Maria de’ Medici, controversata regină a Franței

Maria de’ Medici s-a născut pe 26 aprilie 1575 la Palazzo Pitti din Florența și a fost cea de-a șasea fiică a lui Francesco I de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a Arhiducesei Ioana de Austria. Dintre cele cinci surori mai mari, doar prima, Eleonora, a supraviețuit copilăriei. Singurul frate, Filip de Medici, s-a născut la 20 mai 1577 și a murit la vârsta de patru ani. Între timp copila își pierduse și mama, pe Marea Ducesă Ioana, care a căzut pe scări în Palatul Ducal din Florența și a murit la scurt timp. După câteva luni, Marele Duce Francesco I s-a căsătorit cu amanta lui, Bianca Cappello.

Maria și Eleonora și-au petrecut copilăria la Palazzo Pitti din Florența, fiind plasate în grija unei guvernante împreună cu verișorul lor primar, Virginio Orsini, fiul Isabellei de Medici, Ducesa de Bracciano.

După căsătoria surorii cu Vincenzo Gonzaga, moștenitorul Ducatului de Mantua, singurul partener de joacă al micii ducese a fost verișorul Virginio Orsini, asupra căruia și-a îndreptat toată afecțiunea. Mama vitregă a adus la Palazzo Pitti o fetiță pentru a-i ține companie, o tânără pe nume Dianora Dori, căreia i s-a spus Leonora. Această fată, cu câțiva ani mai mare decât viitoarea regină a Franței, a câștigat în curând o mare influență asupra ei.

Marele Duce Francesco I și Bianca Cappello au murit pe 19, respectiv pe 20 octombrie 1587 la Villa Medici din Poggio a Caiano, posibil otrăviți, deși unii istorici cred că au fost bolnavi de malarie, iar orfana Maria de’ Medici a devenit cea mai bogată moștenitoare din Europa la acel moment.

Unchiul ei, Ferdinando I de’ Medici, a devenit noul Mare Duce de Toscana și s-a căsătorit cu Christina de Lorena, nepoata celebrei Caterina de’ Medici, regina Franței, în 1589. Noul suveran i-a oferit nepoatei o educație bună, Maria era interesată de științe, îi plăceau matematica, filozofia, astronomia și artele. De asemenea, era pasionată de bijuterii și pietre prețioase și a fost apropiată de artiștii din Florența, fiind inițiată în pictură de Jacopo Ligozzi.

Averea familiei de Medici a atras mulți pretendenți, în special François, conte de Vaudémont și moștenitor al Ducatului de Lorena, fratele mai mic al uneia dintre mătuși, Marea Ducesă Christina, s-a arătat interesat de un mariaj cu frumoasa prințesă. Dar în curând, un pretendent mai prestigios s-a prezentat la curtea ducală: regele Henric al IV-lea al Franței.

Căsătoria acestuia cu Maria de Medici a reprezentat, mai presus de orice, pentru curtea Franței, o soluție la preocupările dinastice și financiare. Se spunea că regele francez împrumutase de la tatăl miresei, Francesco de’ Medici, Marele Duce de Toscana, care îl ajutase în susținerea efortului de război, suma de 1.174.000 de ecus și acesta era singurul mijloc pe care îl putea găsi pentru a-și plăti datoria față de familie. În plus, unchiul Ferdinando I de’ Medici a promis o zestre de două milioane de livre, inclusiv un milion plătit în numerar, pentru a anula datoria contractată de Franța la banca Medici, ceea ce i-a adus viitoarei regine porecla de “marele bancher”. Mai mult, mariajul consolida o descendență regală justă pentru Casa de Bourbon, a cărei legitimitate fusese pusă sub semnul întrebării de către Liga Catolică și Spania Habsburgică.

După ce a obținut anularea căsătoriei în vigoare cu Margareta de Valois, în decembrie 1599, Henric al IV-lea a început oficial negocierile pentru noul mariaj cu Maria de’ Medici. Contractul a fost semnat la Paris în martie 1600, fiind organizate ceremonii oficiale grandioase în Toscana și Franța, din octombrie până în decembrie acel an. Căsătoria prin procură a avut loc la Catedrala Santa Maria del Fiore pe 5 octombrie 1600, suveranul francez fiind reprezentat de Ducele de Bellegarde, iar la festivități au participat 4 000 de invitați.

