Născut pe 21 august 1928 la Techirghiol, în județul Constanța, marele actor Jean Constantin își amintea despre originea sa într-un interviu acordat Televiziunii Române: „Am fost șapte copii la părinți. Mama mea era o grecoaică venită de la Salonic, pe la 1880. Se numea Caliopi Stavreg Zaharia, iar tatăl meu, român, se numea Dumitru Jean și era conductor-arhitect”.
Angajat ca muncitor normator într-o fabrică din Constanța, a înființat o brigadă artistică, apoi a început să joace la Casa de Cultură, iar pe 15 decembrie 1957, a debutat la secția de estradă din cadrul Teatrului de Stat Fantasio din Constanța, unde a rămas până la ieșirea la pensie. Actorul fost căsătorit de trei ori, petrecându-și ultimii ani din viață alături de Elena Jean.
Printre cele peste 70 de filme în care a jucat se numără: “Haiducii lui șapte cai” (1970), seria BD din anii ’70, “Felix și Otilia” (1972), “Toate pânzele sus” (1976), “Nea Mărin miliardar” (1981), “Supraviețuitorul” (2008) sau „Poker” (2010). Ultima apariție pe scenă avut-o la sfârșitul lui aprilie 2010 când, alături de Draga Olteanu Matei, a sărbătorit 55 de ani de carieră de teatru și de film la Sala Palatului din București, în spectacolul “Frumosu’ de la Marea Neagră”.
Diagnosticat de mai mulți ani cu o afecțiune gravă la inimă, suferise trei infarcte și a fost internat în repetate rânduri în spitale din Constanța și din București. Pe 26 mai 2010, Jean Constantin, care avea 82 de ani, a fost găsit fără viață în locuința sa din Constanța.
Într-un interviu publicat de Almanahul Cinema în 1983, a vorbit despre primele experiențe în teatru și pe platourile de filmare:
„Teatrul Fantasio” din Constanța. Jovial, grăbit și, în același timp, străduindu-se să fie o gazdă amabilă, cu o expresie a feței de o extraordinară mobilitate și cu o stranie lucire în ochi, Jean Constantin, în fața oglinzilor din cabină, pare a avea neastâmpărul dinaintea unei intrări în scenă. Astăzi nu are spectacol, și totuși n-are timp. Peste o oră îl așteaptă o ședință C.O.M., de la care nu poate lipsi, este președintele C.O.M.-ului de la „Fantasio”. Îmi explică, încă o dată, că el nu dă interviuri și, deși noi îl „contactasem” înaintea Televiziunii, se simte dator să-mi lămurească situația:
„Vornicu a venit aici cu Carul! M-a amenințat că dă spațiu alb în emisie și spune că aici trebuia să urmez eu.”
– De ce nu vă plac interviurile?
– Nu-mi plac și gata! Eu n-am texte, dom’le!
Condițiile optime pentru un interviu fiind, așadar, neîndeplinite, putem începe:
– Care a fost nu primul film în care ați apărut, ci primul film în care lumea a observat că a apărut Jean Constantin?
– Procesul alb, primul meu film. Criticii de film scriau: „extraordinarul Jean Constantin”. Asta mi-a mers la inimă.
– Deci s-a observat din primul foc. De unde ați apărut? Unde v-a găsit regizorul Iulian Mihu?
– Mihu m-a găsit la un regiment de grăniceri, unde am făcut amândoi armata. Adevărul e că la probele unde m-a chemat au participat mulți actori… eram vreo șapte pe același rol. La probele de pe Podul Basarab și de pe Calea Griviței au spus că am autenticitate. Și am reușit eu!
– Autenticitatea de unde venea?
– Nu știu nici eu. N-am știut nici atunci și nu știu nici acum. Nu știu cum fac, dar sunt crezut!
– Tocmai asta voiam să aflu: cum reușiți să fiți „de acolo”, să fiți convingător în toate meseriile pe care le-ați jucat în filme?
