HomeUncategorizedFrancisc Rainer, noblețea unui medic și om de excepție

Francisc Rainer, noblețea unui medic și om de excepție

Francisc Rainer

Francisc Iosif Rainer s-a născut pe 28 decembrie 1874 în comuna Rohozna din Bucovina și a fost primul fiu al lui Gustav Adolf Ignațiu Rainer, funcționar la Compania de Căi Ferate Stroussberg, care preluase construcția drumurilor de fier în Principate, și a Anei, o femeie foarte credincioasă. Datorită influenței mamei, adolescentul Francisc se gândea, pe la vârsta de 16-17 ani, să devină misionar.
Primele noțiuni le-a primit chiar de la părinții săi, care erau persoane educate și cunoșteau mai multe limbi străine. În 1885 Gustav Rainer a fost transferat la București, continuând să lucreze pentru compania de căi ferate, a devenit cetățean român și apoi a fost angajat la Căile Ferate Române.

Din 1885 până 1892 Francisc Rainer a studiat la Colegiul Sf. Sava, dar nu s-a remarcat în mod deosebit, fiind caracterizat ca un elev echilibrat, sobru, discret și moderat. Îl fascina în mod special cursul de antichități clasice, era apreciat de profesorii de greacă și latină și în această perioadă a descoperit opera lui Goethe, care îl va influența tot restul vieții.
Tânărul a devenit student la Facultatea de medicină în septembrie 1892, i s-a alăturat profesorului Alexandru Obregia și apoi a lucrat, timp de 17 ani, în laboratorul clinicii medicale a Spitalului Colțea, condusă de profesorul Gheorghe Stoicescu.
În perioada formării sale, România avea privilegiul de a-i avea în plină activitate profesională pe medicii Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino, Victor Babeș, Thoma Ionescu, Gheorghe Assaky, Mina Minovici, iar Francisc Rainer a avut prilejul să învețe de la creatorii școlii medicale românești.
În clinica profesorului Stoicescu a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Martha Trancu, născută în 1875 la Târgu Frumos, proaspătă absolventă a Facultății de Medicină din Iași, care venise la București să studieze anatomia patologică de la Victor Babeș.

Doctorul Stoicescu i-a propus însă să se pregătească cu Francisc Rainer, tânăra a acceptat și mai târziu a povestit în jurnal cum s-a desfășurat prima întâlnire cu viitorul său soț:
“Profesorul Stoicescu mi-a spus: Am să te conduc până acolo… Ajunși la ușa laboratorului bate și Rainer apare în bluză, înalt, slab, palid, cu ochii mari și plete scurte. Profesorul Stoicescu continuă: domnișoara Trancu este din Iași, a venit să lucreze puțină anatomie patologică… Rainer, îți încredințez pe domnișoara… În această zi mohorâtă de octombrie a anului 1898, în micul laborator de la Spitalul Colțea, s-a pecetluit soarta vieții noastre. Rainer avea o răbdare neîntrecută. A început să mă inițieze în tehnica anatomopatologică. Preparate proaspete, colorații in vivo, fixări diferite, incluziuni, secțiuni la microtom, prepararea mediilor, culturile. Nu a fost zi mai fericită ca atunci când am colorat bacilul Koch în țesuturi” (Martha Rainer, Jurnal inedit, Colecția M. Sevastos).

Martha Trancu Rainer

Vladimir Bușilă, unul dintre colegii medicului, a povestit că, în timp ce își desfășura activitatea la Colțea, Rainer se culca seara foarte devreme, dar se scula dimineața pe la ora 3, citea până la ora 5, apoi se ducea în spital, de unde recolta material pentru laborator.
În această perioadă corespondența cu Martha, care plecase din nou la Iași, a continuat, cei doi făcând permanent schimb de idei privind practica medicală.
Rainer a lucrat apoi în laboratorul de chimie al profesorului Constantin Istrati, apoi a fost ca prosector la clinica de boli interne a Spitalului Filantropia, sub conducerea doctorului Nanu-Muscel. În anul 1902 mergea de trei ori pe săptămână, fără a primi vreo plată, la Școala veterinară, alături de profesorul Paul Riegler, doar pentru a câștiga experiență. În același an l-a cunoscut pe profesorul Cantacuzino și pe asistentul acestuia, doctorul Slătineanu, împreună cu care a organizat un cerc de referate științifice.
În februarie 1903, doctorul s-a căsătorit cu Martha Trancu, iar în mai 1904 a venit pe lume singurul lor copil, o fetiță pe nume Sofia. A urmat apoi o perioadă în care i s-a alăturat profesorului Șt. Irimescu la clinica de ftiziologiei a Spitalului Filaret și era atât de fascinat de munca sa de cercetare încât își neglija sănătatea și chiar viața privată pentru pasiunea științifică.

