În cerul cărților: Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu s-a născut la 27 noiembrie 1939, dintr-un tată ardelean, profesor de filosofie, şi o mamă olteancă, profesoară de franceză. Pentru că părinţii, membri PNL, ajunseseră în închisoare, ca să poată intra la liceu a fost înfiat de bunicul matern, în 1953.

Petru Apolzan a fost la Canal, apoi la Borzești. Mama criticului literar a trecut pe la Pitești, Ghencea, Pipera și Dumbrăveni. Arestați în 15 august 1952, cei doi au fost reținuți fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tatăl până în februarie, iar mama până în iunie 1954. Stratagema schimbării numelui a fost descoperită în anul II de facultate (Filologie, unde Manolescu intrase la vârsta de 17 ani), motiv pentru care a fost exmatriculat (şi reprimit ulterior).

“În liceu, scriam poezie, în facultate, proză. Poeziile le-am trimis, în toamna lui 1954, la Gazeta literară, abia apărută. Mi-a răspuns E. Jebeleanu, redactor de specialitate, probabil, sugerându-mi discret să-mi termin şcoala. Am înţeles aluzia şi m-am lăsat de versuri. Scrisesem câteva mii.

Le numărasem pe ale lui Alecsandri, care mi se părea mie, pe atunci, cel mai prolific poet român, şi voiam să-l întrec. Am început să scriu proză, povestiri, nuvele. Romanul rămânea un deziderat. Student fiind, i-am arătat câte ceva profesorului meu Savin Bratu, care era redactor şef, cred, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A.), sub direcţia lui Petru Dimitriu.
În mod delicat, Savin Bratu, cu care am rămas prieten (ultima oară ne-am văzut în seara de 4 martie 1977, în holul Facultăţii de Litere din Bucureşti, după cursuri, fiecare apucând-o spre casă), mi-a recomandat să mă… coc. „Stai, aşteaptă de te coace”, îi spune Enigel regelui Crypto, în poezia lui Barbu. Adică, să capăt experienţă de viaţă. Să nu mai fiu livresc. Şi de data aceasta am înţeles aluzia şi, o vreme, n-am mai scris.

A venit examenul de anul V cu G. Ivaşcu, profesorul meu de literatură contemporană (Mitrea Cocor şi altele). G. Ivaşcu m-a chemat la „gazetă”. „La Gazeta literară?”, am răspuns eu vag ironic, ştiindu-i orgoliul de director al Contemporanului concurent. Ironic, dar şi un pic speriat. „Nu, domnule, la Contemporanul”, mi-a răspuns G. Ivaşcu.

Bun, şi m-am dus peste câteva zile. Mi-a arătat un teanc de cărţi noi şi mi-a spus să le recenzez până săptămâna viitoare. „Dar eu sunt prozator”, m-am apărat stângaci. „Dumneata eşti critic”, mi-a replicat G. Ivaşcu. Şi critic am fost.

Recenzia i-am adus-o peste vreo trei săptămâni. Mi-a luat ceva timp. M-am dus la Sibiu, la ai mei, ca să scriu în linişte. Când m-a văzut, G. Ivaşcu m-a luat la rost: ce credeam eu, că în presă se lasă săptămânile să treacă? Mi-a mai pus în braţe nişte cărţi şi mi-a solicitat imperios să le comentez până săptămâna următoare. De atunci am intrat în ritm săptămânal. Şi am ţinut-o astfel, cu puţine întreruperi, care nu mi se datorează, peste trei decenii.

