Secretele miliardarilor lumii, sursa averilor și mai ales viața excentrică a celor mai bogați oameni de afaceri sau moștenitori ai unor bogății fabuloase au fost subiectul multor articole din presa interbelică:
“Dacă vi s-ar pune întrebarea cine e omul cel mai bogat din lume, v-aţi gândi, desigur, la unul din magnaţii industriei de peste ocean. Ei bine, nu! Omul cel mai bogat din lume trebuie căutat în Orient, adică în India. Omul cel mai bogat din lume este Nizamul din Hyderabad. Averea sa lichidă e evaluată la 370 de miliarde de lei. Şi în fiecare an creşte, pentru că supuşii lui săraci sau bogaţi îi aduc, la aniversarea naşterii sale, un dar în bani. Stăpânul Hyderabadului are o colecţie de pietre scumpe, de perle, juvaieruri, evaluată la 200 miliarde de lei. Cu toate acestea, nababul trăieşte foarte simplu, e chiar avar.
Astfel, într-o zi, pe când se afla la cursele din Calcuta, el vru să manânce o îngheţată. Ca să găsească o îngheţată ieftină, se duse în peluză şi, întrebând preţul, strigă indignat: „Hoțulee! Vrei să ruinezi lumea săracă!” Şi renunţă la îngheţată.
Se îmbracă foarte simplu. Fără consimţământul lui, nu e voie să se cumpere ceva pentru garderoba lui. Când fiii lui au vrut să plece în Anglia, a fost o întreagă discuţie ca să le dea bani de drum. Luxul lui e capitala Hyderabad, un oraş de 500 mii oameni. În locul oraşului legendar cu numele care simboliza bogăţia cea mai imensă, în locul oraşului Golconda, un fel de Mecca, ţelul tuturor călătorilor din secolul XVI şi XVII, se înalţă, astăzi, Hyderabad, oraş legendar, cufundat între lacuri şi palmieri. Nizam nu e un om modern. Nu practică nici un sport, dar apreciază mai presus de toate comorile spirituale şi culturale. Plăcerea lui e să scrie poeme în versuri „urdu”, forma antică hindustană.
Dar acest om simplu, care dispreţueşte fastul pentru sine, oferă ţării sale serbări legendare. Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la urcarea sa pe tron, a oferit poporului serbări care întrec orice imaginaţie. Ele au costat sute de milioane de lei, şi, oficial, au durat zece zile, dar cei 18 milioane de supuşi au băut şi au mâncat timp de o lună, fără să se gândească la ziua de mâine. Alteţa sublimă a distribuit bani şi mâncare, pentru că, după tradiţie, în acest timp, nimeni nu trebuie să muncească şi să nu moară de foame.
În Japonia, familia cea mai bogată e Mitsui. Averea lor e rezultatul a trei secole de ascensiune. Până în secolul al XIX-lea, familia Mitsui avea numai o treime din capitalul ei. De atunci, averea ei a crescut mereu și reprezintă, astăzi, o jumătate din capitalul Japoniei. Tot ce se cumpără și se vinde in Japonia, poartă trei litere: “M. B. K.”. Acestea sunt iniţialele unei societăţi, Mitsui Bussan Rausha, care îşi are ramificaţiile la New-York, la Londra, unde se află sucursalele „Bussan”, la Berlin unde e sediul societăţii „Deutsche Bussan Aktien Gesellschaft” şi la Capetown. Familia Mitsui are în mâinile ei comerţul ceaiului, hârtiei, mătasei, celuloidului, construcţiile maritime, în sfârşit tot comerţul şi industria japoneză.
