HomeVizionariiPictori și sculptoriMoartea unui artist tânăr. Aurel Băeșu s-a stins de ftizie la doar 32 de ani

Moartea unui artist tânăr. Aurel Băeșu s-a stins de ftizie la doar 32 de ani

Aurel Băeșu
DS TW

La vârsta de 20 de ani, pictorul Aurel Băeșu a fost mobilizat alături de alți confrați pe lângă Marele Cartier General.

Ca și în 1877, când pe frontul Războiului de Independență s-au aflat ca “reporteri de rezbel” Grigorescu, Mirea, Henția, Szathmary, și acum artiștii trebuiau să surprindă “pe viu” eroismul ostașilor români, “clipele de restriște, ca și sforțările prin care nădăjduim să înfăptuim idealul nostru național”.

carturesti.ro
Aurel Băeșu

Născut pe 26 mai 1896 la Fălticeni, rudă cu Mihail Sadoveanu (a fost vărul Ecaterinei Bâlu, prima soție a scriitorului), Băeșu și-a făcut studiile elementare și gimnaziale în orașul natal și s-a înscris în anul 1912 la Școala de Belle-Arte din Iași, ale cărei cursuri le-a absolvit dupî încheierea războiului, în 1919. În același an a plecat la Roma pentru a-și desăvârși pregătirea artistică. Încă din anii studenției ieșene, pictorul a lucrat cu înfrigurare și a expus frecvent la numeroasele expoziții colective, de grup și personale, organizate între anii 1915—1928 la Iași sau la București.

Deși a trăit numai 32 de ani (1896—1928), opera acestui înzestrat artist cuprinde peste cinci sute de lucrări — uleiuri, acuarele, desene —, cele mai multe și cele mai valoroase fiind portretele și peisajele.

Ulițele pitorești și împrejurimile Fălticenilor, splendida vale a Bistriței, ținuturile nemțene și munții Moldovei, priveliștile toride ale Dobrogei și unele vestigii inestimabile („Ruinele Snagovului”, „Bojdeuca lui Ion Creangă”, „Clopotnița Rădășeni“) formează orizontul tematic al peisajelor lui Aurel Băeșu, așa cum portretele lui de țărani și țărănci, de călugări și călugărițe, dar mai cu seamă cele pe plutași de pe Bistrița par desprinse din legende și basme, fiind înrudite prin rădăcinile lor comune cu eroii povestirilor lui Sadoveanu.

Aurel Băeșu

Este de la sine înțeles că valoarea patriotică a inițiativei din 1916 a înflăcărat spiritul pictorilor și sculptorilor selectați pentru împlinirea scopului nobil de a reda pentru posteritate eroismul armatei române în Primul Război Mondial. În proiectatul „Muzeu Militar Național” urmau să fie cuprinse lucrări inspirate direct din evenimentele de pe front și, după o intensivă instrucție în cadrul Școlii militare, Băeșu a plecat și el cu trupele. În patrimoniul Muzeului de Artă din Piatra Neamț se află un carnet de schițe în care artistul surprinde chipurile expresive ale unor combatanți sau sumare scene de luptă.

fashiondays.ro

Dacă pentru el războiul a însemnat confruntarea cu o latură durî a umanului, provocându-i adevărate traume morale, omul a suferit imens prin declanșarea unei tuberculoze latente. Antecedentele familiei Băeșu semnalau, de câteva generații, suferințe asemănătoare. Ca și în cazul lui Luchian, boala a modificat raporturile dintre om și creator.

În expoziția Marelui Cartier General deschisă în ianuarie 1918 la Școala de arte frumoase din Iași, Băeșu figurează, alături de alți artiști (printre care Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Cornel Medrea, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Ion Jalea, Oscar Han), cu câteva scene de război. Sensibilitatea lui respingea însă imaginile tragice, sfâșietoare, pe care le regăsim la Dimitrescu, stins și el prematur, din cauza unei septicemii. (mai multe detalii puteți găsi aici)

Tânărul pictor a preferat secvențele din răgazul dintre două bătălii, a pictat liniștea apăsătoare ce prefigura furtuna: “Masa în tranșee”, “Citirea ziarelor în tranșee”, “În Repaus”, care surprind scene de un calm aparent.

Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu, și-l amintea astfel:
“Era bun la suflet Aurel Băeșu și avea inimă largă. Prietenii lui găseau întotdeauna sprijin la dânsul, când îi încolțea nevoia. De multe ori nici el n-avea și trăia ca un boem, de azi pe mâine. După o expoziție, însă, când peisagiile și florile lui se vindeau ca pâinea caldă, pictorul asvârlea banii în dreapta și-n stânga, făcând tratații, cumpărând bomboane și flori, împrumutând.
Încadratorii îl iubeau și-i lucrau pe datorie. Vestitul Huștiuc — prietenul pictorilor — îl ajuta chiar cu împrumuturi și era bucuros când i se plătea cu peisagii ori portrete. Asta era la Iași, unde și-a făcut școala Aurel Băeșu, la Belle-Arte, pe când era prieten nedespărțit cu Mihai Onofrei și Adam Bălțatu, de lumea-i poreclise „Cei trei Crai de la Răsărit”.

