- Pentru filmul “Mihai Viteazul” s-au proiectat şi s-au construit 32 decoruri interioare, 10 tabere de luptă și s-au amenajat 37 locuri de filmare. Un singur decor exterior, Bucureștiul anilor 1593—1594, echivala cu toate decorurile construite în intervalul 1967—1968 de Studioul Cinematografic București.
- Recuzita de decor a cuprins, printre altele, peste 30 tunuri, 20 turnuri de observaţie, care de luptă, 150 garduri şi coşuri de luptă, peste 5.000 de suliţe de 4 metri, 2.000 harnaşamente pentru cai, sute de steaguri.
- Costumele de epocă au însumat 1.000 de uniforme de soldaţi pentru armata austriacă, 1.500 pentru armata transilvăneană, 3.000 pentru soldaţii şi ofiţerii turci, 2.000 de costume ale armatei moldovene, 2.500 uniforme pentru armata valahă, 1.000 costume de ţărani, cele 15 costume ale personajului principal şi costume speciale pentru amortizarea loviturilor pentru zeci de cascadori. S-au studiat şi creat zeci de prototipuri de armuri pentru oameni şi cai, pistoale, puşti, cartuşe, fumigene şi un întreg arsenal de arme speciale ca săbii pliante, suliţe pe suporturi, săgeţi de sârmă.
- Efectele pirotehnice au depăşit tot ce se realizase până atunci în cinematografia românească, punându-se la punct metode ingenioase pentru a simula explozii la sol, în apă, rupturi de ziduri, săgeţi de foc, oameni cuprinşi de flăcări.
- 240 de actori şi 10 teatre din Bucureşti şi provincie au susţinut distribuţia și pentru fiecare rol în parte s-au experimentat şi ales formulele de machiaj cele mai convenabile, confecţionându-se sute de peruci, bărbi, mustăţi, etc.
- Pentru filmarea secvenţelor de luptă a fost pregătit un grup de 80 de cascadori selecţionaţi din câteva mii de sportivi prezenţi la trialuri. Timp de aproape doi ani corpul de cascadori a fost antrenat în săli de gimnastică special amenajate sau pe terenuri cu obstacole la Buftea, sub îndrumarea unor profesori de scrimă, călărie şi acrobaţie.
- Ziua de lucru începea la 4 dimineaţa, când se desfășurau repetiţiile cu armata, se verificau recuzita şi costumele, se făcea harnaşarea cailor. Turul de manivelă se dădea la ora 8 dimineaţa, iar filmările continuau până la apusul soarelui.
În producție au fost implicați, în diferitele etape ale filmului, între 1.000 și 7.000 de militari, între 300 și 700 de cai, 200 de căruţe, 100 de îngrijitori de cai, mii de kilograme de furaje. Filmările s-au desfășurat între anii 1969-1970, la Peleș, Bran, Râșnov, Roma, Viena, Praga și Istanbul.
Pelicula a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972, dar nu a fost acceptată în competiție.
Revista Cinema scria în 1969, la scurt timp după ce începuseră filmările:
“Scenaristul Titus Popovici şi regizorul Sergiu Nicolaescu s-au încumetat să reconstituie figura lui Mihai Viteazul şi, o dată cu ea, şapte ani din istoria ţării: îndelung pregătit, filmul «Mihai Viteazul» se află pe platouri.
Mihai Viteazul va fi Amza Pellea. Imaginea e în mâinile unui foarte bun operator, George Cornea. O distribuţie solidă — citez doar câteva nume: Ioana Bulcă, Marian Ciobanu, Ion Besoiu, Florin Piersic, Dan Nasta, Aurel Rogalschi, Septimiu Sever, Nicolae Secăreanu, încă «tânăra speranţă» Andi Herescu şi însuşi regizorul Sergiu Nicolaescu într-un rol nu de mare întindere, însă foarte important. O echipă de filmare rodată — Nicolaescu îşi păstrează secunzii, Doru Năstase, şi Lucian Mardare, aşa cum îşi păstrează, de la film la film, aceeaşi monteuză, Iolanda Mântulescu — şi o pregătire de aproape doi ani, cresc şansele ca «Mihai Viteazul» să iasă un film aşa cum îl aşteaptă toată lumea.
