HomeOameni care au intrat în istorieJules Cazaban, memoria unor vremuri dispărute

Jules Cazaban, memoria unor vremuri dispărute

Jules Cazaban
DS TW

Jules (Iuliu) Cazaban s-a născut pe 16 martie 1903 într-o casă frumoasă aflată pe Strada Mare din Fălticeni și a fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al Anetei Checais, de origine austriacă. A urmat gimnaziul și liceul în orașul natal, perioadă în care a devenit violoncelist în orchestra Liceului “Nicu Gane” condusă de prof. Aurel Mihăilescu, iar în 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași, la clasa maestrului Codreanu. În același timp s-a încris la Drept și a dat examen la Conservator și pentru violoncel, reușind să fie primul clasat. Tânărul a debutat pe scena Teatrului Național în piesa “Cafeneaua cea mică” de Tristan Bernard, apoi s-a transferat la Conservatorul din Cernăuți, la clasa profesorului Petre Sturdza, debutând la Teatrul Național din oraș în “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în rolul lui Alioșa. După aceea a fost distribuit în “Volpone” de Ben Johnson, “Poveste de iarnă” de William Shakespeare, “Învierea” de Lev Tolstoi, “Crimă și pedeapsă” după Fiodor Dostoievski, “Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, “Răzvan și Vidra” de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în regia lui Victor Ion Popa.

În 1929, actorul s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe independente, printre care compania Mariei Ventura, teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele lui Sică Alexandrescu. În 1941, Cazaban a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea, iar după 1944 a devenit actor la Teatrul Municipal coordonat de Lucia Sturdza-Bulandra.

Profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale”, distribuit în multe filme cunoscute din anii ’50 – ’60, printre care “Bulevardul Fluieră vântu”, “Viața învinge”, “Brigada lui Ionuț”, “Bijuterii de familie”, “Telegrame”, “Băieții noștri”, “Furtuna”, “Setea”, “Darclée”, “Celebrul 702”, “Vacanță la mare” sau “Corigența domnului profesor”, actorul și-a dorit, în ultima parte a vieții, să-l revadă pe fratele său cel mic, scriitorul Theodor Cazaban, care plecase din țară încă din 1947 și se afla în exil la Paris, unde era colaborator permanent al postului de radio Europa Liberă. Autoritățile comuniste au fost de acord să-i dea pașaportul doar cu condiția să nu se întâlnească în Franța cu nici un reprezentant al exilului românesc și, în aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la călătorie.

Într-un interviu acordat în mai 1963, cu câteva luni înainte de a înceta din viață, jurnalistului și criticului de teatru Al. Popovici, a vorbit despre anii săi de formare, despre cele mai dragi roluri din teatru și despre cariera didactică la Institutul de Teatru:

“Fără îndoială, Jules Cazaban este actorul cel mai “politeatral” din Bucureşti. În actuala stagiune, spectatorii l-au întâlnit pe afişul a trei teatre pe ale căror scene a creat roluri de egală valoare şi suprafaţă artistică: Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” (teatrul de… baştină), Teatrul “C. I. Nottara” (în “Steaua polară” de Sergiu Fărcăşan) şi Teatrul National “I. L. Caragiale” (în “Vizita bătrânei doamne”). În căutarea apartamentului din bulevardul Bălcescu în care locuieşte, ne ghidăm după indicaţii… auditive. Se ştie că, în timpul liber, Jules Cazaban are un “violon d’Ingres”… violoncelul. De astă dată, tonalitatea joasă, pregnantă, a instrumentului nu mai răzbate dincolo de uşi… Jules Cazaban studiază un nou rol… dar liniştea s-a terminat…