– Nu știu. Și ce n-am făcut? Am furat căței, am cărat, am fost marinar, lăutar, bucătar, constructor, frizer, turc, roman, ajutor de polițist, contrabandist… Dar sunt și roluri pe care le-am refuzat, pentru că nu m-am simțit în largul meu. Rolul din Reconstituirea, pe care l-a făcut Ernest Maftei, l-am refuzat fiindcă mi-am dat seama că acolo nu trebuia să se râdă.
– Sunteți sigur că publicul râde imediat ce apăreți pe ecran sau pe scenă?
– Nu întotdeauna. Uneori îi derutez. Aseară, în Săracu’ Gică, m-am concentrat atât de tare încât mi-au dat lacrimile. Publicul nu știa ce să creadă. Dar imediat i-am făcut să râdă în hohote.
– Ați vrea să faceți un rol „serios”? Ce-ați fi în rolul acela?
– Da, da!
(Aici interviul începe să piardă din autenticitate, pentru că nu poate reda toate nuanțele și grimasele unui actor care joacă efectiv fiecare răspuns, fiecare cuvânt.)
– Ce rol? Nu știu… un tată de copii, un om necăjit, care ia autobuzul aglomerat în fiecare dimineață, care stă la coadă, căruia i se suie copiii în cap, care-și mărită fata… Sau un rol à la Zorba Grecul. Erau momente dramatice extraordinare în filmul acela. Și țineți minte ce bine le scotea Anthony Quinn?
– Să ne întoarcem la debut. Înainte de Procesul alb, ce-a fost?
– Bumbești-Livezeni. Brigadier. Sunt dintre veterani. Aveam pe atunci vreo 17 ani. Am fost tehnicianul brigăzii a III-a Constanța, Sectorul Dineș. Am mulți prieteni de atunci. Acolo mi-am început și activitatea artistică. Făceam cuplete, monologuri și apoi le interpretam cu încă doi colegi: Cîrnici Constantin și Nestor Alexandru. Ei nu s-au făcut actori, erau oameni serioși. Acum unul e tapițer și celălalt toboșar.
– Visați, pe vremea aceea, la meseria de actor?
– Nicio clipă.
– Dar simțeați că aveți talent?
– Da. Asta da. Râdeau toți la cupletele mele, și pe șantier, și în armată. Când spuneam:
„A ruginit frunza din vis / Și ținta mea a ruginit / Pustii sunt holde și câmpii / Și țintele ce le-am ochit…” ce mai râdeau comandanții!… Mă ajuta la texte și Iulian Mihu.
– Și apoi? După armată?
– M-am lăsat la vatră în Constanța.
– Sunteți constănțean?
– Get-beget, din Techirghiol. Aici mi-am început activitatea artistică, la Canalul Dunăre–Marea Neagră, în 1952. Eram angajat al Consiliului sindical al șantierului. Controlam toate brigăzile artistice din zonă. Pe urmă m-am transferat la Electromontaj I.M.U. Medgidia. Aici am luat câteva premii.
– Primul premiu nu se uită niciodată. Care a fost?
– Cu brigada Electromontaj, fruntașă pe regiune. După ’54, când am ajuns la Casa de Cultură a Sindicatelor, am fost laureat pe țară pentru rolul marinarului Toma din opereta Vânt de libertate. Cineva din juriu a spus: „Legitimați-l pe ăla. Dacă nu-i profesionist, dați-i titlul de laureat…” Și nu eram profesionist. Am devenit abia în ’57, în primul spectacol al Secției de Revistă din cadrul Teatrului de Stat Constanța, intitulat Estrada pe satelit. Împreună cu alți colegi de-ai mei am înființat, tot aici, și Teatrul de Păpuși (asta i-am spus-o și lui Vornicu!). Mânuiesc păpușile nemaipomenit. Nu există bucurie mai mare decât să auzi o sală întreagă de copii râzând.
– Deci: brigăzi artistice, operetă, estradă, teatru de păpuși…
– Și proză, la Teatrul de Stat. Pasiune pentru vilegiatură a fost prima piesă în care am jucat. Tot o comedie.
