Născut pe 21 februarie 1802 la Oradea, Emanoil Gojdu a fost una dintre figurile marcante din secolul al XIX-lea, un avocat erudit, filantrop vizionar și militant fervent pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar.
Deși provenea dintr-o familie de origine aromână refugiată din Moscopole (Macedonia), Gojdu și-a asumat identitatea românească și a devenit una dintre vocile cele mai puternice ale emancipării naționale în Transilvania, Ungaria și Banat.
Întâi elev la Oradea, apoi student la Facultatea de Drept a Academiei din Oradea și ulterior la Pojon și Pesta, a intrat în timpul studiilor în contact cu marii poeți ai epocii, precum frații Kisfaludy, Kazinczy și Virág Benedek, dar și cu o revistă literară maghiară, în care a publicat versuri în tinerețe. În 1821, a trimis o scrisoare emoționantă editorilor „Bibliotecii Românești”, în care denunța soarta românilor ca pe o „dormitare tristă” într-un „întuneric înfiorător”.
Patriotismul său nu a rămas doar la nivel de vorbe. Gojdu a fost implicat activ în mișcările politice care au însoțit Revoluția de la 1848 și perioada postrevoluționară. Deși în anumite momente a fost criticat pentru aparenta apropiere de guvernul maghiar, a pledat constant pentru autonomia românilor din Ungaria și Banat.
În 1861, când a fost numit comite suprem al județului Caraș, Gojdu a declarat solemn: „Voi lucra ca român și patriot” și nu a fost o simplă formulă. A militat pentru folosirea limbii române în administrație, pentru românizarea aparatului funcționăresc și pentru întemeierea gimnaziului românesc din Lugoj, contribuind personal cu fonduri substanțiale.
Apogeul activității sale politice s-a consumat în discursul memorabil din 17 iunie 1861, rostit în Casa Magnaților de la Pesta, când a cerut abrogarea legilor care excludeau românii din viața publică, a condamnat Diploma Leopoldină și a respins ideea „națiunii unice maghiare”, devenind un simbol al rezistenței pașnice, dar ferme, în fața asimilării.
În plan personal, Gojdu a fost o figură austeră, dar generoasă. Politicianul Partenie Cosma, socrul lui Octavian Goga, își amintea despre el: „Trăia simplu și higienic. El bea numai apă. Era mândru de originea sa de român ortodox, din popor (nenobil), și asta o manifesta oriunde i se da ocaziunea atât cu cuvântul, cât și cu fapta. La mese, unde erau și străini, nainte și după mâncare, ostentativ își făcea cruce. În sărbătorile Paștilor totdeauna când se punea la masă cânta un „Christos a Înviat”. În casa lui numai cu străinii se vorbea în limba lor, în familie și cu românii numai românește, parte în dialectul macedo-român, parte în limba noastră, care el o știa din casa părintească, iar soția sa o învățase de la el și din desele conversări cu tinerii români, pe care îi agrăia cu „sufletul meu”. Ceea ce nu era un lucru mic atunci și nu este lucru mic nici astăzi în Pesta. Casa lui, atât nainte, cât și după 1848 era recunoscută de casă româneascã, unde toți românii erau bineprimiți și sprijiniți.”
Moștenirea avocatului a fost Fundația Gojdu, o instituție menită să sprijine tinerii români din Transilvania și Ungaria, oferindu-le burse și șansa unei educații într-un sistem care, adesea, îi marginaliza. Aceasta a fost creată prin testamentul redactat la 4 noiembrie 1869.
Baza materială era constituită din ansamblul de imobile dintre numărul 13 din strada Király şi numărul 16 din strada Dob, adică şapte clădiri, aşezate lângă pasajul din mijloc (cu arcade), legate între ele cu şase pasaje sau curţi interioare. Este o structură rar întâlnită azi, nu numai în arhitectura de la Budapesta, ci şi în întreaga Ungarie. Şirul de curţi care lega Strada Király de Strada Dob prin pasajul de 200 de metri asigura protecţia oamenilor din locuinţe, ateliere, magazine, practic era un oraş în oraş.
Testamentul avea următoarele prevederi stricte: „În răstimpul 1871-1921 (50 ani), două treimi din venitul Fundaţiunii se capitalizează, iar o treime se distribuie ca burse acelor tineri români de religiune răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtarea bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare ca averea lor proprie să ducă ln îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor.
În perioada de 1921-1971, se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi; în răstimpul 1971-2021, se capitalizează jumătate din venit şi din cealaltă jumătate se dau burse. În perioada de 2021- 2071, să înceteze capitalizarea și să se formeze un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale.
Restul bunurilor să se întrebuințeze, pe lângă sus expusele ajutorări, pentru orice alte scopuri religioase ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană, după buna chibzuire a majorității reprezentanței, având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei comune, a bisericii răsăritene ortodoxe și a națiunei române.
Membrii fundației să lucreze fără remunerație materială, simțindu-se remunerați prin conștiința că au ajutat și ei la prelucrarea materiei date de mine spre înflorirea iubitei națiuni.
