,,Aş avea dreptul la odihnă, dar, când se cere unui general care a câştigat o primă bătălie să mai câştige încă una, el nu poate refuza. Am făcut Suezul, voi face şi Panama“.
Cel care se angaja cu atâta hotărâre să ducă la împlinire visul lui Cristofor Columb, al lui Simon Bolivar sau al lui Humboldt, acela de a uni printr-un canal Oceanul Atlantic cu Pacificul, se numea Ferdinand de Lesseps. Era în anul 1879. Trecuseră zece ani de când yahtul francez „Aigle“ străbătuse ecluzele Canalului Suez, care deschideau o cale maritimă nouă, mult mai scurtă, spre Asia, Africa răsăriteană şi Australia. Lesseps avea 70 de ani.
Bătălia, cea de-a doua în care se implica, nu avea s-o mai câştige. După ce a obţinut din partea statului columbian, din care făcea parte şi actualul stat Panama, concesiunea terenurilor, la 31 ianuarie 1881, Ferdinand de Lesseps a constituit la Paris „Compania universală a Canalului transoceanic“, pe baza subscripţiilor făcute exclusiv în Franţa. Capital: 600 milioane de franci.
Proiectul iniţial prevedea un canal la nivelul mării, construit într-o perioadă de opt ani, costul lucrărilor fiind estimat la circa 800 milioane de franci. Lucrările încep în 1881. Curînd, însă, constructorii se lovesc de greutăţi uriașe. 3.000 de muncitori cad victime malariei şi frigurilor galbene, iar alte câteva mii suferă cumplit de pe urma climei tropicale. Printre ei se afla şi pictorul Paul Gauguin, care, într-o scrisoare adresată soţiei, mărturisea: „Trebuie să sap de la 5.30 dimineaţa până la 6 seara, sub soarele şi ploaia tropicală. Noaptea mă devorează ţânţarii“.
Devenind evident că soluţia tehnică ce preconiza construirea canalului la nivelul mării nu putea fi realizată cu mijloacele tehnice existente, conducerea companiei a decis abandonarea proiectului „la nivelul mării“ şi trecerea la soluţia cu ecluze. Prea târziu. Din lipsă de fonduri, epuizate, compania intră în faliment, cu o datorie de 2.245.000 de franci. Dizolvată la 5 februarie 1889, „Compania universală a Canalului transoceanic“ nu efectuase nici măcar o treime din lucrările prevăzute.
Procesul intentat lui Ferdinand de Lesseps și fiul său, Charles, ca și altor persoane din conducerea companiei, printre care Gustav Eiffel, constructorul cunoscutului turn de la Paris, s-a transformat în unul dintre cele mai mari scandaluri politice şi financiare ale timpului, cu ocazia dezbaterilor ieşind la iveală fraudele şi delapidările comise de o serie de afacerişti care au folosit construcţia Canalului Panama pentru îmbogăţirea lor.
La 13 februarie 1893, Ferdinand şi Charles de Lesseps au fost condamnaţi la câte cinci ani închisoare şi trei mii de franci amendă, sentinţă care, însă, nu a fost niciodată executată. A fost casată în 1894. De altfel, Ferdinand de Lesseps, care a suferit o congestie cerebrală îndată după începerea urmăririi penale, nici n-a ştiut că fusese condamnat. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii aşezat într-un fotoliu, „cu privirea pierdută, parcă într-un trecut îndepărtat, de glorie, când vasul imperial «Aigle» trecea prin ecluzele Canalului Suez…“.
Urmaşa societăţii falimentare a devenit, în 1894, „Compagnie nouvelle du Canal de Panama“ și a cunoscut şi ea dificultăţi financiare. La zece ani după eşecul lui Ferdinand de Lesseps, în 1899, Congresul Statelor Unite ale Americii creează „Comisia Canalului istmic“, însărcinată cu studierea a două variante ale canalului, prin Nicaragua sau Panama.
Congresul american a optat, în cele din urmă, pentru varianta Panama, în urma eforturilor lui Bunau-Varilla, fostul inginer-şef al primei Companii (franceze) şi unul din principalii ei acţionari, care a publicat, în iulie 1902, la New York, o broşură care conținea argumente de ordin fizico-geografic şi tehnic favorabile unui Canal prin Panama.
Profitând de erupţia vulcanului Mont Pelée din Martinica, ce umpluse de groază omenirea, distrugând, la 6 mai 1902, în întregime oraşul Saint Pierre şi provocând moartea a 30.000 de oameni, Bunau-Varilla procură un mare număr de timbre poştale nicaraguane înfăţişând imaginea vulcanului Momotombo în erupţie. Le lipeşte pe câte o foaie de hârtie pe care scrie „Dovada oficială a existenţei vulcanice în Nicaragua“ şi le trimite fiecărui membru al Congresului american. Manevra a avut un succes uriaș, pentru că varianta nicaraguană a picat. Congresmenii au adoptat, în acelaşi an (1920), „Legea Spooner“, care prevedea construirea canalului interoceanic în istmul panamez. Bunau-Varilla a câştigat bătălia. Cum Columbia, din care Panama făcea atunci parte, a refuzat să-și dea acordul, la 3 noiembrie 1903, într-un context tulbure. Panama s-a proclamat stat independent și s-a despărțit de Columbia.
Trei zile mai târziu, la 6 noiembrie, S.U.A. recunoșteau independenţa Republicii Panama. La 18 noiembrie, Bunau-Varilla, desemnat de noul stat ca ambasador la Washington, a semnat un tratat (Tratatul Hay-Bunau Varilla), care acorda Statelor Unite nu numai concesionarea Canalului, ci şi administrarea suverană şi „a perpetuidad“ (pentru totdeauna) a unei zone de zece mile, de o parte şi de alta a Canalului.