Se povesteşte că unul din strămoşii familiei, simţind că i se apropie sfârşitul, adună pe toţi fiii săi, şi le ceru să fie pregătiţi pentru înmormântarea sa, care trebuia să aibă loc imediat după ce-şi va da sufletul, pentru ca ei să nu piardă prea mult timp. Membrii familiei Mitsui sunt foarte cumpătaţi şi tradiţia e foarte respectată. Cu vreo zece ani în urmă, au inaugurat un imobil al băncii lor din Tokio, o construcţie ultra-modernă, în care există toate precauţiile pentru apărarea tezaurului lor. Pe acoperiş există până şi o plasă de oţel care trebuie să apere edificiul împotriva unei eventuale căderi a unui aeroplan. Ei bine, în ziua inaugurării, un preot al cultului Shinto a ars un peşte la un foc de lemne de cireş, jertfă adusă zeilor familiei Mitsu. Această familie străveche descinde din samuraiul Takohisa, din clanul Sasaki, iar blazonul zugrăvit pe tot ce-i aparţine, pe toate produsele societăţii are această inscripţie: „Yotsu Me” (patru ochi). Aceasta e marca fabricii. Se povesteşte că un tânăr Mitsui care a studiat în America s-a îndrăgostit de o frumoasă americancă şi s-a hotărît să rupă cu tradiţiile familiei. Dar într-o zi, pe când urca în maşina lui ca să se ducă să joace tennis, se opri deodată şi zări pe uşa maşinii aceste cuvinte „Yotsu Me”, cei patru ochi. Crezu că e un semn divin şi renunţă la dragostea lui. Glasul strămoşilor vorbise.
Timp de trei secole, nici un Mitsui n-a avut mai puţin de zece copii. Printre atâţia urmaşi, s-a găsit întotdeauna o minte care să se gândească la creşterea averii familiei. Istoria familiei Mitsui e obligatorie în şcolile din Japonia, ceea ce contribuie la caracterul divin al acestor regi ai industriei şi comerţului şi la progresul afacerilor lor. Creditul familiei Mitsui e cel mai mare din Orient. Mitsui sunt colonizatorii insulei Formosa, unde au imense plantaţii de ceai, în arhipelagul Malaezei sunt stăpânii cauciucului. Au plantaţii de bumbac în China şi în Africa. Căile ferate și minele de cărbune din Manciuria sunt proprietatea societăţii „Mitsui Gomei Kaisha”. Charbin e unul din cele mai importante centre de afaceri ale familiei Mitsui și cartierul general în lupta pentru cucerirea regiunilor de sub stăpânirea Sovietelor. Toate fabricile de arme din Japonia, industria textilă şi chimică, societăţile de asigurare sunt în mâinile ei. Influenţa lor se simte și în India, în Hawai, în Filipine. Nouă zecimi din bumbacul exportat din America trece prin mâinile acestei familii. Ca să domine opinia publică, familia Mitsui are două gazete care au un tiraj de 4 milioane. Familia aceasta nu ştie ce e criza. „Strămoţii noştri ne-au lăsat atâta avere încât nu mai putem face afaceri proaste”, a spus un membru al familiei.
La Chicago există o instituţie de binefacere „Leagănul”, care culege copiii abandonaţi şi-i oferă părinţilor care vor să-i adopte, pentru că în America e foarte răspândit obiceiul de a adopta copiii găsiţi. Leagănul primeşte într-o zi vizita uneia din cele mai bogate femei din America: Muriel Mac Cormick din Chicago, nepoata lui Rockefeller. Văduvă și fără copii, ea vru să adopte un copil și alese o fetiţă foarte frumoasă, care deveni deodată „Litlle Miss Miliardara”. Astfel, copila intrată în lume pe poarta carităţii va fi într-o zi stăpâna a 25 de milioane de dolari. Acum, această avalanșă de miliarde să nu vă sperie, pentru că dvs. vă puteţi face mai uşor luxul de a gusta în pace o îngheţată de doi lei decât marele miliardar, Nisam din Hyderabad.