Aurel Băeșu
Copiii lui Sadoveanu, pictură de Aurel Băeșu

Marșul lui Napoleon

La Iași, aceeași vreme de aur și-a prelungit razele de soare și cântecul de cer senin. În zile de ploaie, pe când afară răpăia potopul furtunii, stam în casa din dealul Copoului și Băeșu lua ghitara în mână, cântând zgomotos „Marșul lui Napoleon”, pe care îl cântase cu ani înainte „Nicu” din „Piatra din casă” a lui Vasile Alecsandri. Pe vremea cireșilor, îmi amintesc de o noapte cu lună când, întorcându-se târziu de la un spectacol de operă, Aurel Băeșu s-a urcat în cireșul cel înalt din grădină și și-a potolit setea mâncând cireșe cu raze albe de lună în două.
Dispărea câteodată o lună din Iași. Se întorcea cu furtunatice și romantice peisagii de pe Valea Bistriței. Acolo, în ținutul Neamțului, trăia doctorul Lalu, amicul pictorilor, care îl găzduia pe Băeșu cu dragoste. Și peste toate soarele tinereții strălucea fără grijă.

Boala

Un vierme roade mugurul de pom și copacul se veștejește, tânjește, se usucă. O mai duce o vreme, întinzându-și zadarnic ramurile spre lumina soarelui dătător de viață. Se zbate, slab, în vânt, cere ajutor parcă, plecându-și trist în jos frunzele pălite. E cer senin deasupra, e soare strălucit peste lume, se nalță cântece și strigăte prin livezi. Pentru el nu mai este viață, se duce, se usucă. În familia lui Băeșu, muriseră mai mulți de ftizie. Trecuse și în el germenul cumplitei boale. De tânăr de tot începu să-l roadă. Și pe când talentul lui se ridica puternic, cântând imnuri de dragoste naturii, trupul bolea, secătuit.
În a doua călătorie a lui in Italia, era condamnat de medici. Întors în București, o mai duce puțină vreme și la prima răceală mai serioasă cade la pat și nu se mai scoată. S-a stins. S-a stins și s-au stins toate ale acelei vremi de aur. O fi strălucind și va străluci veșnic lumina orbitoare de soare în ochii copiilor fără griji, însă pentru Aurel Băeșu a orbit cerul, a pălit în neguri cântecul triumfător al păsărilor și, dacă mai este ceva pentru el, e doar un murmur melancolic al celor ce-au fost altădată, țârâit monoton de greieri amorțiți printre florile de pe morminte. Așa cum mi-e și sufletul mie acum, prietene mort…”
*** Profira Sadoveanu, Adevărul literar și artistic, februarie 1937

Aurel Băeșu

Pictorul s-a stins pe 24 august 1928, la doar 32 de ani, și a fost înmormântat la Piatra Neamț, sub straja munților și brazilor pe care îi iubise și pe care i-a slăvit adeseori în emoționantele sale pânze. La câteva zile după moartea lui prematură, Felix Aderca scria în revista “Bilete de papagal”:

“A murit Aurel Băeșu, tânărul pictor moldovean descins cu desagii lui de bogată și mare culoare într-o sală din Bucureștii bălțați. De numele lui am pomenit aci și pentru îndemnul lui am citat și o înțelepciune în stihuri a lui Goethe. Tânărul nu ne-a mai dat răgazul să revenim și să cităm, tot pentru el, alte stihuri.

S-a dus după zâna albă a ftiziei care a fluturat pe la nările lui, pe când dormea, o floare putredă de tuberoză; n-a putut s-o uite. Colinele înalte ale Iașilor, împrejmuite de pădurile și văile Bârnovei, n-au fost mai tari în văzduhul lor decât oftica urbană. Cu ochii cât a mai putut fura lumii acesteia, Băeșu a plecat și în toată flacăra din grădinile, câmpurile, țăranii și fetele lui pictate se vădesc daruri ale sângelui lui precipitat și extaziat de ajunul Morții.

Împăcarea celui ce scrie aceste rânduri cu pictorul căzut între pânzele lui începute nu se va mai putea face de la om la om. Dacă sufletele se vor mai vedea vreodată și vorbi, dacă sufletul celui mort ieri mai înțelege glasul care poartă gândul celui rămas între vii, atunci, desigur, ne vom alina bănuiala de a fi trimis peste durerile multe ale lui Băeșu o durere poate prea mare.

(…) Aurel Băeșu, care nu știa că va muri atât de curând, ne scrisese asupra cronicii privitoare la arta lui cu mult mai multă naivitate decât picta. Așteptam să-i dăm răspunsul cel mare — care nu putea întârzia. Cum să fi bănuit că acelei scrisori îi vom răspunde printr-o cronică funerară? Aurel Băeșu duce cu el un tezaur de culori necheltuite, o beție de lumini și o suavitate de forme rămase în stare de definiție. Flacără vie s-a ridicat o clipă foarte sus, ca să se mistuie dintr-odată. Cu viața lui s-a stins și speranța noastră și basmul pe care, curând, credeam că i l-am fi putut povesti în preajma pânzelor lui celor adevărate…”

*** Felix Aderca, Bilete de papagal, 30 august 1928

DS TW
No comments

leave a comment