Maria a părăsit Florența plecând spre Livorno pe 23 octombrie, fiind însoțită de 2.000 de oameni, apoi a pornit spre Marsilia, unde a ajuns pe 3 noiembrie. Antoinette de Pons, Marchiză de Guercheville și primă doamnă de onoare a noii regine, a fost responsabilă pentru primirea ei la Marsilia. După debarcare, tânăra și-a continuat călătoria, ajungând la Lyon pe 3 decembrie și în cele din urmă l-a întâlnit pe Henric al IV-lea pe 9 decembrie.

Prințesa a rămas repede însărcinată și a dat naștere primului ei copil, un fiu, pe 27 septembrie 1601, la Palatul Fontainebleau. Băiatul, pe nume Ludovic, a devenit moștenitorul tronului și Delfin al Franței, apoi Maria a mai adus pe lume cinci copii, trei fete și încă doi băieți, între 1602 și 1609.

Deși căsătoria a fost considerată un succes, pentru că cei doi au avut mulți moștenitori, nu a fost una fericită. Maria era foarte geloasă și a refuzat să accepte numeroasele infidelități ale regelui. Tânăra s-a certat mai ales cu metresa oficială a soțului, Catherine de Balzac d’Entragues, căreia Henric al IV-lea îi promisese că o va lua de soție după moartea fostei lui maîtresse-en-titre, Gabrielle d’Estrées. Deși suveranul și-ar fi putut alunga amanta, nu a făcut-o acest lucru niciodată.

Alte motive de dispută au fost cele financiare pentru că, în ciuda zestrei enorme pe care a adus-o Franței, soțul i-a refuzat adesea Mariei banii necesari pentru a plăti cheltuielile pe care intenționa să le facă. În plus, ea era dornică să fie încoronată oficial regină, dar Henric al IV-lea a amânat ceremonia din motive politice, așa că a trebuit să aștepte până pe 13 mai 1610 pentru a primi coroana. Ironia a făcut ca a doua zi, pe 14 mai, Henric al IV-lea să fie asasinat de François Ravaillac, ceea ce a ridicat imediat suspiciuni de conspirație.

La câteva ore după moartea lui, Maria a fost confirmată ca regentă de către Parlamentul de la Paris în numele fiului cel mare, Ludovic al XIII-lea, care avea vârsta de opt ani. Regina-mamă a alungat-o imediat de la curte pe fosta amantă a soțului, Catherine de Balzac d’Entragues, dar la început i-a păstrat pe cei mai apropiați consilieri ai lui Henric al IV-lea în poziții cheie, luându-și titlul de guvernantă a Bastiliei.

Deși a fost criticată la curtea Franței pentru că nu a stăpânit niciodată cu adevărat limba franceza și pentru că era puternic influențată de prietenele și confidentele italiene, inclusiv de “sora” adoptivă, Leonora “Galigai” Dori, și de soțul acesteia, suverana a menținut politica de toleranță religioasă a răposatului soț, iar unul dintre primele ei acte a fost reconfirmarea Edictului lui Henric al IV-lea de la Nantes, care impunea toleranță religioasă față de protestanții din Franța, afirmând în același timp supremația Bisericii Romano-Catolice.

Pentru a-și consolida autoritatea, a decis să impună un protocol strict la curte, a abandonat politica tradițională anti-habsburgică și a format o alianță cu Spania, întărită în anul 1615 de dubla căsătorie a fiicei ei, Elisabeta, și a fiului, Ludovic al XIII-lea, cu cei doi copii ai regelui Filip al III-lea al Spaniei, Filip, Prinț de Asturia și, respectiv, Ana de Austria.

Politica regentei a provocat însă mari nemulțumiri. Pe de o parte, protestanții erau îngrijorați de apropierea ei de Spania, iar nobilimea avea și ea motive de supărare, considerând că Maria îi favorizează pe prietenii ei italieni, despre care spuneau că se îmbogățesc pe cheltuiala Franței, liderul contestatarilor fiind Henric al II-lea, Prințul de Condé.

În 1616, cerințele acestuia au devenit atât de radicale, încât suverana l-a arestat pe 1 septembrie și l-a închis la Bastilia. În acel moment, ducele de Nevers a preluat portavocea nemulțumirilor față de regina-mamă.

În ciuda faptului că devenise major de mai bine de doi ani, Ludovic al XIII-lea avea o influență mică la curte, dar în cele din urmă și-a afirmat autoritatea și, simțindu-se umilit de comportamentul Mariei, care monopolizase toate deciziile politice, a organizat o lovitură de stat pe 24 aprilie 1617, prilej cu care Concino Concini, cel mai puternic sfătuitor al suveranei a fost asasinat, iar ea a fost exilată la Castelul Blois.

