Prințesa Maria Terezia, fiica lui Carol al VI-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, s-a născut în dimineața zilei de 13 mai 1717 la Palatul Hofburg din Viena și a fost botezată în aceeași zi. Tatăl ei, care domnea peste zone vaste în Europa Centrală, avea nevoie de un moștenitor pe linie masculină, pentru că legea salică interzicea femeilor drepturile de succesiune, astfel că nașterea ei a fost o mare dezamăgire pentru familie și pentru întreaga curte imperială.
Maria Terezia a fost un copil serios și rezervat, iar marea ei pasiune a fost muzica. Tatăl i-a interzis să călărească, însă mai târziu a învățat elementele de bază ale echitației, de dragul ceremoniei de încoronare din Ungaria.
Prințesa a luat lecții aprofundate de desen, pictură, muzică și dans, discipline obligatorii la curtea imperială, care au pregătit-o pentru viitorul rol de regină, iar împăratul i-a permis să participe la întâlnirile de consiliu de la vârsta de 14 ani, însă niciodată nu a avut discuții de stat cu ea.
Problema căsătoriei Mariei Terezia a fost ridicată încă de la începutul copilăriei, pentru că asigurarea succesiunii a fost considerată esențială în condițiile în care nu exista niciun moștenitor de sex masculin în familia imperială. Prima dată a fost logodită cu Leopold Clement de Lorena, care trebuia să viziteze Viena și s-o întâlnească pe arhiducesă în 1723, însă tânărul a murit de variolă, astfel că fratele mai mic al acestuia, Francisc Ștefan, a fost invitat la Viena și a devenit candidatul favorit la mâna ei, deși împăratul a luat în calcul și alte posibilități.
Francisc Ștefan a rămas la curtea imperială până în 1729, când a urcat pe tronul Lorenei, însă nu i s-a promis formal mâna Mariei Terezia până pe 31 ianuarie 1736, în timpul războiului polonez de succesiune.
Cuplul s-a căsătorit pe 12 februarie 1736, iar iubirea Mariei Terezia, devenită Ducesă de Lorena, pentru soțul ei a fost descrisă ca fiind puternică și posesivă, prințesa a fost foarte geloasă, iar infidelitățile soțului au reprezentat o mare problemă a mariajului lor.
În iulie 1737, Francisc a devenit Mare Duce de Toscana, apoi cuplul s-a stabilit pentru scurt timp la Florența. Curând Carol al VI-lea i-a chemat la Viena, temându-se că va muri în timp ce moștenitoarea lui era la kilometri depărtare. Carol al VI-lea, tatăl arhiducesei, s-a stins din viață pe 20 octombrie 1740, probabil din cauza unei intoxicații cu ciuperci.
Atunci când Maria Terezia a preluat tronul, la vârsta de 23 de ani, a găsit imperiul într-o stare deplorabilă. Curtea considera că arhiducesa, fiind lipsită de experiență, va duce o politică influențată de soțul ei, care nu numai că era străin, dar avea și simpatii pentru Franța. În plus, pentru că o femeie nu ar fi putut fi aleasă împărăteasă a Sfântului Imperiu Romano-German, Maria Terezia i-a oferit lui Francisc poziția de co-domnitor. În ciuda iubirii lor pasionale și a criticilor frecvente ale adversarilor, nu i-a permis însă să decidă cu privire la probleme de stat și de multe ori îl dădea afară din ședințele consiliului imperial atunci când nu era de acord cu el.
Un ministru prusac i-a făcut următorul portret în acea perioadă: “Maria Terezia are un mers dezinvolt și o ținută maiestoasă, silueta ei este impozantă, fața rotundă și plină, părul blond cu o nuanță roșcată, iar ochii foarte mari, plini de viață și blândețe, de un albastru-închis, impresionează. Nasul proporționat ca formă nu este nici coroiat, nici turtit. Dantura albă se dezgolește nespus de fermecător atunci când râde. Deși mare, gura ei este mai degrabă frumoasă. Are ceafa și pieptul bine făcute, iar mâinile ei sunt delicioase.”
Pe parcursul a douăzeci de ani, Maria Terezia a adus pe lume șaisprezece copii, dintre care treisprezece au supraviețuit până la maturitate. Prima fiică, Maria Elisabeta, s-a născut la mai puțin de un an după nuntă, dar sexul copilului a generat dezamăgire, la fel ca și nașterea următoarelor fete: Maria Anna și Maria Carolina.
Apoi a urmat un fiu pe care l-a numit după Sfântul Iosif, cel la care se rugase îndelungat în timpul sarcinii pentru a o ajuta să dea naștere unui moștenitor de sex masculin.
Copilul favorit al Mariei Terezia, Maria Christina, s-a născut când împărăteasa a împlinit 25 de ani, cu patru zile înainte de înfrângerea armatei austriece în Bătălia de la Chotusitz. Încă cinci copii au venit pe lume în timpul războiului: Maria Elisabeta, Carol Iosif, Maria Amalia, Leopold și Maria Carolina, iar următorii cinci s-au născut în timpul păcii dintre Războiul de Succesiune Austriacă și Războiul de Șapte Ani: Maria Ioana, Maria Josepha, Maria Carolina, Ferdinand și Maria Antoaneta.
Ultimul ei fiu, Maximilian Franz, s-a născut în timpul Războiul de Șapte Ani, când Maria Terezia avea deja 39 de ani.
