HomeEroii României moderneEroi uitațiPrimii doctori de la curțile domnești din Țările Române

Primii doctori de la curțile domnești din Țările Române

Dacă poporul a alergat la medicina babelor și cea ieratică, apoi domnitorul și veliții boeri au alergat la primii doctori, care au fost totdeauna străini: italieni, ovrei, greci, nemți și francezi. Nu știm dacă la curtea lui Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun au fost doctori. Lucrul e puțin probabil. Știm însă că Ștefan cel Mare al Moldovei a avut un doctor după 1475. La asediul Chiliei (1462) Ștefan căpătase o rană adâncă la încheietura piciorulul din care se făcuse o fistulă. Durerile deveniseră atât de mari, încât bătrânul și gloriosul domn cere senatului venețian un doctor care-i și fu trimis. Cum îl chema și ce a făcut acest doctor nu știm.

Maria de Mangop

În 1502 întâlnim un alt doctor la curtea marelui Ștefan, numit Matei Mureano. La 9 decembrie 1502, Ștefan, după îndemnul doctorului Mureano, trimite la Veneția pe Demetriu Purceviu să-i cumpere doctorii. Până să se întoarcă trimisul, Mureano moare la Suceava. Plata ce o da marele Șefan doctorului era de 500 de galbeni plus alte venituri. Senatul venețian trimise pe Girolamo da Cesena care plecă imediat la Suceava. Ajungând aici și cercetând rana augustului bolnav, se înfricoșă și ceru consult. Era în vara anului 1504. Se mai chemă un doctor, Leonardo Masari, doctor vestit la Buda, și un altul evreu de la curtea hanului tătăresc. Doctorii hotărâră să ardă rana, deoarece se vede că începuse să se cangreneze, și nu garantau nimic. Ștefan primi, doctorii arseră rana cu fier roșu pe la finele lui iunie 1504. La 2 iulie Ștefan muri, iar spaima doctorilor fu mare. Bogdan (Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița) recunoscu că nu se putea face altfel și lăsă pe cei doi aduși să plece.

Curtea rămase iar fără doctor. Când Bogdan ceru în căsătorie pe Elisabeta, sora regelui Poloniei, regele ceru și trimișii Moldovei primiră ca prințesa să aducă la Suceava pe doctorii ei, pe care Bogdan se îndatoră a-i plăti și întreține. De aici înainte doctorii nu au mai lipsiră de la curte.

Petru Rareș, fiul natural a lui Ștefan cel Mare și moștenitor al marilor lui calități, a fost și doctor. (Voivoda Petru Ucionăi filosof i dohtor, adică Petru Vodă este un învățat filosof și doctor).

Doctorul la curtea domnescă era un personaj care lua parte la toate tainele la care domnul voia să-l primească, mai cu seama când otrava avea să joace rol politic sau diplomatic. Doctorii italieni (venețieni) mânuiau tot atât de bine otrava ca pumnalul, lucru care-i compromise foarte mult. Este cunoscut, de pildă, cazul cu otrăvirea lui Despot Vodă.

Nu credem că la curtea Munteniei să nu fi existat doctor. Protomedicul lui Sinan Pașa, un evreu, a fost prins la Călugăreni și trimis în Transilvania Ia închisoare, de unde nu a fost liberat decât în decembrie 1595.

Atât în Transilvania, cât și în Țările Române existau nu unul, ci mai mulți doctori. Mihai Viteazul trebuie să fi avut mai mulți, deoarece într-un raport trimis din Praga la 6 ianuarie 1597 se vede  că Mihai Viteazul era atât de greu bolnav, încât doctorii socoteau moartea lui ca un lucru neînlăturabil, dar Mihai se restabilește în curând.

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, doctorii italieni, ca și cei evrei, urmași ai doctorilor arabi, au început să dispară încetul cu încetul ca să le ia locul doctorii greci, deoarece grecii din Constantinopole cu dare de mână își trimiteau copiii la universitățile italiene din Bologna, Padova și altele. Rețetele lor se asemănau foarte mult cu rețetele babelor noastre până la finele secolului al XVII-lea. În formularele medicale de iatrosofie, din care unul s-a tipărit la Veneția sub numele de “Geoponicon”, alăturea cu rețetele ceva mai medicale, sunt unele cu adevărat băbești: de exemplu, rețeta în contra cheliei este astfel formulată: «Ia un pantof de femeie; rupe talpa; taie dintr-însa partea despre călcâi, pune-o pe foc, prefă-o în cenușă, amestec-o cu undelemn, fă o alifie și freacă-te pe cap». Iar la sfârșitul fiecărei rețete nu uita niciodată fraza: “Vie sănătate de la puterea divină, care biruie tot”.

Baia

La anul 1642 Matei Basarab, domnul Munteniei, suferea de idropisie, dar de doctor nu se vorbește însă. La anul 1628 Paul de Alepo, arhidiaconul patriahuluI Antiochiei, suferea de friguri de trei orI pe zi și în Târgoviște nu erau nici medici, nici chirurgi și se plângea grozav, deși medicina eratică era în floare. Vasile Lupu, domnul Moldovei, după moartea fiului său, Ion Vodă, aduce ca doctor pe italianul Scocardi, plătit cu 1.500 de reali pe an.