Pentru administrarea fundațiunii mele, din sânul națiunii române de religie ortodoxă orientală, împuternicesc următoarea reprezentanță:
1) pe mitropolitul sau arhiepiscopul român de rit ortodox oriental;
2) pe toți episcopii ortodocși orientali români din Ungaria și Transilvania;
3) tot atâția, și în afară de aceștia, încă trei bărbați mireni, autoritari, recunoscuți pentru onorabilitatea și cumpătarea lor, precum și pentru devotamentul lor față de cauza românească ortodoxă orientală.”
Emanoil Gojdu s-a stins din viață pe 3 februarie 1870, dar ecoul idealurilor sale a răsunat mult timp după aceea, până în secolul XX. Devenită una dintre cele mai mari instituții de acest gen din Imperiul Austro-Ungar, fundația a asigurat peste 4.500 de burse elevilor și studenților români și a ajutat cu diferite sume de bani sute de învățători și preoți.
Problemele au apărut după încheierea Primului Război Mondial, când patrimoniul destinat sprijinirii românilor din fostul imperiu a devenit obiectul unui litigiu diplomatic complex între România și Ungaria.
În 1925, suplimentul cotidianului Magyarság a publicat un interviu acordat de ultima rudă în viață a avocatului, Jolán Sztupa din Bogdand, care susținea că averea nu i-ar fi aparținut de drept lui Gojdu, ci soacrei și primei lui soții, Anastasia Pometa. Aceasta din urmă ar fi moștenit o casă pe strada Harmincad din Budapesta, pe care Gojdu a vândut-o pentru a cumpăra celebrul complex imobiliar dintre străzile Király și Dob. După moartea soției, bărbatul a plătit dobânzi legale succesorilor acesteia, iar la publicarea testamentului, rudele au intentat un proces pentru a revendica moștenirea, în cele din urmă ajungându-se la o înțelegere amiabilă: fiecare a primit câte 5.000 de forinți.
Iată o cronologie a demersurilor oficiale dintre cele două state:
1. Acordul provizoriu din 16 aprilie 1924:
- România obține dreptul de a administra timp de 3 ani bunurile mobiliare și imobiliare ale Fundației Gojdu.
- Acordul prevedea inițierea de tratative cu participarea Ungariei, Iugoslaviei și Cehoslovaciei, dar aceste discuții nu au avut loc, pentru că autoritățile de la Budapesta au amânat negocierile, blocând astfel progresul.
2. Inițiative eșuate ale României (1925–1926):
- România propune reluarea negocierilor.
- Ungaria refuză categoric, menținând poziția de blocaj.
3. Incidentul din 1927:
- Guvernul maghiar blochează conturile Fundației din băncile de la Budapesta.
- Administratorul imobilelor Gojdu din Budapesta este obligat să verse veniturile anuale în conturi înghețate, fapt ce paralizează activitatea fundației.
4. Conferința de la Haga și Acordul de la Paris (1930):
- După Conferința Internațională de la Haga (august 1929 – ianuarie 1930), Nicolae Titulescu (România) și baronul Kozani (Ungaria) semnează, la Paris, un nou acord bilateral (28 aprilie 1930).
- Se stipulează inițierea unor noi tratative la Sibiu, pentru ajungerea la un acord.
- Dacă negocierile eșuau, părțile puteau apela la Curtea Permanentă de Justiție Internațională pentru o soluție definitivă.
5. Încă un blocaj maghiar (1931–1932):
- Ungaria continuă să tergiverseze și blochează din nou negocierile.
- În plus, revine cu pretenții noi: solicită compensații pentru maghiarii din România și revendică imobile din orașe precum Cluj, Sibiu, Brașov, Secuieni, Satu Mare și Timișoara.
6. Acordul din octombrie 1937:
- prin documentul semnat la București, Ungaria s-a angajat să predea României, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare, întreg patrimoniul Fundației Gojdu aflat pe teritoriul său, împreună cu toate drepturile și obligațiile aferente.
- Patrimoniul respectiv era enumerat într-o listă anexă, stabilită și acceptată de ambele părți prin învoială reciprocă. În urma acestui transfer, Fundația Gojdu își înceta existența ca fundație ungară. Având în vedere interesul pentru sprijinirea culturală a românilor care trăiau în Ungaria, România se obliga să transfere Ungariei, tot în termen de 30 de zile, o sumă de bani destinată creării unei noi instituții denumită „Fundația de burse de studii a românilor greco-orientali din Ungaria”.
- Textul a fost publicat în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1938, în limbile română și franceză, și a fost ratificat prin Decret Regal de partea română în același an, iar de cea maghiară abia pe 20 iunie 1940, cu puțin timp înaintea Dictatului de la Viena, în urma căruia acordul nu a mai putut fi aplicat.