În 1913 Rainer a cerut postul de profesor de anatomie la Facultatea de medicină din Iași, poziție ce devenise vacantă după moartea lui Aristide Peride. În același an, în iulie, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost trimis la granița bulgară pentru campania de vaccinare antiholerică, împreună cu doctorii Cantacuzino, Iacobovici și Nădeje.
Reîntors la Iași, s-a ocupat de dotarea Insitutului de anatomie al facultății cu microscoape, termostate, microtoame, încercând să-i convingă pe politicienii vremii să aloce fondurile fără de care cercetarea ar fi fost imposibilă și, în această perioadă a frecventat serile literare organizate de Garabet Ibrăileanu, care era vărul soției sale, Martha, cunoscându-l astfel pe George Topârceanu. Criticul a fost invitat de Francisc Rainer să țină studenților de la Institutul de Anatomie lecții de limba și literatura română pentru a-i ajuta să-și formeze cultura generală, iar întâlnirile, care aveau loc de două ori pe săptămână, între 8 și 10 seara, erau urmate de lecturi literare susținute de Topârceanu, Sadoveanu și Titu Maiorescu.

În 1916, la intrarea României în război, Francisc Rainer a fost transferat în București, unde a lucrat alături de soția sa, Martha, care conducea trei servicii de chirurgie la trei spitale – Colțea, spitalul improvizat în fostul palat regal și spitalul de la Școala de poduri și șosele.
Soții Rainer au organizat spitale și la Școala centrală și la Școala de arte și meseri, unde fuseseră aduși un număr mare de răniți de la Turtucaia.
Confruntându-se cu vechile adversități ale unor medici bucureșteni, doctorul i-a spus soției sale în august 1916: “Am ca deviză să fiu de folos țării și răniților mei. Nu țin să plec, nici să plac nimănui”.
În septembrie Francisc Rainer și-a dus fetița la Iași, pentru a o proteja de război, apoi a revenit la București, fiind repartizat la Spitalul Filaret, care fusese militarizat, pentru a conduce serviciul de tuberculoză și, în paralel, a coordonat sălile de autopsie de la Colțea, Filantropia și Colentina și și-a continuat consultațiile ca medic la Colțea, Spitalul Militar Central și alte spitale improvizate.

În timpul ocupației, considerându-l persoană suspectă, germanii l-au pus pe destoinicul doctor pe lista persoanelor care urmau să fie deportate într-un lagăr din Bulgaria, dar a reușit să scape datorită intervenției profesorului de medicină legală Mina Minovici, rămânând însă sub supraveghere. A fost amendat de mai multe ori, i s-au făcut percheziții, a fost jignit de ofițerii nemți, dar a rezistat cu îndârjire, iar în 1917 a reușit să organizeze cantină pentru studenți la Facultatea de medicină și una la Institutul Babeș.
La sfârșitul războiului, profesorul a fost nevoit să înfrunte atacurile unor politicieni și să se apere de acuzațiile că ar fi fost trădător de patrie pentru că rămăsese în Bucureștiul ocupat.

Deși comisia de verificare a medicilor, veterinarilor și farmaciștilor a emis pe 24 decembrie 1919 o decizie prin care era absolvit de orice suspiciune de colaboraționism, adversarii săi au organizat o serie de manifestații incitându-i pe studenți împotriva lui.

În ciuda tuturor acestor presiuni, Martha Trancu Rainer și-a continuat activitatea ca medic, iar Francisc a reînceput cursurile la Iași, susținând și conferințele Societății pentru profilaxia tuberculozei.