— A propos de George Ivaşcu, dacă ar fi supravieţuit evenimentelor din decembrie 1989, ce atitudine aţi fi adoptat vis a vis de persoana lui?
— Mai întâi s-ar cuveni să ne întrebăm ce fel de atitudine ar fi adoptat G. Ivaşcu însuşi faţă de evenimentele din 1989. (Dar Al. Ivasiuc? Dar Nichita Stănescu? Ei în ce partid ar fi fost, dacă nu se credeau apolitici, precum E. Simion?). G. Ivaşcu era un om de stânga. Comunist în tinereţe, a înţeles repede ce e cu comunismul, făcând şi patru ani de închisoare, fără nici o vină, dar om de stânga a rămas. Ca şi G. Macovescu ori alţii dintre prietenii lui dintotdeauna. Nu m-ar fi mirat să-l găsesc în FSN, apoi în PDSR. Vârsta l-ar fi ţinut departe de P.D. Dar acestea sunt ipoteze, cu o valoare foarte mică. Ar fi fost Al. Ivasiuc ţărănist, pedist ori liberal?
Cât despre atitudinea mea faţă de politica lor, ce să zic? Trag nădejde că, indiferent de opţiunile lor, am fi rămas prieteni. Iar de judecat trecutul lui G. Ivaşcu (dacă înţeleg nuanţa din întrebarea dv.), l-aş fi judecat ca istoric literar. G. Ivaşcu a fost un comunist sincer, nu un mercenar. În ultimii ani ai dictaturii, paginile comandate şi dedicate lui Ceauşescu sau altor

documente legate de el şi de ideologia partidului se lăţeau într-o progresie sufocantă, iar la momentele aniversare acaparau întreg cuprinsul publicaţiilor de cultură. Aşa dictau „sarcinile”.

— Totuşi, chiar şi în respectivele numere, dumneavoastră scriaţi despre altceva. Eraţi complet „defazat”. Cum reuşeaţi să strecuraţi asemenea materiale?

— Nu vreau să fac pe viteazul, cum se spune, să mă dau mai curajos decât am fost. În realitate, cum bănuiesc că ştiţi, nu ne obliga nimeni să scriem despre Ceauşescu şi despre PCR. Nu venea nimeni să te ameninţe că, dacă nu scrii, îţi face şi îţi drege. Nici măcar pierderea rubricii nu era avută în vedere. Pur şi simplu, erai rugat să intri în rând, iar tu intrai sau nu intrai. Când rubrica era permanentă (adică, în fiecare număr), era destul de greu să treci peste câteva zile din an, care umpleau publicaţiile de ode lirice, prozastice şi critice. Se cam ştia că eu n-am organ pentru… ode. Trecerea cu bine peste sfârşitul lui ianuarie, mai ales, depindea și de umorile momentane ale mahărilor culturali. Când aniversarea nu era rotundă, scriam, în numărul cu pricina, ce voiam. Cenzura era odioasă, dar nu imbecilă. Cenzorii preferau să nu lipsesc. Lipsa se interpreta și li se punea în cârcă. Mie, ce să-mi fi făcut? Dar ei răspundeau în faţa forurilor. Alteori, când tot numărul era „beton”, nu scriam. Într-un an, ca să scap, am scris… pe dos. Un articol, în care criticam uniformitatea de ton şi stil din presa literară, „uniforma” îmbrăcată la „ocazii”, şi pledam pentru naturala diversitate. Eram convins că articolul nu va apărea. A apărut. Și, colac peste pupăză, Monica Lovinescu l-a semnalat la „Europa liberă”, cu două-trei extrase care sunau, în concertul omagial, absolut groaznic. Lipsa mea de ureche muzicală era probată, încă o dată.

(…) Cultura fără spirit critic ar fi ca un sac fără fund, în care s-ar arunca de-a valma opere de toată mâna. Spiritul critic se află la originea ordinei în cultură, a cosmosului cultural. Lipsind el, cădem în haos. Pericolul haosului astăzi este enorm, iminent. Criticul trebuie să se aşeze neîntârziat la pupitrul de comandă. Vasul e în derivă…”

*** Revista Ramuri, noiembrie 1998, interviu realizat de Romulus Diaconescu

Criticul literar Nicolae Manolescu s-a născut pe 27 noiembrie 1939 la Râmnicu Vâlcea și a încetat din viață pe 23 martie 2024 la București.