În noaptea de 21 spre 22 februarie 1619, regina mamă, în vârstă de 43 de ani, a evadat din închisoarea folosindu-se de o scară de frânghie, a reușit să escaladeze un zid de 40 de metri și s-a refugiat în Château d’Angoulême, apoi a provocat o revoltă împotriva fiului, așa-numitul “război al mamei și fiului”.

Un prim tratat, Tratatul de la Angoulême, negociat de Richelieu, a calmat conflictul, dar Maria nu a fost mulțumită de dezbodământ. A relansat războiul adunându-i pe marii nobili ai Regatului în sprijinul cauzei ei (“al doilea război al mamei și fiului”), dar coaliția a fost rapid învinsă în bătălia de la Ponts-de-Cé.

În cele din urmă, Ludovic al XIII-lea și-a iertat mama, conștient că nu putea evita conflictele atâta timp cât ea rămânea în exil, așa că i-a acceptat cererea de întoarcere la curte. Maria de Medici a revenit la Paris, a început construcția Palatului Luxemburg și și-a recăpătat treptat influența în politică. Richelieu a jucat un rol important în reconcilierea cu regele, el fiind cel care a reușit să îi negocieze un rol în Consiliul Regal.

Încă din momentul sosirii în Franța, regina a luat sub protecția ei mai mulți pictori, sculptori și savanți. Pentru decorarea apartamentelor de la Palatul Fontainebleau, a recrutat-o pe pictorița de origine flamandă Ambroise Dubois, care a realizat o serie de picturi și o decorație cu tema Dianei și a lui Apollo, o evocare mitologică a cuplului regal. La Luvru, regina avea un apartament luxos la primul etaj, apoi s-a mutat într-un apartament superb de la parter, pe care îl decorase cu panouri și picturi de Ambroise Dubois, Jacob Bunel, Guillaume Dumée și Gabriel Honnet. Maria s-a înconjurat, de asemenea, de pictori portretiști, cei mai renumiți fiind Charles Martin și flamandul Frans Pourbus cel Tânăr.

În perioada de glorie, a jucat un rol major în dezvoltarea vieții artistice pariziene, concentrându-se pe construcția și mobilarea Palatului Luxemburg, pe care l-a numit “Palais Médicis” și a încercat să atragă mai mulți artiști de mare anvergură la Paris, printre care pictorul Orazio Gentileschi, care a stat în Franța timp de doi ani, și pictorul flamand Peter Paul Rubens, care a fost însărcinat să creeze o serie de 21 de piese care să-i glorifice viața și domnia.

La scurt timp după aparenta împăcare, fiul ei, regele Ludovic al XIII-lea, considerând-o prea intrigantă, a încurajat-o să se retragă în Château de Compiègne care era, de fapt, o închisoare, dar și de aici regina a fugit pe 19 iulie 1631, plecând la Bruxelles, unde intenționa pună la cale un nou complot împotriva regelui. De fapt, se pare că evadarea a fost o capcană organizată de suveran, care și-a retras regimentele ce păzeau castelul. Consecința a fost că fugara a fost privată de statutul de regină-mamă a Franței și de alocația generoasă care i se cuvenea.

Capelanul ei, Mathieu de Morgues, care i-a rămas credincios în exil, a scris o serie de pamflete împotriva lui Richelieu, care au circulat clandestin în Franța. În ultimii ani ai vieții, Maria a călătorit pe la multe curți europene, în Țările de Jos spaniole, în Anglia, unde a stat la curtea fiicei sale, regina Henrietta Maria, timp de trei ani, apoi a plecat în Germania, unde, împreună cu fiicele și ginerii ei, a încercat fără succes să formeze o ligă împotriva Franței.

A călătorit ulterior la Köln, fiind găzduită în casa fostului protejat, pictorul Peter Paul Rubens, pentru că situația ei financiară devenise foarte proastă. Controversata regină a Franței s-a îmbolnăvit grav și a murit de pleurezie pe 3 iulie 1642, la vârsta de 69 de ani. Trupul ei a fost depus după câteva luni la Bazilica Sf. Denis și înmormântat fără prea multe ceremonii, iar inima i-a fost trimisă la La Flèche, respectându-se astfel dorința lui Henric al IV-lea, care ceruse ca inimile lor să fie reunite după moarte. Fiul ei, Ludovic al XIII-lea, a murit la vârsta de 41 de ani, pe 14 mai 1643, la mai puțin de un an după dispariția intrigantei mame.