În 1920 doctorul a fost transferat de la Iași la București, devenind profesor la catedra de anatomie a facultății, dar mutarea a provocat încă un șir de atacuri din partea calomniatorilor care agitau “Cazul Rainer”. În anii ’20 a plecat într-o vizită de specializare la Londra, Bristol, Munchen și Frankfurt, iar la întoarcerea în țară a devenit profesor la Școala de Belle Arte, unde le-a oferit studenților lecții de anatomie artistică, apoi la Academia de educație fizică, unde a organizat catedra de anatomie generală și kineziologie.
Viața sa, dedicată exclusiv cercetării științifice, se apropia însă de sfârșit. “Vaporii de formol și fenol pe care i-a inhalat în miile de ore petrecute în sălile de disecție și laboratoare au favorizat – dacă nu au provocat – o boală neiertătorare. În 1943 vocea a început să fie răgușită, Faringită, au spus unii, pareză de recurent a spus Rainer, care și-a pus diagnosticul de neoplasm pulmonar înainte de a fi examinat de specialiști. Medicul este obosit, îl chinuie insomniile, începe să aibă dureri, dar în fața soției și a prietenilor surâde. Ia medicamentele cu seriozitate și se preface convins de un diagnostic în care nimeni nu crede, numai pentru a nu mări desnădejdile celor din jur. Către sfârșitul iernii, în februarie 1944, cei doi soți își citesc în ochii fiecăruia adevărul, Rainer se pregătește să-și încheie viața. Însoțit de Martha, se duce la tribunal și legalizează testamentul prin care lasă Universității din București întreaga bibliotecă – uriașă – colecțiile și bunurile modeste adunate într-o viață de muncă. (…)

După bombardamentul din 4 aprilie 1944, care a lovit și incendiat casele vecine, Țurai (chirurgul Ion Țurai) îl ia pe Rainer la el acasă și-l culcă în patul lui. În iunie și iulie boala se agravează și este internat în spitalul 303. Îi spune lui I. Th Riga: “Nu văd decât cu un singur ochi. Doctorul Blatt vrea să mă convingă – spre a nu alarma pe cei apropiați mie – că este o reacție edematoasă a retinei, care va trece; de fapt este o metastază cerebrală a creierului vizual. Totul se apropie de final. Este dreptul naturii să mă ia. Așa sau altfel, este o lege a firii căreia trebuie să mă supun”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, cere să i se facă o înmormântare simplă, să nu fie dus nici la Institutul de anatomie, nici la cel de antropologie, să nu fie lume multă, să nu se țină discursuri.
În ziua de 3 august a cerut să fie dus acasă. A oprit mașina salvării în dreptul institutului și, săltându-se în perne, a ridicat și a fluturat mâna luându-și rămas bun de la creația vieții lui.
În dimineața zile de 4 august, la ora 6, ochii i s-au umplut de lacrimi. Și-a chemat soția lângă el, i-a cerut iertare pentru ceea ce nu fusese bun în el și și-a luat adio. La ora 9 și 51 de minute a încetat să-i mai bată inima”, scriau în monografia „Francisc I. Rainer” publicată la Editura Științifică în 1966 eminentul profesor, antropolog și medic chirurg Ilie Th. Riga și colaboratorul său, medicul Gheorghe Călin.

La sfârșitul lui august 1944 Revista Fundațiilor Regale a găzduit un omagiu emoționant scris de Mircea Vulcănescu, “În amintirea profesorului Francisc Rainer”:

“A plecat acum câteva zile dintre noi, tot atât de sfios pe cât a trecut prin viață, un om care a avut totuși una din mințile cele mai alese si mai deosebit înzestrate din câte le-au fost date să vadă oamenilor din generațiunea mea: Profesorul Francisc Rainer.

