Sergiu Nicolaescu: Am faima unui om dur și violent

Pe neaşteptate, într-o dimineaţă de primăvară luminată de florile magnoliei, am avut şansa să port un dialog cu Sergiu Nicolaescu acum, când mai sunt doar câteva zile până la primul tur de manivelă la filmul “Mircea cel Mare”.
Au trecut mai bine de două decenii de când debutantul Sergiu Nicolaescu rostea “Motor!” la “Dacii”, filmul, campion absolut al box-office-ului românesc, un adevărat “boom” consacrând pe absolventul Institutului Politehnic, secţia Mecanică fină — cel care îşi prezentase, în 1964, la Cannes, scurt metrajul “Memoria trandafirului”. Mă gândesc să-l întreb, fără ocolişuri, ce crede despre acest ispititor fruct: succesul…
— Despre succes n-aş putea spune multe lucruri. E ceva care nu ştii ce este până nu-l obţii, iar după ce-l obţii, nu ştii mai mult despre el decât înainte de a-l avea. De fiecare dată am muncit foarte mult, m-am zbătut mult, şi eu şi echipele cu care am lucrat, dar cum am obţinut succesul sau dacă, într-adevar, cheia lui este numai muncă, nu m-aş hazarda să afirm. Mai e ceva, ceva care ţine de un incalculabil, de un neprevăzut: publicul.
Cred că, într-un fel, aşa s-ar explica lucrurile: atracţia mea pentru cinematografie a venit la un moment dat, când eram la zeci de metri în adâncul apelor, ca scafandru, şi îmi părea rău că tot ce văd eu nu pot arăta şi altora. De multe ori am încercat acest sentiment că ceea ce vedeam nu puteam împărtăşi cu alţii. Filmul, aceasta minunata artă, oferă satisfacţia de a împărţi sentimentele cu milioane, sute de milioane de oameni.

Totală împlinire, punct final al dăruirii pe care o facem noi, cineaştii. La începutul carierei mele ca regizor de lung metraj, coproducatorul la filmul “Dacii” mi-a atras atenţia: “Dacă nu știi să povestești, lasă-te de film”. Când eram mic știam să povestesc, i-am replicat, și cred că mai știu şi azi. Deci, ecuaţia succesului ar cuprinde şi dragoste de public, şi meşteşugul povestirii, şi imaginaţia şi, bineînţeles, profesionalismul.
— Un mare regizor spunea: “Am reuşit montarea unei piese atunci când fiecare spectator, după vizionare, e capabil să o povestească în câteva fraze”.
— Asta-i teoria, povestirea story-ului. Eu cred că nu este obligatoriu ca publicul să înţeleagă totul, pentru că atunci ar trebui să facem concesii. Eu sunt mulţumit atunci când publicul crede că a înţeles, se bucură că a descoperit ceva, un ceva pe care îl simte mai deosebit, mai evoluat. Mulţi consideră că publicul e prea puţin pregătit să recepteze, corespunzător, o anumită operă de artă. Eroare. Din experienţa mea, ştiu ca publicul are o sensibilitate şi o putere de înţelegere absolut surprinzătoare, neaşteptată. Este şi motivul pentru care filmele le-am făcut nu pentru mine, ci pentru public. Ma dăruiesc publicului. Sunt de părere că cei care spun că fac filme pentru ei înşişi se ascund în umbra tristeţii de a nu fi cunoscut succesul niciodată.
— De la “Cu mâinile curate”, regizorul Sergiu Nicolaescu a trecut şi în faţa camerei de luat vederi devenind un actor cu mare priză la public. Noua ipostază a luminat acea trăsătură fundamentală care menţine tinereţea fără bătrâneţe a sufletului: pofta de joc.
— E foarte exact. În realitate, fac munca aceasta cu bucuria copiilor care se joacă. Spuneam în glumă uneori, am spus-o serios acum un an pe vremea asta, la Los Angeles, că universitatea în cinematografie am făcut-o pe maidanul de lângă casă. Şi o spun fără să roşesc. Și astăzi nu pot fi decât invidios pe libertatea imaginaţiei pe care o aveau jocurile copilăriei. Să revenim…