— Aşadar, să începem cu… începutul!
— Am iubit şi am visat teatrul, de adolescent. Familia a privit însă cu groază înclinaţia mea artistică. Cauza nu era obişnuita prejudecată mic-burgheză despre teatru, ci faptul că tânărul candidat la graţiile Thaliei era… bâlbâit. Un efort de voinţă, studii — şi defectul s-a remediat. Primii paşi pe scenă i-am făcut în echipe de artişti amatori din oraşul meu natal, Fălticeni, sub îndrumarea actorului Alexandru Marinescu. Şi odată suit pe scenă, nimeni nu m-a putut face să cobor de pe ea. Am terminat liceul şi m-am înscris la Conservatorul din Iaşi. În prima vacanţă, jucând cu echipa mea de amatori, am fost remarcat de cunoscutul actor şi om de cultură Petre Sturza, care m-a angajat în trupa unui oraş de provincie a cărei direcţie artistică o avea. Urmam ca studii arta dramatică, violoncelul şi dreptul. Am abandonat dreptul, dar am rămas până azi credincios violoncelului, prieten al clipelor de răgaz şi meditaţie. Ca student în anul II la Conservator, am luat parte, pentru prima dată, la un spectacol pe o scenă adevărată, în faţa unui public care nu mai era format din… rude, prieteni şi colegi, ca în Fălticeni. Întâiul rol: Alioşa din “Azilul de noapte”. Se pare că publicul a primit cu satisfacţie această primă apariţie a mea. A urmat apoi întâlnirea cu cel care avea să aibă un rol hotărâtor în cariera mea artistică: Victor Ion Popa — dramaturgul, regizorul, romancierul, pictorul scenograf, marele animator de teatru. În ansamblul condus de Victor Ion Popa am jucat multe roluri şi, mai ales, diverse: în “Volpone” (Mosca), “Poveste de iarnă” (Antolicus), “Învierea”, “Viforul”, “Crimă şi pedeapsă”, “Răzvan şi Vidra”. În 1929, Maria Ventura înfiinţează în București un teatru care îi poartă numele. Ea angajează pentru teatrul ei întreg colectivul condus de Victor Ion Popa. Mirajul Capitalei s-a risipit însă repede. Nivelul artistic al celor mai multe teatre era scăzut, direcţia lor principală era vulgaritatea, hazul ieftin. Deşi am jucat cu succes unele roluri în “Periferie”, “Şoarece de biserică”, acest succes nu m-a mulţumit. Am intrat în colectivul Teatrului Bulandra, singurul teatru care pe atunci îşi menţinea un nivel artistic ferm, ridicat. Cei câţiva ani petrecuţi în acest colectiv au dus la consolidarea carierei mele artistice. Dintre rolurile jucate, Klesci din “Azilul de noapte” rămâne cel mai frumos, cel care a obţinut aprecieri unanime. Din păcate, rolurile jucate în alte piese au fost puţine. Căutând mereu “ceva” care să-mi aducă împlinirea artistică, am trecut prin mai multe formaţii (Teatrul de operetă, Teatrul Nostru ş.a.).

— Aţi pomenit despre Victor Ion Popa ca despre o personalitate care a avut o deosebită influență în activitatea dumneavoastră…
— Este exact. Deşi am lucrat cu toți marii noştri regizori (Sava, Maican, Soare), pot să spun că cel care mi-a statornicit drumul artistic a fost Victor Ion Popa. În peisajul vieţii noastre teatrale, el era adevăratul regizor-pedagog, pentru că excludea expresia adresată actorului: “Fă așa!”, înlocuind-o cu “Fă ce simţi, numai să faci bine!”
Victor Ion Popa nu cunoştea desigur sistemul Stanislavski. Dar principala sa grijă a fost să aibă întotdeauna un ansamblu actoricesc unitar, un colectiv artistic, şi nu o trupă. Victor Ion Popa solicita în egală măsură gândirea şi sensibilitatea. Ceea ce e important de reţinut pentru noi (şi pentru mulţi regizori tineri) e faptul ca Victor Ion Popa gândea totdeauna un spectacol ca pe un ansamblu şi nu ca pe o reprezentaţie compusă din fragmente (fie ea chiar bine întocmită), care, cu tot talentul sau ingeniozitatea umoristică a unui regizor sau altuia, nu pot da împreună cadența spectacolului, suflul lui major, şi deci sensul piesei.