Ce spune Sergiu Nicolaescu
L-am întrebat mai întâi pe regizor de când dorea să facă «Mihai Viteazul»?
— Imediat după «Dacii». De fapt, chiar în timp ce lucram la «Dacii», știam că voi face «Mihai Viteazul». Problema cea mai grea care m-a frământat multă vreme a fost alegerea interpretului. Pregătirea a însemnat partea cea mai frumoasă a lucrului. A umbla pe urmele lui Mihai, a căuta să-i înţelegi caracterul, calităţile, defectele au însemnat pentru mine momente extrem de interesante şi care m-au apropiat teribil de el.
— De ce v-aţi ales tocmai rolul lui Selim Bey?
— Selim nu e un rol de întindere, dar este un personaj foarte interesant. Deşi turc, e prieten cu Mihai. Există între ei un fel de amiciţie foarte bărbătească, ca între «profesionişti». Mi-a plăcut rolul lui Selim încă din perioada scrierii scenariului. Acum există un avantaj în plus: între Amza Pellea şi mine există o prietenie, ca intre personajele noastre, prietenie care sper să se reflecte şi în film.
— Filmul va avea două părţi. De ce? Nu se putea rezolva într-o singură serie?
— Nu. Pentru că a strânge cei şapte ani — cei mai zdruncinaţi din istoria ţării noastre — într-o oră şi jumătate şi a avea pretenţia de a-i reconstitui mi s-a părut imposibil. Deci filmul va avea două părţi. Prima se încheie cu lupta de la Călugăreni, iar a doua cu moartea lui Mihai la Turda. Sper să nu pară lung. Pentru mine ritmul filmului are foarte multă importanţă, de multe ori cred că-i acord mai multă importanţă decât merită. Sper că şi de data asta n-o să mă las trenat de lungimea lui aparentă.
Ce spune Amza Pellea
— Cum e, Amza Pellea, când trebuie să fii Mihai Viteazul?
— Sigur că sunt puţin copleşit de personalitatea omului care a fost una dintre cele mai măreţe figuri ale istoriei. Mihai mi se pare un vizionar, un individ care şi-a depăşit net epoca, într-o Europă împărţită în stătuleţe, în ducate, unde aproape fiecare moşie era un stat, se găseşte un om care să aibă această idee atât de progresistă, de a uni toţi oamenii unei ţări într-un singur popor. Era atât de temerară încercarea, încât nici n-a putut să reziste în acea vreme. Nici n-avea cum. Dar cu cât a fost mai temerară, cu atât mai superbă ca simbol. De aici cred că şi decurge caracterul profund dramatic al personajului. El a fost singur. El a fost neînţeles. Poate că nici el nu înţelegea prea bine. Intuia mai mult. Ştia, simţea că are dreptate. Actul de unire este mai mult un act de credinţă dusă dincolo de posibilităţile umane. Asta mi se pare trăsătura principală — şi formidabilă — a personajului. Lucru pe care scenariul îl conturează foarte bine.
— Îmi închipui că Mihai este, într-un fel, «rolul vieţii»…
— Este, într-adevăr. Sunt conştient că e cel mai important şi cel mai complex rol pe care l-am avut. Şi trebuie să spun, cu greu mai întrevăd ceva «peste». Mai ales că, împreună cu Sergiu Nicolaescu, ne-am propus sa scăpăm de tot ce este, în cinematografia noastră, retoric, demonstrat. Ne-am hotârât să creăm un personaj profund uman. Să nu se simtă că e vorba de un film ci să aducem în faţa spectatorilor un om cu cele mai formidabile meandre sufleteşti. Mi se pare că, pentru respectul pe care-l datorăm unei asemenea figuri a istoriei, trebuie să înfăţişăm un om care este mare prin flacăra care l-a animat, prin ţelul pe care şi l-a propus şi prin sacrificiul pe care l-a făcut în numele cauzei pentru care a luptat. În toată această mare responsabilitate pe care o simt apăsând pe umerii mei, mă simt cumva asigurat de şansa de a lucra din nou cu Sergiu Nicolaescu, cu care am reuşit să ne creăm un fel comun de lucru, de înţelegere. Cred că rolul mi s-ar fi părut mult mai greu dacă ar fi trebuit să-l fac cu un alt regizor cu care n-am lucrat…
*** Eva Sârbu, revista Cinema, 1969