Răsfoind amintirile, vă mărturisesc că, în realitate, nu eu m-am distribuit în primul rol: alţii au încercat să mă facă actor. A încercat întâi Savel Stiopul, apoi alt coleg într-o perioadă când gânduile mele nu se îndreptau nici spre regie, darămite spre actorie. Eram încă inginer la studioul “Alexandru Sahia”. lată, deci, că ideea le-a venit celor din jurul meu și nu mie. Chiar în “Cu mâinile curate”, scenaristul Titus Popovici s-a gândit că eu aș fi interpretul potrivit al comisarului Miclovan. Pentru că m-a amuzat foarte mult rolul, în următoarele trei filme de acelaşi gen, “Un comisar acuză”, “Revanşa” şi “Duelul” comisarul a primit partea leului.
— Aţi avut un model anume ca actor? Deşi nu semănăm fizic, mi-a plăcut teribil James Cagney şi în unele momente îl citez cu mare plăcere. De pildă, într-o secvenţa din “Duelul”, Moldovan intră într-o pivniţă şi vede pe un perete scrise două nume. Este o secvenţa-citat din “Îngeri cu feţe murdare” al lui James Cagney. Gândurile frumoase pe care le port unor filme mă incită să le citez în unele din secvenţele filmelor mele.
— Ce probleme deosebite de compoziţie aţi avut de rezolvat în situaţia în care v-aţi aflat numai în faţa camerei de luat vederi, evoluând sub bagheta altor regizori?
— N-am lucrat cu mulţi regizori, doar cu Iulian Mihu, Virgil Calotescu şi puţin cu Gheorghe Vitanidis. Colaborarea cu Iulian Mihu, cineast pe care îl stimez şi apreciez în mod deosebit, s-a concretizat în “Felix şi Otilia”. Apariţia mea în Pascalopol a dat puţin peste cap scenariul lui Mihu, dar el a înţeles imediat că se află în faţa unui Pascalopol care nu mai seamănă nici cu cel din roman, nici cu cel din scenariu și a operat modificările necesare.

Mă gândesc să-i adresez o întrebare ce pune adesea pe gânduri orice actor: ce rol i-a dat în suflet bucuria unei mari împliniri… Mă privește cu o sclipire în ochi. Răspunsul vine tranșant:
— N-am jucat niciodată un rol până acum. E paradoxal, nu? Pâna acum, în toate filmele, m-am jucat pe mine.
Îndrăznesc, timid, să mă sprijin într-un punct solid şi şoptesc:
— Dar “Mircea cel Mare?”

Brusc devine grav.
— Fără doar şi poate, “Mircea cel Mare” va fi ceva deosebit, impunând o prestaţie actoricească deosebitaă. Îmi trebuia o cheie: nu mai pot să fac un film nici ca “Mihai Viteazul”, nici ca “Dacii”. Filmul istoric e un gen extraordinar de greu. Prefer oricând unui film istoric, unul de război, din cel de-al Doilea Război Mondial. Când aleargă o sută de cai printre obstacole și sunt o mie de figuranţi risipiţi pe un câmp e foarte greu să mai faci regie.

— Cât de mult v-a ajutat spiritul ingineresc în analiza şi sinteza caracterelor prezentate pe ecran? Sunteţi unul din puţinii veniţi în cinematografie din altă profesie, care nici n-a renegat, nici n-a făcut uitată prima iubire.
— Eu îmi fac o mândrie din faptul că sunt inginer și toate problemele grele pe care trebuie să le abordez, le abordez dintr-un punct de vedere concis, hotărât, cu înţelegerea fenomenelor tehnice. În nici un caz n-aş fi putut fi Sergiu Nicolaescu cel de astăzi fără această experienţă și formaţie inginerească.
Simt nevoia unei completări şi îi strecor uşurel:
— Stimate Sergiu Nicolaescu, vă caracterizează mai puţin acea boemă care risipeşte talentul…
Mă aştept la o replica tăioasă, dar, pe neaşteptate, răspunsul vine blând, filosofic.
— Toate lucrurile astea ţin şi de temperament, de educaţie, de capacitatea de percepere a individului, de rezistenţa la efort, de o înţelegere generală a lucrurilor
— Cu Sergiu Nicolaescu se merge la sigur, fie că este vorba de film istoric sau comedie, de policier sau dramă psihologică — fiind unul — după cum sună definiţia din dicţionarul actorilor de film “din cei mai performanți şi dotaţi artişti ai ecranului românesc, relevat ca interpret graţie temperamentului dramatic (…) în care talentul nativ se întâlneşte cu eleganţa masculină”. Dumneavoastră cum vă apreciaţi în profesie?
— Am faima unui om dur și violent. Nu-mi controlez reacţiile în momentul când mă enervez. Unii mă scuză spunând că întotdeauna am dreptate. Eu nu mă scuz, recunosc doar că “după” îmi pare rău şi nu ţin supărarea, impulsivitatea mea vine din acea voinţă a omului hotărât să realizeze exact ceea ce și-a propus. Îmi respect profesia într-un mod absolut și din cauza asta, dacă am un munte în față, sunt convins că dacă dau în el, îl trec. Dar asta nu înseamnă că îl şi trec întotdeauna.

