Dumitru Almaș, pe numele său real Dumitru Ailincăi, s-a născut pe 19 octombrie 1908 în satul Negrești din comuna Dobreni, județul Neamț, într-o familie săracă. Părinții săi au fost Maria și Ion Ailincăi, care au avut 10 copii, Dumitru fiind cel mai mare dintre ei.
“…După Primul Război Mondial, când învăţătorul nostru, întors de pe front, ne-a chemat la şcoală după doi sau trei ani de întrerupere şi ne-a recitat legenda lui Bolintineanu, «Muma lui Ştefan cel Mare», m-a impresionat atât de mult, încât am alergat acasă — stăteam gard în gard cu şcoala. Am strigat-o pe mama care era în prisacă. Dar n-am mai avut răbdare să intru pe poartă; am sărit gardul şi am început, pe nerăsuflate, să-i povestesc mamei legenda. Nu ştiu cum am vorbit — eram încă fascinat de vraja care m-a cuprins atunci când am auzit-o din gura învăţătorului meu —, nu ştiu ce cuvinte am găsit. Mama nu ştia cum să mă mai oprească. La sfârşit mi-a spus: «Dragul mamei, ai povestit atât de frumos, încât nicio albină nu s-a îndurat să te muşte…”, mărturisea Dumitru Almaș într-un interviu apărut în 1980.
După ce a absolvit Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, tânărul a urmat Facultatea de Litere și Filosofie din București, specializarea istorie-geografie. În 1933 a fost angajat ca redactor la ziarele „Lumea românească” și „Zorile”, și-a luat apoi doctoratul în istorie, devenind, pe rând, profesor de liceu, conferențiar și profesor la catedra de istorie universală a Facultății de istorie din București.
“Dl. Dumitru Almaş, cunoscut până acum cu o nuvelă ce a publicat-o revista „Azi”, atunci când apărea lunar, nuvelă primită cu multă căldură de critică, a dat acum la iveală cartea în două volume care e o viaţă romanţată a cronicarului Miron Costin. În seria „vieţilor romanţate” apărute la noi în ultimii ani, cartea d-lui Almaş vine să ocupe un loc aparte. Autorul se arată un talentat mânuitor de condei. Şi nu rareori momente din această carte evocă o atmosferă epică de cea mai bună calitate. Dar tocmai aceasta ne dă prilejul, ca, înainte de a intra în fondul cărţii, să abordăm o problemă care ni se pare că e de mare importanţă pentru literatura noastră în proză, de azi, şi anume: E acea „modă“, dacă vreţi, a „vieţilor romanţate“ care în ultimii ani a mobilizat aproape complet pe tinerii noştri scriitori”, scria Viața românească în 1939 despre tânărul istoric.
Aproape toate volumele sale au fost dedicate repovestirii legendelor și reinterpretării istoriei pe înțelesul copiilor. După “Miron Costin” au urmat “Meșterul Manole”, “Neculai Milescu-Spătarul”, “Alei, codrule fârtate”, “Freamătul luminii”, “Cetatea de pe stânca verde”, “Căderea Bastiliei: Revoluția burgheză din Franța 1789 – 1794”, “Fluierașul și alămâia”, „Bălcescu, democrat-revoluționar”, „Trandafirul roșu”, “Un om în furtună” și, poate cel mai cunoscut volum, “Povestiri istorice”.
Întrebat de ce scrie povestiri pentru copii, Dumitru Almaș le spunea celor mici: “Am considerat totdeauna că aşa îmi voi achita o datorie foarte veche. Atunci când eram ca voi, nu s-au găsit în satul meu, care număra peste 70 de copii şcolari, decât trei cărţi de citire. Iar cărţi de citit am găsit una singură, în podul şcolii, când umblam după un cuib de rândunică (am găsit-o eu, pentru că eram mai «ghidirmic», mai neastâmpărat). Şi această carte era o carte de poveşti care avea o singură poveste întreagă — «Puzderiuţă», începea ca toate poveştile cu «a fost odată…» Puzderiuţă ăsta era micuţ, se făcea mare, mic, după nevoie, făcea fel de fel de minuni. Ei bine, am citit-o de atâtea ori şi în clasă, şi pe câmp, şi în doi, şi în patru, şi în zece, încât o ştiam pe dinafară. Ne făceam numai că dăm paginile, pentru că o ştiam pe de rost. Am în veci de plătit această datorie — a lipsei de carte, dramatică, tragică… Vinovat de aceasta — dacă este o vină — e locul unde m-am născut — foarte aproape de Bistriţa, de Cetatea Neamţului, pe care o vedeam întotdeauna în zare, spre miazănoapte, de pe dealul cel mai înalt — noi îi spuneam de pe «holm» — ca pe un punct alb unde, aşa cum mi-a spus tata, ştiutor de foarte puţină carte, a fost cândva un cuib de viteji.
Tot tata îmi zicea: “Acolo a fost casa lui Ştefan cel Mare şi a mumei sale, Oltea”. Când am ajuns întâia oară sub zidurile Cetăţii Neamţului cred că aveam vreo 4 – 5 ani, îmi aduc aminte de căruţa în care am mers, de popasul pe care l-au făcut caii la poalele cetăţii şi de urcuşul destul de greu până la ziduri. Cum spuneam, prea şcolit nu era tata, dar el ştia că acolo este un loc sacru pentru români şi cât i-a fost lui de sfială, totuşi, când a ajuns sus, lângă ziduri, a pus un genunchi în pământ. Cred că eu n-am putut face altfel şi cum genunchii copiilor sunt mai aproape şi mai mici, eu cred c-am pus amândoi genunchii la pământ Aşa mi-a intrat cumva istoria, şi aş zice dragostea faţă de acest pământ şi acest popor, în sânge… Viaţa fără istorie este cum ne-am închipui că un copac creşte aşa, în văzduh, nesprijinit de nimeni. Istoria şi viaţa se leagă strâns şi nu pot trăi una fără cealaltă…”
Dumitru Almaș a murit pe 12 martie 1995 la București.