Ce-a însemnat pentru medicina românească acest mare dascal nu voi încerca să spun, fiindcă n-am pricepere destulă și nici chemare pentru asta n-am. Voi căuta numai să evoc profilul intelectual al unui chip în care mulți din cei ce ostenesc azi în țara noastră pe tărâmurile culturii obișnuiau să vadă unul din cele zece capete a căror existență ne făcea să ne mândrim a fi români și să ne bucurăm ca suntem oameni. Profesorul Rainer era, într-adevăr, un om cu totul neobișnuit. Îl cunoscusem în vremea anilor mei de facultate, când, împreună cu alți colegi, studenți în psihologie, nu ne mulțumeam să ascultăm cursurile facultății noastre de filosofie, ci alergam și pe la alte facultăți să ne instruim. Audiam astfel, la Mărcuța ori la Colțea, psihiatrii vestiți ai acelor vremi: Doctorii Marinescu și Obregia, iar în amfiteatrul cel mare al Facultății de Medicină audiam lecțiile de anatomie și embriologie – minunat curs de biologie generală – ale Profesorului Rainer.

Francisc Rainer

L-am văzut apoi, mai de-aproape, lucrând în campaniile de cercetări monografice ale Institutului Social Român la Fundul Moldovei și la Drăguș; apoi la minunatul Institut de Antropologie pe care îl înființase în București și pe care l-a condus până la moarte; apoi la ultimele lui conferințe publice și, în sfârșit, după pensionarea lui prematură de la Universitate, la lucru, la el acasă.

Profesorul Francisc Rainer n-a scris mult. Puținele lucrări pe care le-a publicat sunt modele de claritate și de probitate științifică. Raportul său asupra cercetarilor antropologice de la Nereju și Drăguș, articolele lui din «Viața Românească» ori lecțiile lui despre «viața omului pe pământ» ori despre « structura materiei vii», făcute la Facultatea de Științe pentru un public mai larg, din care ultima s-a publicat în volum, sunt adevărate pilde de limpezime a gândului în lupta lui de a surprinde contururile delicate ale realului. (…)

Parcă-l aud încă vorbind! Simplu de tot, cu o limpezime de apă de la munte. Cu toate că făcuse zeci de cursuri, glasul lui tremura încă de emoție, în căutarea expresiei celei mai potrivite a gândului.

Era surd. Și surzenia de care suferea îi încordase trăsăturile feței, așternându-i pe buze expresia unui nedeslușit amar, ca mărturia tragică pururi simțită a inadecvădrii rostirii cu viziunea. Dar, în vreme ce ochii lui, întorși înlăuntru ca ai statuelor grecești, păreau aplecați să deslușească taina oarecărui demon, fața lui gravă, urmărind degetele mâinii lui adunate expozitiv la înălțimea frunții, se lumina dintr-odată, transfigurată de un zâmbet ciudat, serafic, iscat de bucuria nepământească a descoperirii și a comunicării gândului către alții. (…)

Locuia pe atunci în vechea clădire a Institutului, la Facultatea de Medicină, într-o odaie cu ciment pe jos, unde lucra, mânca și dormea. În cămăruță avea o canapea acoperită cu o scoarță pe care dormea; o masă de scris plină de cărți; iar pe deasupra ei o planșă imensă, înfățișând în desen bustul lui Gcethe. Astfel retranșat, profesorul Rainer comunica cu asistenții săi prin cutia de scrisori. Aceștia îi scriau că vor să-l vadă și seara și, după ce cerceta cutia, le răspundea tot în scris ceasul când puteau veni. Asta pentru ca gândul să nu întrerupă șirul reflecțiilor lui, alunecând spre diversitatea neinteresanta a preocupărilor vieții de toate zilele. În dreapta și în stânga camerei lui, care dă pe un coridor, erau saloanele de disecție ale Facultății. Ne-a dus să le vedem. În sălile curate ca paharul, domnea un miros greoi de formol, desgustător. (…)

Nu voi uita niciodata limpezimea cu care profesorul Rainer lămurea teoria grupelor sanguine țăranilor din Fundul Moldovei, cărora trebuia să le ia sânge. Nu expunea teorii, ci povestea minuțios împrejurările în care-și desfășura fapta, dând astfel în vileag interesul fiecarui procedeu utilizat pentru lămurirea tainei, a cărei dezlegare o încercaseră cei care descoperiseră acest fapt simplu: că sângele unui om strică uneori pe al altuia, pe când alteori nu-l strică.