– De atunci a urmat numai comedie?
– Numai. M-am străduit să distrez lumea. Mă simt bine când râde toată sala. Știți ce satisfacție am avut la un azil de bătrâni, aici, în Constanța, când unei bătrâne i-au dat lacrimile… de râs? Și copiii mă iubesc foarte mult. Nu am copii, dar îi iubesc.
– Aveți momente de panică pe scenă, când așteptați să se râdă și publicul rămâne pasiv?
– Nu. Adică… depinde. Sunt spectatori care prind poanta mai repede, alții mai greu. Cum spunem noi, cu fitilul mai scurt sau mai lung. Dar, la mine, nu prea e cazul. Mă cunosc din filme și de la Teatrul „Fantasio”, unde, în 23 de ani, am jucat sute de roluri…
– Toate aceste roluri din filme și de pe scenă conturează parcă un tip. Cum să-l definim?
– Nu știu… (pauză și, brusc, un hohot de râs). Un încurcă-lume! Sau… un nu-descurcă-lume!
– E tipul pe care-l recunosc spectatorii pe stradă, atunci când vă fac semne…
– Se poate. Dar, în viață, nu mi se întâmplă încurcături d-astea. Acolo totul merge șnur.
– Deci nu e adevărat că Jean Constantin „se joacă pe el”?
– Nici vorbă. Nici nu se poate. Viața e altceva. Dar eu fug de publicitatea cu toptanul. Când rulează un film în care joc și eu, pe Bulevardul Republicii, eu nici nu trec pe acolo. Am o jenă…
– Nu e vorba de publicitate, cred, ci de o popularitate care a venit de la sine.
– Popularitate… e mai bine zis. Dar nu-mi place nici asta. Când îmi las mașina, găsesc lumea adunată în jurul parcării. Și e o Dacie albă, ca oricare alta!
– Viața unei vedete n-a fost niciodată ușoară. Pentru că sunteți o vedetă, nu-i așa?
– Aș! Câștig și eu o pâine!
– În topul spectatorilor din Giurgiu, așa cum se poate citi în revista Cinema, nr. 7/1982, vă aflați pe primul loc, alături de Sergiu Nicolaescu – actorii cei mai populari.
– Să știți că eu mi-am câștigat popularitatea datorită filmelor. Cum i-am spus și lui Vornicu, în interviul pe care mi l-a luat: pe mine nu m-a lansat televiziunea, ca pe alți colegi. Am apărut la televizor doar de trei ori în viața mea, odată cu Aura Urziceanu…
– Dar cine v-a lansat?
– Cinematografia. Procesul alb, Haiducii, B.D.-urile, Explozia, Evadarea, Gloria nu cântă, Revanșa, ce mai, toate filmele lui Sergiu Nicolaescu. Sunt regizori care m-au solicitat la toate filmele pe care le-au făcut. Și Dinu Cocea, și Mircea Drăgan. Acum aștept să înceapă Sergiu Nicolaescu un film și să mă cheme.
– N-ați avut senzația că, uneori, sunteți chemat doar pentru „culoare”? Pentru că un rol, chiar și secundar, în care apare Jean Constantin, e o garanție pentru succesul de public?
– Da. S-a mai întâmplat să „punctez” în filme. Dar, dacă am jucat roluri mari în filmele lui Mircea Drăgan, de pildă, m-am dus și când era nevoie doar de un „român” oarecare. Eram autentic și acolo. Tot așa s-a spus și despre ajutorul lui Salmandra din Explozia. Și ăla era un rol pe cinste! Scris special pentru mine de Ioan Grigorescu, care îmi este și un prieten foarte bun. Dar nu de aceea îmi scrie roluri extraordinare!
– Ce vă determină să acceptați sau nu o colaborare la un film?
– Citesc scenariul și-mi dau seama dacă pot să-l fac sau nu. Dacă sunt ridicol sau nu. Când nu mi se potrivește, îmi dau seama pe loc. Dacă e vorba de o comedie… încurcătură, quid pro quo, să fug, să mă prindă poliția, să mă descurc singur, asta da, aici sunt în pielea mea.
