cea care a încurajat-o. După balul dat în cinstea evenimentului, tinerii căsătoriți au plecat de la Bruxelles la castelul din Laeken, dar noaptea nunții s-a dovedit a fi un eveniment traumatizant. Louise nota: „Nu sunt prima tânără care, victima unei pudori exagerate bazată, poate, pe speranța că delicatețea soțului va aranja totul, nu învață nimic de la mama ei. Când am ajuns în seara nunții la Château de Laeken, în timp ce toată lumea din Bruxelles dansa în luminile sărbătorii naționale, am căzut din cer pe un pat de stânci căptușit cu spini. De-abia așteptam să vină dimineața ca să pot rămâne singură în camera nupțială. Atunci am fugit prin parc și aveam de gând să-mi ascund rușinea în plantația de portocali. O santinelă m-a văzut și a alergat la castel. Regina nu a întârziat să apară și a rămas multă vreme lângă mine, fiind cât se poate de maternă. Am ascultat-o mustrându-mă, mângâindu-mă, povestindu-mi despre ceea ce trebuia să înțeleg”.
Înainte de a pleca spre reședința din Viena, mirii au făcut câteva vizite la Gotha și Dresda. În fiecare seară, Philipp îi dădea tinerei soții să bea mult, apoi o supunea perversiunilor sale erotice.
Pe 15 martie 1875, când prințesa a ajuns în noua ei casă, a fost profund dezamăgită: „Mi-a fost frig de când am intrat. Palatul arată grozav în exterior, dar interiorul este sumbru. Camera mea m-a îngrozit. Imaginați-vă o cameră mare, mobilată cu dulapuri mici din lemn de culoare închisă, cu geamuri cu perdele albastre în spatele cărora nici nu am vrut să mă uit! În mijlocul acestui paradis, o vitrină imensă plină de amintirile de călătorie ale prințului: păsări împăiate, arme, statuete din bronz sau fildeș, diverse pagoda miniaturale”. Nevoită să trăiască în acel mediu neprietenos, nu s-a adaptat la nouă viață, mai ales că mamă posesivă a soțului ei s-a impus fără menajamente în fața nurorii care avea doar 17 ani.
Cuplul se certa frecvent pentru că Philipp voia să-și transforme radical soția, pe care o trata ca pe o proprietate a sa, și încearca să o introducă într-o sexualitate pe care ea o dezaproba. Îi oferea cărți îndrăznețe și îi arăta colecția lui erotică adusă din Japonia, dar Louise avea o personalitate puternică și independentă și a refuzat să se supună excentricităților deplasate ale bărbatului. S-a răzbunat pe Philipp și pe familia lui ducând o viață fastuoasă, a făcut cheltuieli uriașe și a șocat curtea imperială de la Viena cu atitudinea ei, iar curând au apărut zvonuri că ar avea mai mulți amanți.
Când cuplul a plecat în vizită la Bruxelles, în vara anului 1876, regele Leopold și-a ignorat fiica. Fără îndoială, aflase detalii despre disputele conjugale și despre reputația Louisei la Viena. Deși nefericiți în căsnicie, cei doi au avut totuși doi copii, un fiu, Léopold, născut pe 19 iulie 1878, și o fiică, Dorothée, născută pe 30 aprilie 1881, dar micuții nu i-au unit pe cei doi soți, care au continuat să se certe frecvent. Louise era din ce în ce mai ostilă, îl ura pe bărbat din toată ființa ei și nu a fost fericită nici în rolul de mamă. Din 1887, copiii lor au fost crescuți separat: băiatul a fost educat de un tutore, în timp ce Dorothée a fost încredințată unei guvernante.
Nonconformismul Louisei i-a adus simpatia moștenitorului Imperiului Austro-Ungar, arhiducele Rudolf, pe care l-a încurajat să se căsătorească cu sora ei mai mică, Stéphanie. Nunta celor doi a avut loc la Viena, pe 10 mai 1881, dar propria mamă a avertizat-o pe mezină: „Evit-o pe Louise și, dacă o vezi, discută cu ea, dar nu te apropia prea mult, pentru că este foarte frivolă”.
În 1895, prințesa a început o aventură cu locotenentul Géza Mattachich, fiul vitreg al lui Oskar Keglevich, contele de Buzin, cu care obișnuia să se întâlnească în parcul Prater din Viena, iar doi ani mai târziu a scandalizat curtea imperială părăsindu-și soțul pentru ofițer. Cei doi au călătorit la Paris, apoi la Cannes, locuind în diverse destinații din sudul Franței. Un an mai târziu, soțul și amantul s-au duelat la Viena, prințul fiind grav rănit.
Mattachich a fost mai târziu arestat la Zagreb și închis timp de patru ani pentru declarare de identitate falsă, pentru că s-a dovedit că nu avea, de fapt, nicio legătură cu contelui Keglevich, așa cum pretindea.
Înstrăinată de tatăl, soțul și copiii ei, cheltuielile extravagante ale Louisei-Marie au înglodat-o și mai mult în datorii. În ciuda faptului că probabil era fiica celui mai bogat rege din acea vreme, prințesa a fost forțată să-și declare falimentul personal după ce s-a descoperit că locotenentul cu care fugise era nu doar impostor, ci și escroc.
Susținut de suveranii belgieni, prințul Philipp și-a declarat soția nebună și l-a convins pe împăratul Franz Joseph să o închidă într-un spital de psihiatrie. Louise a avut de ales între întoarcerea la soțul abuziv sau internarea într-un azil și a optat pentru a doua soluție. A fost instalată inițial în căminul de bătrâni din Döbling de lângă Viena, într-un pavilion special și izolată de ceilalți rezidenți.
În noiembrie 1898, femeia a fost transferată la un sanatoriu din Purkersdorf, tot lângă Viena, unde a primit un tratament mai bun decât la Döbling, dar ulterior prințul a decis să fie trimisă în afara Imperiului Austro-Ungar. Pe 17 iunie 1899, Louise a fost dusă la sanatoriul Lindenhof din Saxonia, unde avea o locuință separată și unde a fost însoțită de Anna von Gebauer, doamna ei de companie, și de Olga Börner, o femeie de serviciu. În anii de internare, în afară de fiica ei, Dorothée, pe care a cerut să o vadă în februarie 1903, nu a primit nicio vizită, nici măcar cea a surorii Stéphanie. Conform deciziilor medicale, prințesa a fost instituționalizată pentru o perioadă de șase ani, dar după patru ani, Mattachich, eliberat din penitenciar între timp, și-a ajutat fosta iubită să iasă din instituția medicală. În cele din urmă, în ianuarie 1906, s-a pronunțat divorțul de prințul Philipp, la aproape opt ani după ce începuse procedura de separare.
Prințesa și locotenentul s-au stabilit la Paris și au rămas împreună până la moartea lui, în octombrie 1923. Louise era complet izolată, pentru că niciun membru al familiei regale belgiene nu voia să o ajute. În decembrie 1923, impresionat de suferințele femeii, consulul Belgiei în Franța i-a oferit posibilitatea să se stabilească la Wiesbaden, la hotelul Nassau. Peste câteva luni, în februarie 1924, a suferit tulburări circulatorii acute, agravate brusc de o dublă congestie. În martie 1924, a primit vizita unui prieten, Julius Fritz, care i-a propus să-i aducă un preot pentru a-i da ultimele sacramente, dar, când bărbatul s-a întors cu duhovnicul, prințesa murise. Trei zile mai târziu Louise a fost înmormântată în cimitirul din sudul orașului Wiesbaden, dar nimeni din familie nu a participat la funeralii.
