HomeEroii României moderneVoievozi și domnitoriMihai Viteazul, un portret de Dumitru Almaș

Mihai Viteazul, un portret de Dumitru Almaș

Mihai Viteazul
DS TW

“În istoria poporului român Mihai Viteazul a fost, este şi va fi faptă şi simbol. Într-un secol când a gândi şi a înfăptui ceva în folosul libertăţii era o enormă cutezanţă, când a apuca arma ca s-o pui în slujba ţării echivala cu iscălirea sentinţei de moarte, într-un veac cînd jaful otoman secătuise, iar sărăcia deprimase ţara, când nădejdile în miracolul eliberării se sleiseră ca fântânile în arşiţa secetei, atunci, în 1593, a apărut Mihai vodă. A urcat pe un tron necuprins de şubred, al lui Ştefan Surdul și al lui Alexandru cel Rău. L-a întărit cu averi şi oaste, în mai puţin de un an. Şi, într-un ceţos noiembrie 1594, a început marea răfuială cu Aliotmanul.

Marea răscoală pentru libertatea politică a ţărilor române, a tuturor ţărilor române, ca-n vrednicile vremi ale lui Mircea Bătrânul, ale lui Iancu de Hunedoara, ale lui Ştefan cel Mare. Avea în juru-i buchet de boieri tineri, de viteji ridicaţi mai de jos, de-a dreptul din maiaua şi plămada poporului: Preda, Radu şi Stroe Buzescu, Udrea Băleanu, Stoichiţă din Strâmba, Radu Calomfirescu, Manta, Mihalcea Teodosie Rudeanu, loan Norocea, popa Farcaş, Baba Novac. L-au ajutat şi vrednice femei: Teodora, Stanca, Velica, Florica.

Mihai Viteazul

În acel final de veac, în câţiva ani, Mihai Viteazul şi echipa lui au săvârşit mai mult, mai multe şi mai de neuitat lucruri câte a putut săvârşi întregul veac al XVI- lea de la Radu cel Mare şi Petru Rareş încoace.

Faptele lui Mihai vodă au explodat în istorie în 1594. Şi vreme de şase ani s-au năpustit în conştiinţa contemporanilor şi în paginile letopiseţelor, copleşindu-le cu îndrăzneala, eroismul, victoriile, suferinţele, tragediile şi lumina măreţiei lor.

Greu de spus dacă a fost mai bun organizator, conducător de stat ori genial comandant de oaste. Dar de obicei ni-l închipuim ca un ostaş: „nu un ostaş de pradă, scrie N. Iorga, cum erau atâţia pe vremea lui, cum era rivalul şi ucigaşul lui de mai târziu, Basta”, ci „un ostaş, în cel mai deplin şi mai frumos înţeles al cuvântului”. Prin asta a cucerit laurii Călugărenilor, Şelimbărului şi ai Gorăslăului. Prin asta, în statuia şi-n conştiinţa noastră, a tuturor, Mihai poartă halebarda înălţată spre cer, aşa cum va fi înălţat-o în vârful Carpaţilor s-o trăznească în capul nevrednicilor.

A fost o fire pătimaşă, nerăbdătoare, pripită uneori, dar totdeauna înaripată de marele vis al independenţei ţării şi totdeauna capabil să împlinească asemenea vis. Şi-a trăit viaţa ca o revărsare de foc, ca o dezlănţuire de furtună. Avea toate însuşirile fizice şi morale ca să se impună, ca să fie admirat, ca să biruie. Duşmanii îl puteau urî; nevolnicii lăudăroşi, ca Sigismund Báthory, îl puteau invidia, şi-şi puteau închipui în bolnava lor megalomanie că-l au ca vasal; nobilimea maghiară îl putea socoti „un crai valah“, putea fi furioasă că poporul român, poporul iobagilor i-au aşternut, în câteva săptămâni Transilvania la picioare şi i-au făcut impunătorul și entuziastul alai la intrarea în Alba Iulia; se puteau speria Movileştii şi unii boieri moldoveni de vijelioasa-i înaintare în Moldova, dar poporul îl primea cu braţele deschise, plăieşii de la Neamţ cu strigăte de bucurie, sus pe creneluri, iar oştenii moldoveni cu fâlfâiri bucuroase de stindarde şi cu căciuli înfipte în vârfuri de suliţi.

Poate, în acel mai 1600, întâia oară vămile văzduhului carpatin au clocotit de strigăt frăţesc: „Trăiască! Şi la marea biruinţă să ne ducă…”

Mihai Viteazul

Vor fi fost nişte nobili plini de ifose care să creadă socotind că le-au căzut blazoanele în tină. Dar cronicarul Baltasar Walter putea scrie: era „vestit tuturor prin frumuseţea armonioasă a trupului şi prin statura lui mândră… drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale sufletului lui nobil cu adevărat, pornit chiar prin fire să săvârşească isprăvi grele“. Iar o foaie volantă apărută în Roma, în acea vreme, exclama cu emoţie: „Dacă a fost vreodată un principe în lume demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta e signor Mihai, Principele Valahiei”.

În 1600, Mihai Viteazul era personalitatea cea mai puternică şi mai multilaterală nu numai de pe plaiurile româneşti, ci din întreaga Europă. Răzbind zeci şi zeci de interese potrivnice, de intrigi, de viclenii, de crâncene trădări, înfruntând mai ales marea putere otomană, Mihai a stârnit inerţia veacului, a pus în mişcare popoarele şi-a scăpărat lumina de istorie universală, lumina libertăţii. Când l-au hăcuit halebardele mercenarilor lui Basta, acolo, în faţa cortului de pe Câmpia Turdei, Mihai era singur, cu dreptatea cauzei în faţă, ca un scut şi ca o făclie. Cronicarul l-a plâns, ca şi întregul popor: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează“.

„Viteaz era cât poate să fie cineva, aprecia N. Iorga. Ceva mai ascuns, mai prevăzător, gata la minciuni să fi fost şi la călcarea jurămintelor, stăpînirea lui s-ar fi prelungit. Dar amintirea i-ar fi rămas alta, şi el n-ar fi, cum este, un chip de curată şi desăvârşită poezie tragică“.

Bestiile care l-au ucis şi batjocorit la Turda au lucrat sub puterea invidiei. Cum spune cronicarul: „că aşa a lucrat pizma încă din începutul lumii… pizma au pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină, ca şi acesta. Că era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lor. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos în Ţara Românească, săraci de dânsul…”

*** Dumitru Almaș, Mihai Vodă Viteazul

DS TW
No comments

leave a comment