Am filmat de curând un film pentru miliție. Nu știam scenariul. Am întrebat ce trebuie să fac. „Intri în Consignație și…” Stai! întreb eu, mă prinzi sau nu mă prinzi? „Te prind.” Gata! Și-am început dialogul pe viu: „Ce cauți în Consignație?” Ce să caut? M-am interesat și eu, ca omul, pentru cultură, nu? Să văd cine vine, ce se dă, cu cât se dă… „Păi ți-am spus să nu mai intri!” Mi-ați zis, da’ nu mai intru de-acum încolo…
– Ce e scris și ce e improvizație într-un rol de film pe care-l interpretați?
– Întotdeauna, când rolul permite, regizorul mă lasă să improvizez pe situația respectivă. Mai ales când textul e prea intelectual și nu se potrivește cu vorbele mele. Mă gândesc din timp, de acasă: aici ar trebui să fac așa sau așa… Depinde și de situație. De pildă, la Un echipaj pentru Singapore, Nicu Stan, la care țin foarte mult, mi-a spus: „Jeane, aici, când vezi marfa, ar trebui să…” „Lăsați pe mine”, i-am spus. „Mă descurc eu. Să vină arabulu’, că dacă nu s-a face’…” Regizorii mi-au cerut întotdeauna părerea. Și, bineînțeles, când sar peste cal, mă opresc.
– Dar pe scenă? Spuneți textul la fel în fiecare seară?
– Niciodată. Schimb mereu, fac altceva… Deși nu prea e voie…
– Vedeți filme fără Jean Constantin?
– Asta-i bună! Multe! Și românești, și străine.
– De ce credeți că atât criticii, cât și spectatorii, sunt nemulțumiți, în ultima vreme, de filmele românești?
– Nu știu. Dar cred că ar trebui să se facă mai multe comedii. Românul nostru a râs dintotdeauna. Și la necaz, și la bucurie. Avem foarte mulți actori comici minunați. Dar poate nu avem tot atâția scenariști. Uite, de pildă, noi avem o flotă, o marină nemaipomenită. Ce filme bune s-ar putea face cu vasele, cu marinarii… Ce încurcătură ar putea ieși cu sezonul estival! Dar nu se gândesc scenariștii. Sau poate n-au interes să scrie? Nu li se comandă de către casele de filme? Nu știu… Nu se pornește de la ideea că ne trebuie un astfel de film. B.D.-urile, pe care unii le-au hulit, au fost foarte bine primite de public și au scos și banii. Că dacă un film a costat trei milioane și scoate doar o sută de mii de lei, n-am făcut nimic!
– Citiți, de obicei, cronicile?
– În mod curent. În ultimul timp am fost mai ocupat, n-am găsit nici revista Cinema. Dar am acasă colecția. Revista Cinema m-a cam uitat. Meritam și eu, poate, o poză mai mare, o copertă?
– Dintr-o cronică ce țineți minte: elogiul sau critica?
– Și dacă zice ceva de rău, mie îmi place. Îmi dau seama când critica e autentică și dreaptă cu noi…
– Ce înseamnă „șușanea”?
– De ce mă întrebați? Presupunând că joc de 25 de ani în Constanța și nu am plictisit publicul, care mă îndrăgește pentru că sunt de-ai lor, gândiți-vă că tot atât de tare vor să mă vadă și cei din Baia Mare, să zicem. Și, apoi, vreți să vă spun ceva? Eu n-am prea văzut orașele din țară. Acum un an am fost la Ineu — nici nu știam că există. Mă cheamă arădenii, mă cheamă timișorenii… de ce să nu mă duc? Nu e șușanea, nu plec cu țambalul sau cu acordeonul. În cadrul ansamblurilor de la casele de cultură sunt „invitatul serii”. La fel e invitat și Dem Rădulescu, cu care mă mai întâlnesc la meciuri. Știți că avem echipa noastră! Eu sunt portar, împreună cu Tamango…
– Publicul are întotdeauna dreptate?
