Calypso Botez (Tufescu) s-a născut la Iași, în 1879, și a fost una dintre primele absolvente ale Facultății de Litere și Filozofie a Universității din Moldova, iar după încheierea studiilor a devenit profesoară suplinitoare în Botoșani și Tulcea, profesoară și directoare a Școlii Secundare de Fete din Galați, apoi profesoară de filozofie la Liceul de fete “Carmen Sylva” din București.
Căsătorită cu magistratul Corneliu V. Botez, un susținător al drepturilor femeilor, tânăra a fost aleasă, în timpul Primului Război Mondial, președintă a Crucii Roșii din Galați, iar în 1917 a sprijinit fondarea Asociației pentru emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, alături de Ella Negruzzi, Elena Meissner și Maria Băiulescu.
Într-o epocă în care interesele femeilor se limitau la activitățile casnice, îngrijirea copiilor, modă și arte, doamna Botez, considerată una dintre primele feministe din România, a întemeiat, în 1929, o școală practică de ucenicie politică, scopul fiind de a le oferi celor interesate, pregătirea necesară pentru a deveni membre cu drepturi depline ale partidelor dominate exclusiv de bărbați.
În aceeași perioadă, profesoara a militat pentru desființarea caselor de toleranță:
„Prin această desfiinţare, societatea românească intră pe calea marilor civilizaţii, ştergând urma ultimei degradări care se aduce fiinţei umane în persoana femeii. Situaţia inferioară a femeei a atras decăderea naţiunilor. Nu uitaţi pe turci şi pe toate popoarele orientale. Popoarele marelui occident, cele mai multe, au desfiinţat pe rând şi de multă vreme acest ultraj perpetuu adus femeii.
Aceasta instituţie, despre a cărei primitivitate e de prisos să mai amintim, dar pe care statul român pare-se că o consideră ca pe o organizaţie de stat, supusă chiar la taxe legale, este o născocire odioasă, care aduce rezultate tocmai contrarii celor ce se cred şi se aşteaptă de la ea. Departe de a feri populaţia de contaminare, constatări zilnice dovedesc că, din contră, o contaminează. Cercetaţi soldaţii noştri sub raportul sănătăţii şi, prin ei, cercetaţi sănătatea satelor sub raportul boalelor sociale. În imensă majoritate, ei sunt victimele acestor case de toleranţă.
Să mai adăugăm pe toţi minorii şcolari sau neşcolari a căror imaginaţie este ţintuită cu o putere demonică de culorile specifice şi de atmosfera tot atât de specifică a acestor localuri care constituie pentru simţurile lor o aţâţare necurmată. Aceste organizaţii sunt un atentat la persoana persoanei. Prostituatele acestea care sunt în genere minore, inculte — cele mai multe nu ştiu nici citi, nici scrie — şi fără nici o experienţă, deci uşor ademenite, cele mai multe aduse acolo prin fraudă, pentru a fi speculate în mod odios de proxeneţi şi proxenete din mâna cărora nu mai scapă decât nebune sau ofticoase, pentru a muri într-un spital.
Mi se obiectează, în genere, că aceste case răspund nevoilor omeneşti. Ale cui? Şi cu ce drept anumiţi oameni pot închide, între ziduri, tot oameni pentru ca astfel sechestraţi să le satisfacă trebuinţe oarbe? Graţie acestor organizaţii, comerţul de carne vie este azi o îndeletnicire extrem de productivă şi bande întregi de bărbaţi trăiesc, cheltuind aur din belşug numai din ademenire şi furt de fete tinere pentru a le procura acestor groaznice instituţii apărate de stat. Şi e bine să se ştie că, din cercetările ce face Liga Naţiunilor, reiese că România dă cel mai mare procent de proxeneţi şi de fete vândute pentru casele de toleranţă.
Desfiinţarea acestor case, deci, va face să înceteze şi acest comerţ al durerii şi ruşinii umane. Căci negustorii în specie nu vor mai avea unde să-şi plaseze marfa astfel procurată şi va dispărea şi cea mai dezgustătoare şi periculoasă cohortă de traficanţi și proxeneţi.
Cunoaştem nenumărate cazuri în care bărbaţi şi femei, dar mai ales bărbaţi, câştigă zeci de mii de lei pe lună sau pe săptămână din specularea trupului nefericitelor inconştiente care au încăput pe mâna acestor fiare, fără ca poliţia să poată servi la ceva”.
*** Lupta, februarie 1928
Autoare a unor volume și studii despre rolul femeii în societate și despre dreptul la vot, promotoare a accesului la profesii predominant masculine, Calypso Botez și-a asumat nu doar un rol teoretic, ci a adunat, în jurul ei, femei și bărbați cu posibilități financiare care i-au finanțat operele sociale.
“Zilele astea, printre informaţiile din gazete se putea citi o ştire care, deşi scrisă în stil laconic, a umplut de mândrie inimile tuturor feministelor din ţara noastră.
Ştirea glăsuia că o femeie, una din cele mai cunoscute, mai meritoase şi mai demne din pleiadă strălucită a corpului profesoral a fost numită în cea mai înaltă treaptă a învăţământului, în comisia permanentă de pe lângă ministerul de instrucţie, care judecă şi hotărăşte cele mai importante chestiuni ale învăţământului din întreaga ţară.
