Maximilian Maria Kolbe s-a născut pe 8 ianuarie 1894 la Zduńska Wola, într-o familie de țesători săraci, tatăl său, Julius Kolbe, fiind de origine germană, iar mama, poloneză. Tânărul a intrat în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali și apoi a plecat la Roma pentru a urma studii de filozofie și teologie.
În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alți șase colegi, a întemeiat asociația numită „Militia Imaculatae” (cunoscută și ca „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”), propunându-și ca, ducând o viață închinată rugăciunii, să trăiască precum Fecioara Maria.
După ce a devenit preot, Kolbe s-a întors în Polonia, unde a reușit să organizeze lângă Varșovia un „Oraș al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”. Aici, sub conducerea a șase preoți, aproape șapte sute de frați trăiau și lucrau în sărăcie și pace, dețineau cea mai mare tipografie din Europa de la acea vreme și editau diferite publicații în cinstea Fecioarei Maria, distribuite în milioane de exemplare. Îndemnat de un grup de japonezi entuziasmați de așezarea Niepokalanow, preotul a plecat în Japonia în 1930, ocupându-se tipărit în limba japoneză a primului număr al revistei “Cavalerul Neprihănitei”. Tânărul călugăr s-a stabilit la Nagasaki, unde a întemeiat o mănăstire în care frații se salutau rostind numele “Maria”. Întors în Polonia în 1933, preotul a revenit la Niepokalanow, iar după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost unul dintre puținii care au rămas la mănăstire, unde a organizat un spital de campanie. Pe 19 septembrie 1939, după ce orașul a fost ocupat de germani, Kolbe a fost arestat, fiind eliberat trei luni mai târziu.
S-a întors apoi la mănăstire, unde a oferit adăpost refugiaților din Poznań, inclusiv unui număr de 2.000 de evrei pe care i-a ascuns de persecuția nazistă și a continuat publicarea operelor religioase, dar și tipărirea unei serii de publicații anti-naziste.
Pe 17 februarie 1941, mănăstirea a fost închisă de autoritățile germane, Kolbe și alți patru călugări au fost arestați de Gestapo și duși în închisoarea Pawiak, iar pe 28 mai a fost transferat la Auschwitz, devenind prizonierul cu numărul 16670.
Blândul călugăr a fost supus bătăilor și violențelor, continuându-și, chiar și în această situație, misiunea de preot, mângâindu-i cu rugăciunile lui pe ceilalți deținuți. La sfârșitul lunii iulie 1941, un prizonier a evadat din tabără, iar Karl Fritzsch, comandantul adjunct al lagărului, a dat ordin să fie aleși zece bărbați care urmau să fie duși într-un buncăr subteran și lăsați să moară de foame, pentru a descuraja alte încercări de evadare. Când unul dintre bărbații selectați, Franciszek Gajowniczek, a strigat: “Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar pentru a-i lua locul.
Potrivit unui martor ocular, în momentul în care paznicii s-au uitat la el uimiți, Kolbe a îngenuncheat în mijlocul celulei și i-a privit calm, reînnoindu-și cererea. După două săptămâni, deținuții pedepsiți prin înfometare și privare de apă au murit rând pe rând, dar Kolbe a rămas în viață, însă gardienii primiseră ordin să elibereze buncărul, așa că i-au administrat o injecție letală cu acid carbolic (fenol).
Preotul a murit pe 14 august 1941, iar trupul său a fost incinerat pe 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului.
Pe 12 mai 1955, Kolbe a fost recunoscut de Vatican ca slujitor al lui Dumnezeu, a fost declarat venerabil de Papa Paul al VI-lea pe 30 ianuarie 1969, beatificat ca mărturisitor al credinței în 1971 și canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea pe 10 octombrie 1982. După canonizare, Papa l-a declarat pe Sfântul Maximilian Kolbe duhovnic și martir al carității. În onoarea sa a fost adăugată ziua Sfântului Maximilian Kolbe în calendarul catolic, el fiind unul dintre zece martiri ai secolului XX care sunt înfățișați în statuile aflate deasupra marii porți vestice a Abatiei Westminster din Londra.
