Maurice Ravel s-a născut pe 7 martie 1875 în orașul Ciboure din Franța, aflat în apropiere de Biarritz, și a fost fiul inginerului Pierre-Joseph Ravel, un inventator de succes, și al Mariei, născută Delouart, o femeie de condiție medie care era semianalfabetă.
Copilul a fost botezat în biserica parohială Ciboure la șase zile după ce s-a născut, familia s-a mutat la Paris trei luni mai târziu, iar aici a venit pe lume fratele lui mai mic, Édouard.
Ravel senior își ducea frecvent fiii în fabrici pentru a vedea cele mai noi dispozitive mecanice, dar i-a orientat și spre muzică. Mai târziu, Maurice Ravel își va aminti: “De-a lungul copilăriei mele am fost sensibil la muzică. Tatăl meu, mult mai bine educat în această artă decât majoritatea oamenilor, a știut să-mi dezvolte gustul și să-mi stimuleze entuziasmul de la o vârstă fragedă”.
Când avea șapte ani, băiatul a început lecțiile de pian cu Henri Ghys, un prieten al lui Emmanuel Chabrier, iar cinci ani mai târziu, în 1887, a început să studieze armonia, contrapunctul și compoziția cu Charles-René. Fără a fi un copil minune, a fost considerat foarte talentat, primele sale compoziții datând din această perioadă.
În 1888, Maurice Ravel l-a întâlnit pe tânărul pianist Ricardo Viñes, care i-a devenit nu numai prieten până la sfârșitul vieții, ci și unul dintre cei mai importanți interpreți ai operelor sale. Cei doi împărtășeau pasiunea pentru Wagner, pentru muzica rusească și pentru operele lui Poe, Baudelaire și Mallarmé.
Încurajat de părinții săi, tânărul a dat admitere la Conservatorul din Paris, dar nu s-a remarcat ca student, fiind exmatriculat în 1895 pentru că nu câștigase niciun premiu. Primele sale lucrări care au supraviețuit integral datează din perioada studențească: „Sérénade grotesque”, pentru pian, și “Ballade de la Reine morte d’aimer”.
În 1897, tânărul a fost readmis la Conservator, studiind compoziția cu celebrul profesor Gabriel Fauré și luând lecții private cu André Gedalge, ambii având o mare influență asupra dezvoltării ulterioare a lui Ravel.
La vârsta de douăzeci de ani, era, conform biografului Burnett James, arogant, se îmbrăca ca un dandy și devenise foarte atent cu privire la înfățișarea sa, având “aspectul unui jocheu bine îmbrăcat”. În jurul anului 1900, Ravel și o serie de tineri artiști inovatori, poeți, critici și muzicieni s-au unit într-un grup informal, ajungând să fie cunoscuți sub numele de Les Apaches (“Huliganii”), un nume care reprezenta statutul lor de “proscriși”. Grupul s-a întâlnit în mod regulat până la începutul Primului Război Mondial, sprijinindu-se reciproc.
În acea perioadă, Maurice Ravel a făcut cinci încercări de a câștiga cel mai prestigios premiu al Franței pentru tinerii compozitori, Prix de Rome, printre contracandidații săi aflându-se Berlioz, Gounod, Bizet, Massenet și Debussy.
În 1900, a fost eliminat în primul tur, un an mai târziu a câștigat premiul al doilea, în 1902 și 1903 nu a câștigat nimic, iar în 1905, Ravel, care ajunsese la vârsta de 30 de ani, a creat un mare scandal în jurul competiției. A fost eliminat în primul tur și toată lumea a fost indignată pentru că profesorul Charles Lenepveu, care făcea parte din juriu, îi selectase doar pe studenții lui pentru runda finală. “L’affaire Ravel” a devenit un scandal național, care a dus la pensionarea anticipată a directorului Conservatorului din Paris, Théodore Dubois, și înlocuirea sa cu Gabriel Fauré, numit de guvern pentru a reorganiza radical instituția.
Printre cei care s-au implicat în controversa concursului s-a numărat și Alfred Edwards, proprietarul și editorul ziarului Le Matin, care era căsătorit cu o mare admiratoare a lui Ravel, finanțatoarea poloneză Misia Sert. În acel an cuplul l-a invitat pe muzician într-o croazieră de șapte săptămâni pe iahtul lor, aceasta fiind prima dată când tânărul a călătorit în străinătate.