Rockefeller, regele petrolului, era și împăratul zgârceniei. La hoteluri nu lăsa un bacșiș mai mare de 10 cenţi, iar primul lui fiu și nepoţii și-au început cariera începând cu funcţiile cele mai umile și fără nici un ajutor financiar. El obişnuia să spună că cea mai mare parte din averea sa era rodul economiilor sale.
Dar America, în afară de cel mai mare aspirator de praf care curăţă în trei ore toată Statuia Libertăţii, mai are și cel mai mare aspirator de dolari: fiscul. O mare parte din patrimoniul american e absorbit, în fiecare an, de impozite, şi trece mereu prin vistieria statului. E foarte trist pentru un om care face economii să primească un domn elegant, care-ţi întinde un bilet galben ţi-ţi spune cu un zâmbet: „Binevoiţi, vă rog, să-mi înmânaţi suma de 100.000 dolari”. Contribuabilul exclamă: „Nu ne-a scăpat statul de bandiţii din Far-Weat, de gangsterii din Chicago şi de hoţii de buzunare?” Domnul elegant răspunde: „Tocmai pentru că v-a scăpat de bandiţii din Far-West, de gangsterii din Chicago, de hoţii de buzunare, statul vă cere 100.000 dolari. Credeţi că asta nu costă nimic şi că statul trebuie să fure în timpul nopţii?”
Şi statul american nu poate fura în timpul nopţii. pentru că la ora cinci după-amiază se închid toate birourile. Ca să salveze averea părintească, Rockefeller-junior a avut o idee minunată: să creeze o mare întreprindere de utilitate publică, care să fie şi o afacere splendidă. Astfel, ca să scape de impozite, el creă „Rockefeller Centre”. O întreprindere genială ca idee şi realizare. Să creeze în inima New-York-ului un cartier cu cel mai mare număr de sedii industriale, cu agenţii comerciale și de presă, în sfârşit să concentreze sistemul nervos al oraşului. După ce alese terenul, se începură construcţiile.
Preţurile plătite pentru teren îmbogăţiră pe mulţi. Terenuri care fuseseră plătite cu preţuri de nimica, cu câţiva cenţi, au avut norocul să fie alese pentru centrul oraşului. Acolo unde nici iarba nu putea creşte, trebuiau să crească zgârie-nourii. Metrul pătrat care a fost plătit cu un dolar era cumpărat acum cu câteva sute. Construcţia s-a executat după un sistem practic, care dădea posibilitatea unui câştig imediat. Cele 70 etaje erau construite unul după altul. După ce se completa zidul unui etaj, turnând în forme enorme cimentul lichid, se începea imediat instalarea electricităţii, telefonului, ascensoarelor, aerului condiţionat. Astfel, când s-a ajuns la etajul 70, zgârie-norul era în completă funcţiune. Dar cum să convingă pe toţi oamenii de afaceri să se mute în acest centru? S-au pus în aplicare sistemele cele mai perfecte. În primul rând, publicitatea. Publicitatea e forţa tuturor şi cu ajutorul ei se poate obţine orice. Ea e o adevărată pârghie a lumii. Publicitatea noului centru fu încredinţată celei mai mari agenţii din America. Nimic n-a fost cruţat pentru a face reclama unui zgârie-nor care era gata. Şapte autogire s-au ridicat deasupra colosului, iar operatorii cinematografici ai tuturor agenţiilor fotografiau acest eveniment din aeroplane.
Apoi, secretul numelui, a avea birourile propriei întreprinderi într-un cartier care poartă numele magic de Rockefeller Center, care trebuia să concentreze creierul New-York-ului. Astfel „Rockefeller Center” a devenit centrul afacerilor din City.
Fifth Avenue e considerată drept strada cea mai îmbulzită din lume. La „Rockefeller” există unul din cale mai frumoasa cinematografe din lume, “Radio-City”, iar la etajul 65 există un restaurant care poate fi recomandat îndrăgostiţilor, deoarece e mai apropiat de lună.
*** Realitatea Ilustrată, 1939
