HomeMonarhieMaria Letizia Ramolino, “Madame Mère de L’Empereur”

Maria Letizia Ramolino, “Madame Mère de L’Empereur”

DS TW

Maria Letizia Ramolino s-a născut pe 24 august 1750 în Ajaccio, Corsica, și a fost fiica lui Nobile Giovanni Geronimo Ramolino, căpitan al regimentelor de cavalerie și infanterie corsicană din Armata Republicii Genova, și a soției sale, Nobile Angela Maria Pietrasanta.

Ca majoritatea fetelor, Letizia a fost educată acasă. După moartea tatălui, mama ei s-a recăsătorit cu ofițerul de origine elvețiană Franz Fesch, căpitan în armatele Republicii Genova staționate în Corsica, și a mai avut doi copii.

“Letiția Ramolino era numită cea mai frumoasă femeie din Corsica; amicii și dușmanii au recunoscut că merită cu drept cuvânt această calificațiune. Figura ei bine formată era cu ceva mai mare decât mijlocie. Ea avea mâini și picioare mici și extraordinar de grațioase, pe care fiul ei Napoleon le moșteni de la ea, și dinți frumoși, care de asemenea deveniră o parte de moștenire a tuturor copiilor ei. Un păr luciu negru-castaniu încadra fruntea ei albă. Sprâncene lungi și negre adumbrau ochii ei, nu prea mari dar focoși, care dădeau viața feței. Gura ei era fină și plină de expresiune. Bărbia, ceva cam proeminentă, arăta putere de voință și energie. Nasul era frumos format, ceva cam lung, dar se potrivea la celelalte trăsături. Urechile ei erau mici și bine formate. O grație înnăscută în purtarea ei, în ținuta și în mișcările ei, și un zâmbet fermecător măreau puterea ei de atracțiune”, astfel era descrisă mama viitorului împărat.

În iunie 1764, pe când avea 13 ani, Letizia s-a căsătorit cu avocatul stagiar Carlo Buonaparte, un tânăr de 18 ani cu care va avea treisprezece copii, dintre care opt au supraviețuit copilăriei și cei mai mulți dintre ei au devenit regi în perioada în care Franța a fost condusă de Napoleon Bonaparte.

Letizia și soțul ei, Carlo, s-au împrietenit cu guvernatorul insulei Corsica, Charles Louis de Marbeuf, și cu intendentul Bertrand de Boucheporn, iar aceste relații de amiciție au fost de ajutor la înscrierea lui Napoleon la școala de cadeți din Brienne, în 1779.

Femeia a fost descrisă ca o mamă dură, dar avea obiceiuri considerate emancipate pentru vremea aceea. De exemplu, majoritatea mamelor europene făceau baie copiilor doar o dată pe lună, dar Letizia își spăla copiii o dată la două zile. Femeia vorbea italiana și nu a învățat niciodată limba franceză. În 1785, când avea 35 de ani, soțul ei a murit de cancer, iar în 1793 Letizia a părăsit Corsica și s-a mutat cu copiii mai mici în Marsilia, unde fiul ei, Napoleon, avea deja o carieră militară de succes.

Trei ani mai târziu, când acesta se pregătea să se căsătorească cu extravaganta Joséphine de Beauharnais, mama a încercat să îl facă să renunțe la ideea mariajului. În 1804, Napoleon Bonaparte s-a declarat împărat și, în ciuda faptului că Letizia a apărut în celebra pictură a încoronării fiului său realizată de Jacques-Louis David, pictorul oficial al curții imperiale, ea nu a participat la ceremonie.

Pe 18 mai 1804 a fost numită prin decret imperial “Madame Mère de l’Empereur”, iar când a fost felicitată pentru ascensiunea fiului ei la tron, Letizia ar fi răspuns doar atât: “Să sperăm că va dura”.

Napoleon i-a oferit o rentă de 25.000 de franci pe lună, dar mama suveranului nu s-a mutat la curtea imperială, ci a locuit la Chateau de Pont-sur-Seine, iar în rarele ocazii când a vizitat Parisul se caza la Hôtel de Brienne. Hotelul îi fusese închiriat lui Lucien Bonaparte, pe atunci ministru de Interne, care a achiziționat proprietatea și a recondiționat-o. Trei ani mai târziu, în 1805, Lucien i-a vândut hotelul mamei sale, edificiul devenind cunoscut sub numele “Le Palais de Madame Mère de l’Empereur”.