În a doua parte a anilor 1900, Ravel a muncit mult, cu minuțiozitate, și-a reprelucrat compozițiile anterioare pentru pian și acest lucru i-a permis să-și mărească numărul operelor publicate și interpretate pe scenă. Deși nu a avut înclinații didactice, a dat lecții câtorva tineri muzicieni pe care i-a selectat cu atenție. Manuel Rosenthal a fost unul dintre elevii săi și va povesti că Ravel era un profesor foarte exigent atunci când credea că elevii săi au talent.
Mai mulți cunoscuți ai compozitorului au povestit că în acea perioadă artistul, care era foarte discret în legătură cu viața sa privată, frecventa bordelurile, probabil pentru că era complexat din pricina staturii sale micuțe și nu știa cum să gestioneze relațiile cu femeile. Alte mărturii arată că Ravel era îndrăgostit de Misia Sert sau că dorea să se căsătorească cu violonista Hélène Jourdan-Morhange, dar nu se cunosc alte amănunte despre viața sa privată.
Primul concert al lui Ravel în afara Franței a fost în 1909, când a vizitat Londra, unde a cântat pentru Société des Concerts Français, sporindu-și reputația internațională deja în creștere. Société Nationale de Musique, fondată în 1871 pentru a promova muzica compozitorilor francezi în ascensiune, a fost dominată de la mijlocul anilor 1880 de o facțiune conservatoare condusă de Vincent d’Indy. În contrapartidă, Ravel, împreună cu alți câțiva foști elevi ai lui Fauré, au înființat o nouă organizație modernistă, Société Musicale Indépendente, avându-l ca președinte pe Gabriel Fauré, iar concertul inaugural al noii societăți a avut loc pe 20 aprilie 1911, această perioadă fiind una foarte productivă pentru muzician. În 1911, s-a desfășurat premiera comediei într-un singur act “L’heure espagnole”, care a avut inițial un succes modest și abia în anii 1920 a devenit populară, apoi, în 1912, a compus muzica pentru trei spectacole de balet: “A ma mère l’Oye”, care a avut recenzii excelente, „Adélaïde ou le langage des fleurs” și „Daphnis și Chloé”, cea mai mare lucrare orchestrală a sa.
„Daphnis și Chloé” i-a fost comandată muzicianului în jurul anilor 1909 de impresarul Serghei Diaghilev pentru compania sa, Ballets Russes, iar Ravel a început să lucreze cu coregraful lui Diaghilev, Michel Fokine, și cu designerul Léon Bakst. Pentru că au existat neînțelegeri frecvente între cei trei colaboratori, iar spectacolul a fost prea puțin repetat înaintea premierei, nu a avut parte de o primire bună din partea publicului și a fost rapid retras de pe scenă, însă lucrarea a fost reînviată cu succes un an mai târziu la Monte Carlo și Londra. Efortul de a finaliza baletul și-a pus amprenta asupra stării de sănătate a muzicianului, care a fost nevoit să renunțe timp de câteva luni la muncă.
Când Germania a invadat Franța în 1914, Ravel a încercat să se alăture Forțelor Aeriene Franceze crezând că statura sa mică și greutatea redusă sunt ideale pentru a deveni aviator, dar a fost respins din cauza vârstei și a unei afecțiuni minore a inimii. În această perioadă a compus Trois Chansons, singura lui lucrare pentru cor, și a dedicat cele trei cântece ofițerilor care l-ar fi putut ajuta să intre în armată. După mai multe încercări nereușite de a se înrola, în martie 1915 muzicianul, care avea deja patruzeci de ani, s-a alăturat în cele din urmă unui regiment de artilerie ca șofer de camion. Stravinski și-a exprimat admirația pentru curajul prietenului său: “la vârsta lui și cu numele său ar fi putut avea un loc mai călduț”. Ravel conducea noaptea, sub ploaia bombardamentelor germane, pentru a duce muniție armatei franceze, dar starea sa de sănătate s-a deteriorat, suferea de insomnii și probleme digestive, a fost supus unei intervenții chirurgicale la stomac și în iarna anului 1916 – 1917 a suferit de degerături la picioare.
În timpul războiului, Ligue Nationale pour la Defense de la Musique Française a militat pentru interzicerea interpretării muzicii germane contemporane, dar Ravel a refuzat să se alăture acestei inițiative spunând: “Ar fi periculos pentru compozitorii
francezi să ignore sistematic producțiile colegilor lor străini și, astfel, să formeze un fel de coterie națională: arta noastră muzicală, care este atât de bogată în prezent, va degenera în curând, devenind izolată în formule banale”. Ca răzbunare, Liga a interzis muzica lui Ravel în perioada războiului.