Victor Ion Popa pornea de la ideea că fiecare personaj trebuie să aibă un anume grad de tensiune scenică ce pleacă de la text, de la tipologia socială. De aceea, rolul nu e un “dat” abstract şi ireal, ci semnificaţia sa e încorporată într-o fiinţă umană şi exprimată de anume gesturi, atitudini, de o anume dicţiune, ce animă laolaltă un univers sufletesc. De aici marea lecţie pe care trebuie să şi-o însuşească actorul, despre corelaţia mimică-pantomimă-cuvânt. Există gesturi, dar şi tăceri grăitoare… Niciodată spectatorul nu trebuie să simtă însă că virtuozitatea celui de pe scenă e rezultatul unui bun efect tehnic. Aceasta i-ar distrage atenţia.

Actorul-personaj trebuie să apară pe scenă viu, proaspăt, spontan… Actorul trebuie să gândească, să afle soluţii scenice expresive. Acesta a fost drumul meu către marea artă către care ne îndrumă Stanislavski. În acelaşi timp, ca regizor, el pretindea actorului să fie familiarizat cu universul scenei. Ce bine ar fi să se gândească la aceasta unii tineri actori care-şi spun rolul cu sufletul pe buze, după o repetitie la televiziune şi înainte de o filmare, şi care privesc orga de lumini ca pe o maşină infernală! Victor Ion Popa ne obliga să cunoaştem — dacă nu chiar să învăţăm — îndeletnicirile auxiliare ale meseriei noastre, şi uneori trebuia să fim şi electricieni (eu am avut sarcina să conduc tabloul de lumini la un spectacol cu Henric al IV-lea); alteori, după spectacol, lepădam sacoul sau mantia de hermină, ne îmbrăcam halatele de doc şi treceam în atelier la… pictat decorul viitoarei premiere. Trăiam în ambianţa scenei, în mijlocul problemelor ei cele mai diverse, şi aceasta ne făcea să fim şi mai legaţi de meseria noastră artistică. (…)

— Aţi jucat roluri tragice, roluri comice. Aveţi o anume preferinţă?
— Da. Pentru rolurile tragicomice, roluri care îmbină miezul dulce şi coaja amară a nucii… Prima sarcină a interpretului este aceea de a “trece rampa”, indiferent de stilul său, şcoala teatrală în numele căreia o face. Există actori — Birlic, Ştefan Ciubotăraşu, regretatul Dabija (ce să fac, sunt toţi moldoveni ca şi mine) — care trec… ştacheta de la primul “elan”. Publicul îi crede, îi solicita, îi ascultă, le acordă o încredere mai mare… De aici, odată fixată legătura emoţională, transmisia se face direct, fără “releu”. Mesajul e captat de spectator şi sensibilitatea lui răspunde intensităţii actoriceşti. Desigur că, faţă de jocul nostru din trecut, ceea ce realizăm azi aproape că se situează la capătul drumului de la intuiţie la ştiinţă — la ştiinţa teatrului, la