E pentru prima oară că o femeie a fost găsită meritantă de această cinste, de a sta alături de cei câţiva colegi bărbaţi numiţi în superioara comisie.
De aceea am găsit nimerit să fac o vizită distinsei feministe care s-a bucurat de această strălucită recompensă a unei întregi vieţi închinată în slujba învăţământului şi a idealului de bine al tuturor femeilor, doamnei Calypso Botez, consilieră comunală şi iniţiatoare a atâtor opere de folos.
Am găsit-o în locuinţa sa din strada ce poartă numele ilustrului ei soţ dispărut, Corneliu Botez, înconjurată de un grup de doamne ce veniseră s-o felicite de importanta şi noua demnitate, discutând împreună şi punând la punct statutele operei umanitare care va fi prima casă, din prima copilărie până la adolescenţă, a tuturor copiilor lipsiţi din vitrege împrejurări de căldura sufletească a căminului, de o educaţie cetăţenească menită a face adevăraţi oameni din atâţia mici oropsiţi.
— Vrei detalii? m-a întrebat, cu zâmbetul ei blând, doamna Calypso Botez, nici nu se poate ca opera noastră să nu te intereseze, doar eşti femeie, ziaristă şi mamă…
Vei vedea ce am pus la cale şi sper că vom realiza în curând, căci avem concursul atât al primarului Dem. Dobrescu, ce a înţeles importanţa operei, cât şi al unui grup de doamne de o deosebită elită sufletească, printre care îţi pot cita pe doamnele Madgearu, Mihalache, Bolintineanu, Paximade Ghelmegeanu, profesor Bucuță…
Intrând în fondul expunerii ce mă preocupa, iniţiatoarea acestei opere ce va rămâne ca un monument printre toate operele sociale de la noi îmi spuse următoarele:
– M-a preocupat în primul rând patronarea morală prin orice mijloc de bună şi dreaptă îndrumare a copiilor fără mamă sau cu părinţii la lucru toată ziua, adunarea lor într-un cămin unde vor găsi tot ce le lipseşte acasă, unde îşi vor face recreaţiile, meditaţiile, lectura, unde vor găsi distracţii menite a-i educa şi cultiva.
Vom primi în Cămin, după orele de şcoală ale fiecăruia pe copiii ce-şi petrec după amiezele pe maidane, ce se plictisesc acasă, singuri, sau lângă părinţii fără pregătire a-i îndruma. Le vom oferi săli de gimnastică, teatru de păpuşi, îi vom medita cu pedagoage speciale şi apoi le vom da drumul acasă seara, recreaţi, cu lecţiile învăţate, cu educaţia făcută. Vom mai face în chipul acesta şi operă cetăţenească.
Copiii vor învăţa să se cunoască, să fie sociabili, să fie îngăduitori.
Le vom oferi cinematograf amuzant şi instructiv, curte largă pentru joc în aer liber şi, mai presus de toate, ne vom ocupa de sufletul şi de morala lor părinteşte, cu dragoste de mamă.
Întrebând pe doamna Calypso Botez când intenţionează să-şi pună în practică această operă de atâta folos pentru tinerele generaţii, domnia-sa mi-a răspuns cu încredere:
— Cât de curând. Terenul îl am, cum îţi spusei. Iar cât pentru o primă construcţie, sprijinul material nu-mi va lipsi, atât din partea primarului central, cât şi din partea tuturor omenilor de bine ce, ca şi dânsul, vor înţelege importanţa unei astfel de opere.
Cu entuziasm am felicitat-o pe neobosita campioană a atâtor fapte frumoase realizate cu succes și i-am urat să ne vedem cât de curând pe pragul căminului copilului visat de sufletul ei altruist”.
*** Dimineaţa, martie 1931
Profesoara Calypso Botez a încetat din viață în septembrie 1944, la vârsta de 65 de ani. Doar câteva ziare au consemnat trista veste la acel moment:
“Un anunţ discret vesteşte moartea celei ce a fost Calypso Botez. A murit departe de casa ei, departe de masa ei de lucru. Altceva nimic. Şi totuşi, nu există societate feminină cu scopuri de ajutorarea şi mai ales de ridicarea, de înălţare a femeii române la care ea să nu fi pus o piatră de temelie: “Asociaţia generală pentru emanciparea femeii”, “Consiliul general al femeii române”, “Societatea generală a funcţionarelor publice”, “Lucrul la domiciliu”. Înfiinţarea “Şcoalei de secretare” i se datorează în întregime şi cu ea, defuncta a urmărit nu numai formarea tinerelor elemente pentru servicii publice administrative, dar se străduia şi pentru plasarea absolventelor şcolii.
Spirit înalt, de o aleasă cultură literară, filosofică şi socială, Calypso Botez a reprezentat cu distincţie, adeseori în străinătate, societăţile din care a făcut parte. De multe din însoţitoarele cu care pornise la luptă, împrejurări sau vremuri nefavorabile au despărţit-o, dar adevărul, odată semănat, rămâne.
Şi, de pe urma acestei neobosite luptătoare, feminismul — descătuşat, curăţat de tot ce avea la început în el pretabil la ironii şi glume — a rămas înălţat.
Calypso Botez a deschis drum de lumină femeii române în viaţa socială.”
*** Universul – Capitala, septembrie 1944