— De curând aţi terminat “Francois Villon “, film realizat de televiziunea franceză în colaborare cu CinéTV din Berlinul de Vest şi RAI, film în distribuţia căruia au apărut şi numeroşi actori români.
— “Francois Villon” e o comandă pentru Canalul unu al Televiziunii franceze, durează șase ore şi prezintă pe unul din cei mai vestiţi poeţi ai Evului Mediu, poate primul poet modern al literaturii mondiale. Viaţa poetului aventurier m-a fascinat, m-a vrăjit încă din anii de liceu. Sincer să fiu, n-am prea iubit scenariul şi nici actorul care trebuia să joace rolul principal. Nu l-am ales eu. Acum, după ce filmările s-au încheiat, aştept cu nerăbdare întâlnirea cu publicul francez, o întâlnire care nu va fi deloc uşoară pentru că… închipuiţi-vă un Eminescu făcut de un francez! Ce pot să mai spun este că am avut o distribuţie interesantă, şi o distribuţie românească foarte bună, care vine să împlinească demonstraţia că avem actori extraordinari care au jucat dacă nu mai bine, cel puţin la fel de bine ca aceia pe care i-a trimis televiziunea franceză.

— În încheiere, vreau să ne vorbiţi despre “Mircea cel Mare”, legendarul domnitor intrat în conştiinţa poporului prin nemuritoare fapte de vitejie, dar și prin genialele versuri eminesciene din Scrisoarea a treia. Deci, despre “Mircea cel Mare”, așa cum va să fie el pe marele ecran, Mircea cel Mare scris de Titus Popovici și regizat de Sergiu Nicolaescu.
— În Scrisoarea a treia, Mircea este descris ca un bătrân …atât de simplu, după vorba după port, aspectul exterior trimiţând spre un țăran român, reprezentantul unui stat care se duce blând în faţa unui împărat strălucitor. Să ne gândim puţin. În acel moment istoric, Mircea avea o vârsta venerabilă pentru epoca respectivă — e vârsta pe care o am eu acum. La timpul respectiv, fizic, el părea cu cel puţin zece ani mai batrân decât par eu acum. Vârsta nu-l împiedica însă să se ducă la Nicopole, nu-l oprea să călărească, să se bată, să fie un om puternic. Eu sunt convins că Mircea cel Mare, pe lângă faptul că a fost un mare domnitor, s-a impus și ca un războinic de mare clasă. Istoria ne spune că el a avut curajul să ceară să lanseze primul atac în bătălia de la Nicopole, gest care-l definește categoric ca pe un războinic plin de ardoare. La vremea aceea, voievozii, regii sau împăraţii se impuneau mai puţin prin diplomaţie şi mai mult prin forţa sabiei. Mircea cel Mare apare ca un soare al acelor vremuri neguroase, îi regăsim numele şi în cântecele sârbeşti, bulgăreşti sau bizantine. El, domnitorul puternic, activ şi îndrăzneţ, s-a amestecat în alegerea sultanilor turci, a avut relaţii importante cu marii conducători ai Europei.

Toate faptele lui indică, fără umbră de îndoială, o personalitate cu totul deosebită, destul de departe de imaginea bătrânelului ţăran necunoscut şi liniştit care vine modest şi vorbeşte înţelept lui Baiazid. La rândul lui, Baiazid ştia foarte bine ce adversar are în faţă și eu unul continui să cred că discuţia dintre ei a avut mai mult aerul unei ciocniri de sabie decât de diplomaticeşti “blândeţuri”. Dacă a avut loc. Pentru că, datorita versurilor lui Mihai Eminescu, Titus Popovici a trecut-o în scenariu și eu am trecut-o în film. Revin la ideea mea: în Evul Mediu nu puteai să domnești 30 de ani, cât a domnit Mircea, fără să fii un om tare, un neiertător. În film, domnitorul trebuie să răsară puternic, în toată splendoarea personalităţii lui. Va fi un film greu, solicitând efort, concentrare şi pasiune. Asta nu înseamnă că voi face un film dominat de lupte şi acţiune. Dimpotrivă”.

*** Interviul realizat de Ileana Peneș Dănălache a fost publicat în revista Cinema, 1 aprilie 1988

Sergiu Nicolaescu s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Târgu Jiu și a încetat din viață pe 3 ianuarie 2013 la București, la vârsta de 82 de ani.

Surse:

Cinema, 1973, 1974, 1976, 1984, 1985