7. Perioada celui de-Al Doilea Război Mondial (1940–1945):
- Imobilele Fundației Gojdu găzduiau locuințe, ateliere și magazine care aveau ca locatari, în majoritate, evrei, iar regimul nazisto-hortyst a desemnat aceste imobile ca „locuințe evreiești“, porțile lor fiind marcate cu steaua galbenă, iar oamenii fiind supuși discriminării, segregării și deportării
8. Distrugeri cauzate de război și calamități (1944–1946):
- Între 25 decembrie 1944 și 18 ianuarie 1945, în timpul luptelor pentru ocuparea Budapestei, clădirile Fundației au fost grav afectate de bombardamente și distrugeri.
- La toate acestea s-a adăugat o furtună devastatoare pe 18 februarie 1946, care a agravat deteriorarea imobilelor.
9. Reparații provizorii și intervenția autorităților române (1946):
- În 1946, Ministerul Culturii și Învățământului Public din România a aprobat eliberarea de fonduri pentru reparații provizorii, din sumele blocate în bănci încă din 1927.
10. Naționalizarea (1952):
- În 1952, regimul comunist din Ungaria a decis naționalizarea completă a patrimoniului Fundației Gojdu, incluzând clădirile din Budapesta, fondurile bancare, acțiunile, titlurile de stat și alte bunuri. După 1948, în fostele clădiri Gojdu au funcționat Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria și Căminul Studențesc „Nicolae Bălcescu“.
Fundația Gojdu după 1990: Restituiri parțiale
1. Legea restituirii proprietăților (1990):
- După prăbușirea regimului comunist, în 1990, Parlamentul Ungariei a adoptat o lege privind restituirea bunurilor naționalizate, inclusiv cele aparținând cultelor religioase și fundațiilor.
- Curtea Constituțională a Ungariei a declarat însă neconstituțional articolul referitor la restituirea bunurilor fundațiilor, astfel încât doar lăcașele de cult și casele parohiale au fost efectiv returnate.
2. Restituiri parțiale către Biserica Ortodoxă Română (1992):
- Vicariatul Ortodox Român din Ungaria a primit imobilul din strada Holló nr. 8, unde funcționează astăzi capela Parohiei Ortodoxe Române din Budapesta și casa parohială.
- De asemenea, BOR din Ungaria a primit 43 de milioane de forinți despăgubire pentru „câteva încăperi“ din strada Király, locuințe ale slujitorilor bisericii; această sumă reprezenta doar o optime din valoarea totală a celor șapte imobile Gojdu.
- Primăria din Budapesta a repus în discuție un proiect vechi, din perioada interbelică: exproprierea clădirilor Fundației Gojdu pentru realizarea unui proiect urbanistic – Aleea Madách.
3. Reînființarea Fundației Gojdu (1996):
- Printre cei care au pledat pentru reînființarea instituției s-au aflat înalți ierarhi ortodocși precum ÎPS Antonie Plămădeală, ÎPS Nicolae Corneanu, ÎPS Bartolomeu Anania, PS Timotei Seviciu, PS Ioan Mihălțan și PS Laurențiu Streza, profesori universitari și teologi din centrele universitare din Cluj, Sibiu, Oradea și Timișoara.
- În februarie 1998, s-a constituit un grup interinstituțional compus din reprezentanți ai MAE, ai Secretariatului de Stat pentru Culte, Ministerului Educației, Departamentului pentru Informații Publice și membri ai Fundației Gojdu, care a solicitat reconsiderarea statutului juridic al averii instituției.
4. Dialog diplomatic fără rezultat concret:
- Premierul Radu Vasile a inclus problema Fundației Gojdu pe agenda vizitei sale la Budapesta în februarie 1998, dar, cu toate că subiectul a fost abordat oficial cu autoritățile maghiare, nu s-a înregistrat niciun progres concret.
5. Proiectul de tratat româno-ungar din 2004:
- După zece runde de negocieri bilaterale, România și Ungaria au redactat un proiect de tratat pentru înființarea unei noi Fundații Emanoil Gojdu, cu sediul la Budapesta.
- Noua fundație ar fi fost româno-ungară și finanțată de ambele state, cu scopul de a crea un institut strategic, un institut cultural, o bibliotecă și spații pentru studenți.
6. Controversele din România și respingerea tratatului (2005):
- Guvernul Tăriceanu, instalat în 2005, a emis o ordonanță de urgență pentru ratificarea tratatului, dar Parlamentul a respins-o, considerând că guvernul ar ceda astfel patrimoniul Gojdu în favoarea Ungariei.
7. Înstrăinarea discretă a patrimoniului Gojdu:
- După eșecul ratificării tratatului în România, partea maghiară a evitat orice dialog privind restituirea proprietăților.
- Primăria sectorului VII din Budapesta a vândut imobilele istorice Gojdu către un offshore din Cipru pentru aproximativ 2,5 milioane de euro, cu condiția unor investiții masive. Complexul format din cele șapte imobile interconectate prin șase curți interioare a fost renovat, iar astăzi pe fosta proprietate a avocatului român se află spații comerciale, terase, baruri, restaurante și locuințe.
Demersurile diplomatice oficiale dintre România și Ungaria pentru redeschiderea Dosarului Gojdu sunt suspendate în acest moment.
Surse:
Telegraful Roman, 1899
Universul, februarie 1930
Telegraful român, februarie 1934
Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu, Gyula, 2002