Jules Cazaban

ştiinţa vieţii, aprofundată în legile ei dialectice. Fără îndoială, un mare rol îl joacă temperamentul actoricesc. Evident, mă apropii cu interes sporit de comedie. De o anume comedie — nu bufă, nu vodevilescă — ci de comedia care operează eu o sensibilitate superioară: Maiakovski, Shaw, Sebastian. Ceea ce mă atrage, ca un punct luminos, în conturul unui personaj este umanismul său. E cheia muzicală pe care îmi acordez partitura. Chiar atunci când creionez tipuri de dezumanizaţi, ţintind reversul prototipului uman, creionez o caricatură ce pornește de la un portret (aşa cum am făcut în rolurile Feneşan din “Afaceriştii” sau Niţescu din “Lumina de la Ulmi”.)
– Această grijă excesivă pentru umanizare…
— Exact. A adus uneori şi prejudicii rolului. Prejudicii de care sunt conştient. Cu mulţi ani în urmă, am jucat palid, stereotip, “ca la carte”, un rol din “Oameni de azi”. Acum am avut de întâmpinat obiecţii critice juste cu prilejul rolului din “Vizita bătrânei doamne”. A fost un rol greu, complex. Un ticălos, hărţuit de alţi ticăloşi! Criticul Vicu Mândra are dreptate în observaţiile făcute în “Gazeta literară”. M-am înduioșat cu eroul în anume momente patetice şi am intrat, cum se spune, în “graţiile” publicului. E drept că pe undeva şi autorul are partea lui de vină în ambiguitatea sentimentelor stârnite de rol — anumite scene îl reabilitează emoțional pe erou şi pot duce la confuzii… Îmi vine greu, datorită poate şi personalităţii mele, să joc roluri antipatice…
— În schimb…
— Nu trebuie să-ţi mai spun cu câtă plăcere am jucat rolul profesorului din “Steaua polară”, de pildă. Datele eroului le aveam, le cunoşteam… Îl simţeam, credeam în acest rol, bine scris de Sergiu Fărcăşan. Şi, deşi era într-o perioadă încărcată de activităţi teatrale, rolul lui Bălăceanu a fost pentru mine tonic, reconfortant. Actorii mă vor înţelege când voi repeta faptul că, pentru noi, a aborda un rol precis conturat, artistic scris, înseamnă o senzaţie de înot odihnitor, într-o apă limpede… Marele examen artistic al carierei mele l-am susţinut eu Willy Loman din “Moartea unui comis-voiajor”. E un rol pe care-l iubesc şi căruia m-am dedicat cu tot sufletul, un rol complex, ţintind universuri sufleteşti diverse — act de acuzare şi mesaj umanist. E un rol pe care-l studiez încă.(…)

Jules Cazaban

— Despre public…
— Sunt unul care crede cu tărie în verdictul publicului… şi asta nu pentru că îi simt simpatia. În procesul creaţiei artistice, treapta verificării prin practică are rolul unui verdict. Contactul direct dintre interpret şi spectator confirmă concluzia muncii artistice. În “oglinda” publicului descoperim noi laturi, faţete încă necunoscute ale rolului pe care-l şlefuim mereu, şi alte trăsături care merg mai în adâncul personajului. Fără o continuă regândire a rolului, acesta se veştejeşte, se usucă. Cea mai desăvârşită creaţie bazată pe tehnică rămâne egală cu ea însăşi, ca o floare de hârtie. Viaţa, cunoaşterea vieţii, fereşte de uscăciune, de încremenire. În acest sens, de la Stanislavski am învăţat cât de importantă e turnarea ideii sociale, ca o implicaţie, în compoziţia rolului, în toate amănuntele lui, şi nu adăugită, ca o turnură. Am fost şi voi rămâne un partizan al acestui sistem creator, care m-a ajutat să am cele mai de seamă succese ale carierei mele…

Şi încă ceva… Emoţia. Mă transfigurează în fiecare seară, în drumul de la cabină la scenă. Când plec spre scenă mă mișc, gesticulez altfel decât în viaţa cotidiană. Am început să devin “celălalt”… Odată terminată analiza rolului, începe participarea emotivă, afectivă… Publicul simte imediat această incandescenţă emoţională şi… crede în mesajul adus pe scenă. Cred cu tărie în rolul meu pe scenă, în sarcina partinică ce-mi revine în fiecare clipă. După cum sunt convins că autodepăşirea permanentă e o sarcină absolută a actului creator. E ceea ce vreau să transmit şi generaţiei de mâine…