Mama muzicianului a murit în ianuarie 1917, iar el a căzut într-o “disperare oribilă”, amplificată de durerea pe care o simțea văzând cu ochii săi suferințele provocate de război. A compus puțin, iar după încheierea conflictului apropiații săi au observat că își pierduse o mare parte din rezistența fizică și psihică.
În mai 1921, găsind viața la oraș obositoare, muzicianul s-a mutat la țară, stabilindu-și reședința la Le Belvédère, o casă mică aflată în Montfort-l’Amaury, la 50 de kilometri de Paris. Îngrijit de o menajeră devotată, Madame Revelot, muzicianul a locuit acolo pentru tot restul vieții, a compus și s-a ocupat de grădinărit, iar în anii 1920 a fost invitat să dea concerte în Marea Britanie, Suedia, Danemarca, SUA, Canada, Spania, Austria și Italia.
Maurice Ravel a fost fascinat de dinamismul vieții americane, de orașele sale uriașe, de zgârie-nori și de tehnologia avansată și a fost impresionat de jazz și de orchestre, dar nu i-a plăcut deloc bucătăria americană. Publicul a fost însă entuziasmat de aparițiile sale în concerte, iar acest turneu a marcat apogeul reputației lui internaționale.
Ultima compoziție pe care a finalizat-o în anii 1920, “Boléro”, a devenit cea mai faimoasă lucrare a sa. Muzicianul fusese însărcinat să ofere o partitură pentru compania de balet a Idei Rubinstein, lucrarea a fost popularizată de dirijorul Arturo Toscanini, dar compozitorul va spune: “Am scris o singură capodoperă – Boléro. Din păcate, nu există muzică în ea.”
La începutul anilor ’30, Ravel lucra la două concerte pentru pian. A terminat mai întâi „Concertul pentru pian în Re major pentru mâna stângă”, care fusese comandat de pianistul austriac Paul Wittgenstein, care își pierduse brațul drept în timpul războiului, apoi a lucrat la concertul pentru pian în Sol major, pe care l-a finalizat un an mai târziu.
În februarie 1932, muzicianul a venit la București pentru un concert cu Filarmonica Română. Gazetarii cotidianului Dimineața consemnează:
“ÎI întâlnim pe Maurice Ravel în hall-ul hotelului Athénée-Palace. E un om scund, subţire şi vioi. Ras. Părul cărunţit. Figură ageră şi mobilă, pe care ochii mici şi pătrunzători o punctează cu flăcări ascuţite. Ravel apare deodată ca tipul desăvârşit al francezului, degajat şi vorbăreţ, având totuşi o perfectă sobrietate a gesturilor. Vorbeşte simplu, limpede, concis.
Se grăbeşte să-mi spună că în ce priveşte impresiile din România, ele sunt prea proaspete… sau, mai bine zis, încă nezămislite. Abia a debarcat din tren. A trecut printr-o Transilvanie cutreierată de viscol şi troienită de dune de zăpadă. Frumos şi cam frig. În orice caz, e un spectacol pe care a avut prilejul să-l mai contemple odinioară — în proporţii mai mari — în ţările scandinave, unde a călătorit dând concerte…
Îl întreb ceva despre concertul de duminică.
— Va fi un concert compus nu atât din lucruri prea profunde, cât din bucăţi briliante. Sunt mai accesibile oricui.
Doamna Marguerite Long, care asistă la conversaţie, intervine, protestând amical:
— D. Ravel exagerează. Vor fi și lucruri profunde.
Ravel dă din umeri, zâmbind. ÎI rog să-mi indice, în linii generale, caracterele muzicei franceze actuale.
— Se poate vorbi, astăzi mai mult decât oricând, de o școală muzicală franceză, cu caractere profund originale. E o muzică făcută din multă limpezime şi din multă lumină. Asistăm, în momentele actuale, la agonia wagnerianismului; wagnerianismul considerat, bineînţeles, ca influenţă. În public muzica lui Wagner va avea întotdeauna — şi pe drept — un contingent veşnic reînoit de admiratori şi de fanatici.
— Ce credeţi despre mecanizarea muzicii prin radio şi fonograf?
— În ce priveşte radiofonia, ea e departe de a fi ajuns, nu vorbesc de perfecţiune, dar nici măcar la o reproducere acceptabilă a muzicii. Sunt însă convins că mijloacele tehnice ale radiofoniei vor evolua. Fonograful, de exemplu, a ajuns deja la un început real de perfecţiune. Ştiu că sunt oameni, şi veritabili amatori de muzică, care nu iau contact cu muzica decât prin intermediul radioului. O fac „a leurs risques et perils”, cu riscul lor.
— Vă gândiţi că ar putea fi vorba de vreo concurenţă oarecare pe care muzica mecanizată ar putea-o face muzicii în general?