Împărăteasa a afirmat că, dacă nu ar fi fost aproape întotdeauna însărcinată, ar fi intrat ea însăși în luptele imperiului. La scurt timp după ce a dat naștere copiilor mai mici, împărăteasa a s-a implicat în negocierile privind căsătoriile celor mari. A fost o mamă bună și afectuoasă, dar și-a folosit copiii în jocurile dinastice și a sacrificat fericirea lor în beneficiul statului. Conștientă de poziția și influența ei, a purtat corespondență cu toți copiii ei cel puțin o dată pe săptămână și se spune că și-a exercitat autoritatea asupra acestora indiferent de vârsta și rangul lor.
În aprilie 1770, fiica cea mică a Mariei Terezia, Maria Antoaneta, s-a căsătorit la Viena, prin procură, cu Ludovic, delfin al Franței. Educația arhiducesei fusese inițial neglijată și, atunci când francezii s-au arătat interesați de ea, împărăteasa a fost nevoită să intensifice lecțiile despre curtea de la Versailles și despre istoria Franței, pentru a o trimite cât mai pregătită la Paris. Severa mamă a corespondat frecvent cu Maria Antonia, numită acum Maria Antoaneta, reproșându-i de multe ori lenea și frivolitatea și certând-o pentru incapacitatea de a aduce pe lume un copil. Împărăteasa nu a fost critică doar cu regina Franței. I-a certat, în lungile ei epistole, pe Maria Carolina pentru activitățile politice, pe Ferdinand pentru lipsa lui de organizare și pe Maria Amalia pentru trufie și pentru că nu stăpânea bine limba franceză.
Singurul copil pe care nu l-a criticat în mod constant a fost Maria Christina, care s-a bucurat de încrederea deplină a împărătesei, deși nu a reușit să o mulțumească într-un aspect foarte important – nu a născut nici un copil care să fi supraviețuit.
Pe plan intern, Maria Terezia a inițiat un amplu program de reforme, cunoscut sub numele de “Reforma tereziană de stat”, una din calitățile ei fiind iscusința cu care și-a ales colaboratori abili pentru a o ajuta planurile ei. Reforma sistemului de guvernământ realizată în primii ani de domnie i se datorează în mare măsură contelui Friedrich Haugwitz.
A promovat dezvoltarea industriei textile și a comerțului și a instituit o comisie însărcinată cu redactarea unui cod legislativ care urma să poarte numele Codex Theresianus. În 1768, a adoptat un nou cod penal (Constitutio Criminalis Theresiana), iar în 1776 a interzis tortura.
Împărăteasa a militat pentru îmbunătățirea situației țăranilor, în special cea a iobagilor, deschizând drumul spre desființarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei fiului ei, împăratul Iosif al II-lea (1780-1790).
De asemenea, a abrogat scutirea de impozite a nobilimii și clerului, impunând totodată limitarea puterilor acestor categorii. În 1774, a promovat reforma școlară (Ratio educationis), punând bazele învățământului de stat pe tot cuprinsul Imperiului Habsburgic și a înlăturat astfel monopolul bisericesc în domeniul educației.
Sistemul de recrutare în armată a fost luat din mâinile dietelor și încredințat funcționarilor locali, a introdus recrutarea sistematică, a editat manuale noi de instrucție și tactică militară și a dezvoltat o nouă structură de artilerie. În timpul domniei ei s-au înființat două academii militare, una pentru cadeți și alta pentru ingineri, în scopul de a îmbunătăți calitatea ofițerilor. Orașul Theresienstadt din nordul Boemiei, întemeiat de Iosif al II-lea ca oraș-garnizoană, a fost denumit astfel în memoria mamei sale. De asemenea, cartierul Terezian din Sibiu poartă acest nume după cel al Mariei Terezia.
Francisc, soțul adorat al suveranei, a murit pe 18 august 1765, în timp ce se afla la Innsbruck, la nunta celui de-al doilea fiu al lor, Leopold.
Împărăteasa a fost devastată, a renunțat la toate bijuteriile, și-a tăiat părul, a cerut să îi fie zugrăvit dormitorul în negru, s-a îmbrăcat în doliu pentru tot restul vieții sale și s-a retras complet din viața publică.
De-a lungul văduviei, obișnuia să-și petreacă întreaga lună august și cea de-a optsprezecea zi a fiecărei luni singură în camera ei. Maria Terezia și-a descris starea de spirit la scurt timp după moartea lui Francisc: “Abia acum mă cunosc, pentru că am devenit ca un animal care nu are o adevărată viață sau putere de gândire.”
Spre finalul vieții, a suferit de dificultăți de respirație și o stare de oboseală permanentă, tușea frecvent și se plângea de insomnii. Starea ei s-a agravat pe 24 noiembrie 1780. Medicul imperial, dr. Störk, și-a dat seama că nu mai are nicio soluție pentru împărăteasă, pe 26 noiembrie a solicitat să-i fie făcute ultimele ritualuri religioase, iar pe 28 noiembrie doctorul i-a spus că a sosit timpul. Marea împărăteasă a murit pe 29 noiembrie, înconjurată de copiii săi, care veniseră la Viena pentru a o vedea pentru ultima dată.
Reformele pe care le-a promovat au transformat imperiul într-un stat modern, iar domnia ei a fost considerată începutul erei “absolutismului luminat” din Austria, care avea o abordare cu totul nouă față de guvernare: măsurile luate de conducători au devenit mai moderne și mai raționale, iar monarhii s-au dedicat bunăstării statului și poporului.
Pingback: Copilăria și adolescența Mariei Antoaneta - Dosare Secrete / November 1, 2023
/