— Deci, despre elevii dumneavoastră de la Institutul de teatru “I. L. Caragiale”…
— O grupă a anului III. După mulţi ani de ezitare, am primit această sarcină de o răspundere atât de mare. Caut să transmit mai departe făclia aprinsă de un Victor Ion Popa, ce luminează azi cu vigoarea energiilor noastre descătuşate. Avem în “repertoriul” clasei “Femeia îndărătnică”, “Pâine şi trandafiri”, “Nunta lui Figaro”, fragmente din “Cetatea de foc” de Mihail Davidoglu. Fiecare student joacă un rol de seamă într-una din aceste piese. Ne sfătuim la început asupra direcţiei principale şi apoi, temporar, pe parcurs. Eu urmăresc studenţii în evoluţia lor firească, intuitivă (deşi cuvîntul intuitiv nu e tocmai cel mai potrivit faţă de cunoştinţele generale ale studenţilor de azi), urmând să tragem împreună concluziile şi împreună să facem retuşurile cuvenite. (…) Nu mă prea împac cu cultivarea “spectacolului de mare montare” în mişcarea artiştilor amatori. La Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” eventualitatea montării, de pildă, a piesei “Liubov Iarovaia” ne-ar pune probleme serioase în ceea ce privește distribuţia. O echipă de amatori a înscenat-o. “Curajul” ei a fost aplaudat. Unii regizori — din păcate, dintre cei tineri — au strigat actorilor profesionişti: “Învăţaţi de la amatori” — ghidându-se după identitatea întâmplătoare a unui interpret cu un prototip din viaţă. E un fel uşuratic de a pune problema. (…)
— Proiecte?
— Rolul principal într-o piesă bună a zilelor noastre, publicată în revista “Teatrul”. Ca abonat, am dreptul să-i solicit aceasta…”

Jules Cazaban

Jules Cazaban a încetat din viață pe 23 septembrie 1963, la vârsta de 60 de ani, în urma unei intervenții chirurgicale, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Regizorul Moni Ghelerter, bunul său prieten, scria atunci:
“Cu modestia şi timiditatea ce-l caracterizau, Cazaban n-ar fi cerut niciodată să i se „facă o poză”, să i se publice un portret. Sub aparenta dezinvoltură şi aerul vesnic glumeţ, se ascundea în realitate un sfios şi un mereu mai emoţionat actor în faţa fiecărui rol nou. Și aceasta pentru că Jules nu se credea un „realizat” (ceea ce foarte adesea ar putea să însemne: “un sfârşit”). Credea cu tărie că ultimul rol este şi ultimul examen. De aceea, emoţia lui a fost, de când îl ştiu, sursa efervescenţei, a glumelor, a şotiilor care trebuia să le ascundă, pentru că Jules avea

decenţa de a nu-şi transforma sensibilitatea în argument. Ea făcea parte din intimitatea lui, iar publicului dorea să-i arate arta. Cu o săptămână înainte de a se încredinţa medicilor, a jucat pe trei scene: pe Ianke din piesa lui Victor Ion Popa, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, pe profesorul Bălăceanu din “Steaua polară” a lui Fărcăşan la Teatrul „C. I. Nottara” şi pe Ill din piesa lui Durrenmatt, “Vizita bătrânei doamne”, pe prima scenă a ţării. Dacă i s-ar fi cerut să-si dubleze efortul, ar fi făcut-o, ca o indiscutabilă îndatorire.

Uneori, când spui despre cineva că a fost un exemplu, încerci să găseşti o formulă care să ocolească ceea ce a făcut deosebit şi efectiv. Despre Jules nu se poate vorbi în termeni care să amintească, oricât de vag, convenţionalul, mângâierea obişnuită. Căci arta lui nu a fost ceva obişnuit. Despre ea, sunt sigur, se va vorbi. Peste mulţi ani, atunci când Cazaban-omul va fi doar o dureroasă, dar scumpă amintire, ea va fecunda multe talente.”

Surse:

Revista Teatrul, mai 1963, octombrie 1963
F. O. Fosian, 87 artişti bucureşteni din teatru, operă şi revistă: portrete, biografii, amintiri

DS TW

leave a comment