Inginerii americani au renunţat la visul lui Lesseps şi au construit un canal cu ecluze. La 3 august 1914, în aplauzele mulţimii, vasul „Ancon“ traversa Canalul de la un ocean la altul. Avantajele Tratatului din 1903 pentru americani erau incontestabile. Le recunoştea însuşi John Hay, secretarul de stat al Statelor Unite, într-o scrisoare adresată senatorului Spooner, datată 20 ianuarie 1904: „Aşa cum a fost redactat, avem acum un tratat cât se poate de satisfăcător şi de avantajos pentru S.U.A. şi, trebuie s-o mărturisim, nu atât de avantajos pentru Panama. Dumneata şi cu mine cunoaştem foarte bine nenumărate puncte ale acestui tratat, cărora orice panamez patriot le-ar putea aduce obiecţii“.
Articolul 136 al Constituţiei din 1904 prevedea: „Guvernul Statelor Unite va putea interveni în oricare punct al Republicii pentru a restabili pacea şi ordinea constituţională“. În paralel, a fost semnat un acord monetar care acorda dolarului liberă circulaţie în Panama şi plasa balboa, moneda panameză, era evaluată la paritate cu dolarul. Tot în 1904, s-a decis ca armata din Panama să numere un efectiv de 250 de oameni, pentru a fi, în cele din urmă, desfiinţată și înlocuită de un corp armat numit „Garda Națională”, instruit de soldații americani.
La 11 octombrie 1968, generalul Omar Torrijos, comandantul corpului militar, a organizat o lovitură de stat acare a lezat interesele Washingtonului. Explicaţia acestei situații trebuie căutată în evenimentele din 1964, soldate cu 22 de panamezi ucişi şi câteva sute de răniţi. Studenţii panamezi se revoltaseră împotriva afrontului adus suveranităţii naţionale de Zona Canalului şi au încercat să înalţe drapelul panamez deasupra teritoriului rezervat Statelor Unite. Ciocnirea a declanşat o criză fără precedent în relaţiile dintre cele două ţări.
După tragicele evenimente din ianuarie 1964, relaţiile diplomatice dintre Statele Unite şi Panama au fost rupte. Preşedintele Lyndon Johnson l-a însărcinat ulterior pe Robert Anderson, fost secretar al trezoreriei şi marinei, să înceapă negocieri cu guvernul panamez, dar în 1973, la nouă ani de la iniţierea discuțiior, Robert Anderson a renunţat la mandat şi şi-a dat demisia. L-a urmat Ellsworth Bunker, fost ambasador la Saigon, „specialist în probleme spinoase“, trimis de preşedintele Nixon să găsească o soluţie satisfăcătoare pentru cele două părţi.
Cum rezultatele negocierilor se lăsau aşteptate, în martie 1973, Panama a decis să aducă problema Canalului în faţa Consiliului de Securitate al ONU. În cadrul unor dezbateri furtunoase, a fost avansată o rezoluţie ce propunea părţilor interesate să încheie un tratat echitabil, care să „răspundă aspiraţiilor legitime ale poporului panamez şi care să garanteze suveranitatea statului Panama asupra întregului său teritoriu”. Rezoluţia s-a loveşte de veto-ul Statelor Unite, dar negocierile au continuat. Ulterior, Casa Albă a anunţat că va urma să fie încheiat un acord de principiu.
A urmat o primă vizită oficială, cea a secretarului de stat Henry Kissinger, într-o ţară latino-americană, pentru a semna acea „declaraţie de principiu“, ce prevedea ca Republica Panama să-şi poată recâştiga progresiv suveranitatea asupra Canalului, protejând, totuşi, interesele americane.
Negocierile succesive au dus la semnarea Tratatului Torrijos-Carter, în 1977, de către președintele american Jimmy Carter și liderul panamez Omar Torrijos, prin care Canalul urma să fie transferat integral sub control panamez până la 31 decembrie 1999. Documentul prevedea însă că SUA își păstrau dreptul de a interveni pentru a proteja neutralitatea zonei. Începând din 1979, administrarea a fost realizată în comun de SUA și Panama, prin intermediul Comisiei Canalului Panama.
În anii ‘80, relațiile dintre cele două state s-au deteriorat din cauza ascensiunii la putere a lui Manuel Noriega, șeful Gărzii Naționale din Panama. În 1989, americanii au lansat operațiunea militară „Just Cause” pentru a-l înlătura pe liderul panamez și l-au adus în Statele Unite, unde a fost judecat și condamnat pentru trafic de droguri, spălare de bani și crimă organizată.
După intervenție, relațiile dintre SUA și Panama s-au stabilizat, iar transferul controlului a continuat conform planului.
La 31 decembrie 1999, canalul a fost cedat oficial către guvernul panamez, conform Tratatului Torrijos-Carter, controlul fiind preluat de Autoritatea Canalului Panama (ACP), o agenție guvernamentală panameză.
În discursul de învestire, Donald Trump, președintele Statelor Unite, a susținut că va “prelua” din nou controlul asupra Canalului Panama, pentru că „există o prezenţă chineză acolo. China operează Canalul Panama. Dar nu i l-am dat Chinei. I l-am dat Panama şi îl vom lua înapoi”.
Replica nu a întârziat să apară: „În numele Republicii Panama şi al poporului, trebuie să resping de manieră integrală cuvintele rostite de preşedintele Donald Trump cu privire la Canalul Panama. Reiterez ce am spus în mesajul meu din data de 22 decembrie: Canalul este şi va continua să fie al Panama”, a transmis preşedintele Jose Raul Mulino.