L-am revăzut mai târziu, la el acasă. Avea o grădină minunată, aranjată de arhitectul peisagist Rebhuhn, așa încât să aibă într-însa flori în orice timp al anului. Avea acolo, în grădina lui, aceeași atitudine de custode al unui mister, care se petrecea în plină lumină, de la sfiala gestului cu care proptea scara de cireșul din care culegeau copiii, până la felul în care lămurea taina încrucișării unui nou soi de trandafiri. (…)

Francisc Rainer
Francisc Rainer

Ultimii lui ani i-au fost oarecum tulburați de amărăciuni. Alături de stima oamenilor aleși, avusese să sufere oarecare ingratitudini. Era un om intransigent și refuzul lui de a face micile compromisuri obișnuite în viața de toate zilele îi crease multe animozități printre colegi. Ele nu se manifestau fățiș, ființa lui fiind înconjurată de aparențele unui respect unanim; dar ființa lui simțitoare deslușea în jurul Iui, unele uneltiri piezișe. Se simțea bine numai între cei preocupați, ca și el, de curiozitate și era foarte mâhnit atunci când unele intrigi, de neîndurat pe pământ, veneau sa destrame mica lui comunitate de lucru. Foarte simțitor la orice atenție, fugea de adulatori, dar fremăta lăuntric, frământandu-se, fără s-o arate, la orice ingratitudine. Căci profesorul Rainer era, de asemeni, un om simțitor și bun. Nenumărați sunt oamenii mari sau mici care au bătut la ușa casei lui din Str. Belgradului și au primit ajutor și alinare de la el sau de la tovarășa lui de viață și colaboratoarea lui nedespărțită, vajnica doamna dr. Trancu Rainer. Dar, modest cum era, nu s-a lăudat și nu a primit niciodată vreo mărturie de recunoștință.

Adesea, în ultimul timp, îi plăcea să evoce începuturile sale modeste, felul în care a răzbit muncind din greu și privându-se de orice în afară de carte, mai întâi ca prosector la spitalul Colței, apoi ridicându-se treptat în carieră; entuziasmele lui tinerești pentru Claude Bernard ori Mendel; speranțele și apoi decepțiile lui față de unii tovarăși de carieră sau de mediul nostru universitar, social și politic.

Francisc Rainer

Ne vorbea de d-rul Cantacuzino, de Stere, cu care fusese prieten, de generațiile mai noi de elevi de-ai lui și de grija pe care i-o inspira pentru viitorul inteligenței și al ființei omenești în genere lipsa posibilității fecunde de a greși încercând și lipsa controlului serios și critic pe care le implică dispariția libertății de a gândi. Preocupat necontenit de selecția umană, ceea ce aprecia mai presus de toate în om era probitatea sufletească și cinstea intelectuală și era uluit de ușurința cu care un fost elev de-al lui administra bolnavilor săi doctorii, pentru obținerea unui rezultat trecător, cu totul nepăsător față de efectele lor, mai târziu dăunătoare.

În ultimul timp nu I-am mai văzut. O boală surdă, instalată în adâncurile organismului, se îndeletnicea să destrame podoabele pe care, cu atâta trudă, le adunase mucenicia unei vieți de cărturar. Îl va lăsa ea oare să termine publicațiile proiectate de atâta vreme și întârziate cu atâta scrupul? Ne intrebam. O accelerare a răului, petrecută pe când da ajutor la stinsul unui incendiu provocat de o bombă care-i cruțase casa, dar îi amenința colecțiile l-a răpus, lăsând lucrul lui neisprăvit”.

August 1944

Francisc Rainer

Surse:

Mircea Vulcănescu, În amintirea profesorului Francisc Rainer, Revista Fundațiilor Regale

Ilie Th. Riga și Gheorghe Călin, Francisc I. Rainer, Editura Științifică, 1966

Latest comments
  • în numele colegilor de la Institutul de Antropologie “Francisc Rainer”, exprim întreaga mea apreciere și mulțumire autorului acestui articol, dedicat memoriei marelui anatomist și antropolog Francisc Rainer! Comemorăm, într-adevăr, 77 de ani de la sfârșitul pământesc al “Marelui Profesor”, o dată biografică nefericită dar care ne poate prilejui o reculegere spre neuitarea părintelui antropologiei românești.
    Dumnezeu să-l odihnească în pace!
    MC

leave a comment