În 1814, Letizia a plecat în exil împreună cu Napoleon Bonaparte pe Insula Elba, unde l-a îngrijit și l-a sprijinit cu toată dragostea. Mama împăratului a locuit în două conace, unul aflat în Portoferraio, iar celălalt în Marciana. După 1815, bătrâna doamnă Bonaparte s-a mutat la Roma, în Palazzo D’Aste-Bonaparte, în Piazza Venezia, unde a trăit împreună cu fratele ei mai mic, cardinalul Joseph Fesch. În timpul anilor petrecuți la Roma s-a întâlnit rar cu alți membri ai familiei, iar fratele ei i-a fost alături în ultimii ani de viață. Pentru un timp, pictorița Anna Barbara Bansi i-a ținut companie.

Letizia Ramolino Bonaparte a murit de bătrânețe pe 2 februarie 1836, la vârsta de 85 de ani, cu trei săptămâni înainte de comemorarea a 51 de ani de la moartea soțului ei. Devenise aproape oarbă și îi supraviețuise cu 15 ani celui mai faimos dintre fiii săi, Napoleon Bonaparte. A fost înmormântată în Corneto, rămășițele ei fiind transferate mai târziu la Ajaccio, în capela imperială construită din ordinul lui Napoleon al III-lea, nepotul său.

 

„La 15 august 1815, mama Vulturului, după ce şi-a luat un etern adio de la învinsul ei fiu, s-a înmormântat de vie în camerele reci ale clădirii azi istorice, de unde nu ieșea decât foarte rar, cu trăsura, pe aleile ce duc afară, în câmpiile romane.

Totuşi, ca o mamă ce a fost până în fundul inimii ei de corsicană, Letizia Bonaparte nu a încetat o clipă de a se ruga, de a trimite misive după misive tuturor suveranilor Europei, ca să o lase să plece acolo, departe, pe insula de piatră, unde se stingea încet eroicul condamnat de o omenire întreagă.

Austeră, sobră până la exces în ciuda largheţei lui Napoleon rege şi împărat, aceea care era salutată de întreaga Franţă sub titlul de „Madame Mere“ nu punea decât la ocazii, la serbări oficiale, rochii somptuoase şi bijuterii scumpe. Retrasă în apartamentul ei din Tuileries, când văzduhul se cutremura de trâmbiţele victoriilor şi fiii ei pe rând se încoronau regi, iar fiicele, regine ale diferitelor ţări supuse de El, primul ei născut, Letizia Bonaparte, printr-o premoniţie stranie, strângea ban lângă ban, şoptind îngrijorată:

— Cine ştie dacă într-o zi nu voi fi nevoită să dau de mâncare la toţi aceşti regi!

De figura ei palidă, ce părea că reproşează mereu Josephinei luxul ei nemaipomenit, fugeau toţi curtenii, iar mândrii generali se înfiorau când Doamna Mamă le arunca o privire ascuţită din ochii ce păreau că văd de atunci trădarea pitită sub aurul tunicilor încărcate de decoraţii.

Nimeni nu a văzut-o vreodată zâmbind şi nimeni nu i-a văzut lacrimile. Când i s-a adus ştirea morţii lui Napoleon, ea şi-a chemat copiii şi pe fratele ei, cardinalul Fesch, şi, pentru întâia oară de la marele dezastru, i-a sărutat şi binecuvântat.

Cât despre Vulturaşul, acest nefericit vlăstar mort între o mamă frivolă şi un bunic neîndurat, bătrână doamnă mare nu l-a mai văzut niciodată. Sufletul ei era plin de ură şi nu înceta să cheme urgia Cerului asupra Casei de Habsburg.

O soartă tragică i-a hărăzit viaţă timp de optzeci şi şase de ani, făcând să asiste ca o adevărată Mater Dolorosa la moartea mai tuturor copiilor şi nepoţilor ei.

Unul din aceştia însă, deşi nu din sângele ei, împăratul Napoleon al III-Iea, făcu să i se transporte rămăşiţele la Ajaccio, într-un mausoleu unde bătrâna corsicană doarme în fine singurul ei somn liniştit.

Deasupra mormântului, o singură inscripţie: Marie Letizia Ramolino Bonaparte, Mater Regum.

Mamă de regi, bunică de prinţi şi totuşi, în fond, nimic decât o biată femeie care nu ar fi vrut decât să fie lăsată în Corsica ei plină de miresme şi flori, să-şi crească nepoţii în pace şi linişte Dar soarta ironică s-a opus, ea a înscris-o în Istorie şi azi, în Palazzo Falconieri din Roma, umbra făpturii sobre şi severe trebuie să protesteze când ghizii, arătând-o în cadrul ei măreţ, rostesc cu un zâmbet: Letizia Bonaparte, madre di Napoleon.” (Fulmen, Dimineața, 1936)

Galerie foto:

DS TW
No comments

leave a comment