La curtea lui Șerban-Vodă Cantacuzino era protomedic Iacob Pilarino. Pilarino continua a fi medic și la curtea lui Brâncoveanu, apoi era doctorul Pandeleone, zis la curte Doctorul cel mare, apoi era Ion Comnenul, profesor la Academia Sfântul Sava. Toți aceștia erau medici curanți ai curții lui Brâncoveanu și îngrijeau pe domn în toate zilele.

La 1697 mai găsim ca doctor al curții domnești pe Enache doctor și pe Iacob doctor, după 1700 pe Atanasie Gorjiul, pe Gheorghe Trapezundul și pe chirurgul Lantier.

După înființarea spitalulul Colțea de către spătarul Mihail Cantacuzino, se vorbește de chirurgul sau firurgul Cârstian.

La anul 1733 s-a făcut prima operațiune după câte se cunosc astăzi, asupra unui anume Costin ologul de la Metova. La anul 1719 practica la București medicina doctorul lui N. Mavrocordat numit Fonseka și doctorul Manasie Eliad, diplomați ai școlii de la Bologna și Padova, iar de la 1727 avem pe doctorul Caragea, din care descind cei doi domni ai țării, Nicolae și Ion Caragea. Tot la București trăiesc după 1740 doctorul Teodorache, apoi doctorul Atanasie Comnen Ipsilante, doctor de la Paira, și doctorul Fotius, medic personal al lui Constantin Vodă Mavrocordat, doctorul Vardalah, doctorul D. Procopiu Moshopoliteanu, doctorul Scordilie, doctorul Petre Depasta, care se află înmormântat în Biserica Mitropoliei.

La anul 1739 noiembrie, sosesc în București doi doctori însemnați, unul este Zeiler Tonozzi, calvinist, și altul Bolta, catolic sas. În anii 1753 -1756 se găsește un doctor cu numele de Stahl, care îngriji de domnia lui Constantin Vodă Racoviță, dar acesta moare, și Stahl este pus la falangă de către domn, din care cauză muri.

Grigore Vodă Ghica zidește Spitalul Pantelimon, pentru năprasnica boală a ciumei. La anul 1750, la a doua domnie, Grigore Vodă Ghica zidește spitalul din Valea Florescilor. La anul 1765 Constantin biv vel Ban Năsturel zidește spitalul cunoscut sub numele de Spitalul Sfânta Vineri, al boierilor Herești. Al cincilea spital a fost acel de la Sărindar.

Pe lângă aceste spitale, se mai aflau în București: Spitalul Sfântului Visarion, Sfântului Haralambie și Spitalul Dumitru Basarabov și, la 1796 s-a zidit spitalul de la Dudescu.

Pe lângă aceste spitale, în 1775 se afla un Orfantrofton, azil și spital de copii, organizat de Alexandra Vodă Ipsilanti, unde găsim ca doctori la 1783 pe Polihronie și mai târziu pe Silvestru Filitis.

La 1785 se numește doctor al Colegiului Sf. Sava Ion Manicat, unde la 1793 se afla un doctor cu numele Ion. La 1782 apare în București primul doctor oculist, acesta e român și se numește Radu. La 1792 se află doi doctori: unul David și altul Pavel, ambii sunt doctori arabi.

Grigore al III-lea Ghica

La începutul secoluluI al XIX, găsim ca doctori, între alții, pe D. Notara, D. Caracași, N. si C. Caracași fiul, Silvestru, Filitis, Darvary, D. Schina, Sachelarie, I. Rasty, Petrache Hepites, Ath. Wogoride, C. Iatropol, Arsaky, Bally și C. Estiotis.

Alături de medicina babelor doftoroaie și medicina ieratică, mai practica medicina încă o a patra speță de doctori arabi, indii, un soi de șarlatani, care veneau cu pietre miraculoase și care aveau, spuneau ei, o putere mistică de a vindeca toate boalele. Ei umblau cu farmacia pe două roti, ca si felcerii nemțești de mai târziu.

Doctorii, pe lângă plastore, ierburi, medicamente, alifii și diferite băuturi, se ocupau foarte mult cu lăsatul sângelui și pusul lipitorilor. Lipitorile erau de rigoare pentru cei mai mulți primăvara, la preînnoirea sângelui, și s-a continuat cu această doctorie nouă până în timpurile noastre. La noi se cultivau lipitorile ca un articol de consumație pentru țară și export pe o scară ce astăzi nu se mai cunoaște. Lipitorile românești treceau Prutul în Rusia și Dunărea în Turcia, unde se vindeau cu prețurI colosale și de multe ori nu mai rămâneau lipitori în țară.

 

Sursa:

C. Melonescu, Istoria Cotrocenilor, Colecția Doctoria sufletului, 1902

No comments

leave a comment