– Depinde care public. Cititorii cărora li se cere părerea în anchete… cred că sunt influențați. Publicul care reacționează în sală, la replică, acela e publicul în care cred. După film, să se aprindă lumina și stop! „Stimați spectatori, vă reținem câteva secunde. Ce părere aveți?”
– Vi s-a întâmplat să vi se spună: „În rolul acela nu cred că ați făcut ce trebuia; eu îl vedeam altfel”?
– Nu, niciodată, pe cuvântul meu!
– Dar oameni care să spună: „Bravo, dom’le, mi-ai plăcut”?
– Ăștia da. Oameni pe care nu-i văzusem în viața mea și nici nu i-am mai văzut după aceea. Și să mai știți ceva: pe mine nu m-a dublat nimeni, niciodată. Am sărit de pe cal, de pe vapor…
– În meseria de actor contează norocul, șansa?
– Nu știu, nu pot să răspund. Dar există în meseria asta convingere și puțin talent de la mama, deși… (pauză lungă) se poate forma talentul, se mai poate învăța… Deși… (altă pauză) nu, altceva se învață. Talentul îl ai sau nu-l ai! E ca la pictori, ca la sculptori. Eu n-aș putea să învăț să sculptez, deși tatăl meu a fost arhitect. N-aș putea face niște lucruri pe care nu le simt. Cred că natura m-a înzestrat pentru a face omul să râdă. Am și fața asta…
– Care dintre comicii vestiți vă plac?
– Louis de Funès îmi place la nebunie. Și Gassman…
– Într-o distribuție internațională, cu cine ați vrea să jucați?
– Ce întrebare! Nici nu visez eu așa ceva. Nu mă cheamă ei pe mine… Lasă, să distrez eu publicul de la mine de-acasă!
– Să spunem că filmul s-ar face la Constanța. Pe cine ați vrea ca partener din toată suflarea actorimii de pe mapamond?
– … (pauză lungă) … Gelu Manolache!
– Și mai cine?
– Draga Olteanu. E o minunăție de actriță. Oricând aș juca cu ea.
– Totuși, dintre actorii străini?
– Brigitte Bardot! Știți, mie îmi plac blondele. La brunete nici nu mă uit, că s-ar putea să-mi fie rude.
– Ce sfaturi ați da unui candidat la examenul de actorie de la IATC?
– Să nu se ducă dacă nu are talent.
– Ce faceți când vă relaxați?
– Ascult muzică, dorm. Ascult formația „Savoy”, o formație nemaipomenită — cântă de toate pentru toți și se aude fără să fie racordată la sistemul energetic național, ca alții. Merg și la pescuit. N-am prins niciodată nimic, în schimb se adună pescarii în jurul meu ciorchine. Și copiii… unul îmi taie râma, altul îmi ține mâna…
– Care e filmarea — nu filmul — care v-a rămas în suflet?
– Când mă bătea Toma Caragiu în Procesul alb, secvența de la poliție. În afară de emoție – era primul meu film – jucam și cu un actor atât de mare! Bătaia s-a filmat pe viu, cu un aparat silențios. Operatorul îi spusese lui Toma că trebuie să „se simtă” palma pe fața mea. Eram în gros plan. Și am simțit-o!
Apoi țin minte niște scene din serialul Toate pânzele sus. Și din Explozia, scenele cu Gheorghe Dinică, pe care-l apreciez mult.
– Dacă nu erați actor, ce-ați fi fost azi?
– Normator, că asta sunt de meserie. Am făcut școala de normatori pe Canalul Dunăre–Marea Neagră și tot normator am fost la I.M.U. Medgidia, chiar dacă eram șeful serviciului salarizare. Dar, dacă n-aș fi fost actor, mi-ar fi părut rău. Ce v-a venit cu întrebarea asta?
– Nimic. Căutam un prilej de încheiere pentru a vă mulțumi și a vă ura succes în continuare…”
*** Almanahul Cinema, 1983, interviu realizat de Roxana Pană