Ravel nu şovăie o clipă ca să-mi răspundă, confidenţial şi cu un aer mucalit:
— Vrei să ştii un lucru? Cred că fonograful şi radiofonia i-au făcut pe francezi muzicieni. Înainte vreme — şi nu de mult — francezii puteau fi considerați ca puţin muzicali. E un lucru pe care, de altfel, l-au constatat şi alţi. Acum, situaţia s-a schimbat surprinzător de mult. De aceea pot spune că radiofonia şi fonograful au ajutat la propagarea în Franţa a gustului pentru muzică…
De la mecanizare, mintea te duce repede la americanizare. America, ţara materialistă şi standardizată, cu zgârie nori, perfecţiuni technice şi cu admiraţii atât de puerile.
— Toate acestea mi se par clişee şi locuri comune, ne spune Maurice Ravel. Am avut prilejul să concertez in Statele Unite. Mi-am dat seama că americanii ştiu să guste şi să admire, cu adevărată religiozitate, muzică bună. Gustul americanilor a fost întotdeauna subestimat în Europa. Poate va fi fost adevărat altădată. Acum lucrurile nu mai stau aşa. Consider pe americani foarte muzicali — mai muzicali decât englezii, de exemplu. Să nu uităm că poporul american este, în fond, rezultatul unui amestec de diverse popoare și că elementul german — muzical — este mult răspândit în Statele Unite…
Maurice Ravel ne vorbește apoi de muzicienii români pe care îi cunoaște – George Enescu, Stan Golestan, Filip Lazăr – și pe care îi prețuiește îndeosebi.
Îl întrebăm— pe neaşteptate — ceva despre viaţa lui, despre debut…
Ne răspunde dând uşor din umeri și părând cam încurcat:
— Debutul meu. Am debutat…
D-na Long intervine:
— Să vezi că nu-şi aduce aminte.
Maurice Ravel, amuzat, ne spune repede:
— Am debutat cândva… cu ani în urmă. Dar mărturisesc că nu mi se pare un lucru interesant. Pot să-ți spun, însă, că n-am avut prea mult de luptat, aşa cum a luptat, pe vremea deputarii lui, Debussy, de exemplu….
Maurice Ravel, spunând asta, zâmbeşte mulţumit şi cu aerul omului care, cum spune francezul, „ne s’en fait pas”, adică omul care nu ia viaţa în tragic, ci aşa cum este. O atitudine foarte specific franceză şi care se potriveşte de minune unui artist.
Dar ne despărţim, Maurice Ravel e curios să cunoască Bucureştiul. Ne mărturiseşte — şi îl credem — că, până la concertul de duminică, preferă să nu fie decât turist”
*** Dimineaţa, februarie 1932
Ultimii ani de viață ai muzicianului au fost teribil de cruzi, pentru că își pierdea treptat memoria și o parte din capacitatea de coordonare și era destul de conștient de acest lucru.
În octombrie 1932, Ravel s-a lovit la cap într-un accident de taxi, leziunea nu a fost considerată gravă la momentul respectiv, dar într-un studiu pentru British Medical Journal din 1988 neurologul R. A. Henson a scris că este posibil ca lovitura să fi exacerbat o afecțiune cerebrală preexistentă. După un an de la accident, a început să aibă simptome de afazie, dar natura exactă a bolii sale a fost considerată necunoscută și posibilitatea existenței unei tumori a fost exclusă de specialiști, care au sugerat diverse forme demență frontotemporală, boala Alzheimer sau boala Creutzfeldt-Jakob. Deși nu a mai putut compune, Ravel a rămas activ fizic și social până în ultimele luni ale vieții.
În 1937 a început să sufere de dureri mari de cap și a fost examinat de Clovis Vincent, un cunoscut neurochirurg din Paris, care a sfătuit familia să accepte o intervenție chirurgicală. Medicul nu credea că este vorba despre o tumoare și se aștepta să găsească o dilatare ventriculară pe care operația ar fi putut să o împiedice să progreseze. Fratele muzicianului, Edouard, a acceptat propunerea neurochirurgului, pentru că pacientul nu mai era în acel moment capabil să decidă singur. După operație, părea să apară o îmbunătățire a stării sale, dar aceasta a fost de scurtă durată și în curând compozitorul a intrat în comă.
Maurice Ravel a murit pe 28 decembrie 1937, la vârsta de 62 de ani, și a fost înmormântat patru zile mai târziu alături de părinții săi, într-un mormânt de granit din cimitirul Levallois-Perret, în nord-vestul Parisului.
