Lumea lui Marcel Proust văzută prin ochii lui Mihail Sebastian

“Marcel Proust îmi înlocuise acum vreo cinci ani, în preocupările mele literare, toate pasiunile posibile. Din trei articole publicate, unul era privitor la el sau la opera lui. Era un exces pentru care fusesem adesea chemat la ordine. Cititorii mei cei mai binevoitori se revoltau împotriva acestui abuz proustian, în care, fără voia lor, îi implicam. Despre «A la recherche du temps perdu» în ansamblu, despre fiecare tom în parte, despre eroii principali ai operei, despre semnificaţia ei psihologică sau socială, în sfârşit despre tot ce privea fenomenul literar Proust, scrisesem cu fervoare şi poate cu violenţă (căci orice rezistenţă o luam drept un fel de ultragiu personal, ce trebuia imediat pedepsit).

De atunci, peste acest entuziasm febril au trecut ani (mie mi se par foarte mulţi) şi fără ca Marcel Proust să fi coborât din locul cel mai înalt al cărţilor mele iubite, uitarea s-a strecurat între cele 20 de volume ale lui şi între mine, atenuându-mi nu admiraţia, dar probabil pasiunea.

Era în despărţirea aceasta ceva din declinul pe care îl suferise imaginea Albertinei în memoria lui Marcel. Totuşi, rămâneam cu dorul intim de a reciti cândva toată opera, de la un capăt la altul, şi îmi promiteam să scriu într-o zi un studiu mare şi complet, aşa cum unii actori visează toată viaţa un rol pentru care se cred născuţi.

Această promisiune mi-o repet şi astăzi şi exerciţiul criticii literare mi s-ar părea definitiv sterp dacă nu ar fi gândul că voi scrie odată un studiu despre Proust şi poate încă unul despre Stendhal. Dar tocmai de aceea îmi vine greu să scriu astăzi aceste rânduri de comemorare.

Geografii competente cred că nu poţi face decât despre locurile pe care nu le-ai văzut niciodată. Căci pe cele în care ai trăit şi le-ai iubit ţi-e imposibil să le mutilezi, reţinând un contur abstract de hartă, când memoria ta este asaltată de un întreg cortegiu de senzaţii vii, momente trăite, emoţii care nu s-au stins.

Am urmărit silueta sveltă a Albertinei pe plaja cu soare de la Balbec şi m-am plimbat cu ea mai târziu pe străzile Parisului, am salutat-o pe Odette de Crécy la Bois de Boulogne dimineaţa, când îşi termina plimbările somptuoase, am privit cu Charles Swan, la Londra, tabloul unic al acelui flamand despre care el scria o monografie, l-am ascultat pe marchizul de Cambremer citând cele două fabule din La Fontaine, singurele pe care le știa, m-am temut de accesele superbe ale baronului Chartas şi am surâs la vorbele de spirit ale Orianei de Guermantes, m-am supus opiniilor critice ale doamnei Verdurin şi m-am mirat de coincidențele care mă despărţeau veşnic de domnişoara de Stermaria…

Cu toţii oamenii ăştia am stat de vorbă, pe toţi i-am cunoscut de aproape, intim, familiar şi existenţa lor îmi este infinit mai certă decât orice fapt istoric, peremptoriu dovedit prin documente, dar rece şi abstract, în timp ce viaţa imaginată a eroilor acestora de carte este adâncită în pasiuni, în amintiri şi în adevăruri.

Va fi cel mai durabil titlu de glorie al lui Marcel Proust acela de a a fi izbutit să creeze oameni. Nu ştiu şi cred că nu se poate încă şti ce anume va anula sau va acoperi timpul din această vastă operă. O mare parte, desigur, căci eternitatea nu este destul de ospitalieră pentru a găzdui în întregime un roman în 20 de volume.

Ceea ce va rămâne însă în mod cert din această operă cu atâtea planuri şi semnificaţii vor fi oamenii. Se poate vorbi despre revoluţia tehnică pe care o marchează Proust în evoluţia romanului. Se poate cerceta influenţa lui literară şi critică asupra epocii.

Se poate considera construcţia psihologică proustiană (subliniindu-se cât de armonioasă este traducerea literară a bergsonismului în acest roman sau cât de îndrăzneţe îi sunt intuiţiile freudiene). Toate acestea ar putea alcătui fără îndoială capitole separate de cercetare minuţioasă şi, în toate, geniul proustian ar apărea la fel de profund şi de nou. Dar nu ele mi se par esenţiale nici pentru înţelegerea lui Marcel Proust, nici pentru destinul operei sale în viitor. Nu psihologia proustiană, nu estetica proustiană, nu filozofia, nu tehnica artistică, nu stilul, ci pur şi simplu lumea, societatea, oamenii pe care acest creator de viaţă îi însufleţeşte, dându-le atâtea resurse intime de tragic şi comic, câte sunt necesare cuiva ca să străbată veacurile, rămânând într-una nou şi distinct.

Se poate discuta la infinit asupra valorilor de gândire şi de artă din opera lui Proust: discuţia va fi însă lăturalnică şi neconcludentă. Pentru această operă vorbesc toţi oamenii care au plecat din ea să populeze pământul, toţi, de la Oriane la Françoise (această Françoise care, singură ar fi suficientă să legitimeze un romancier de geniu, această Françoise care este figura cea mai pitorescă şi mai completă de roman, Balzac, Meredith şi Dostoievski y compris).

Raţiunile pentru care Proust va fi citit în viitor vor varia, desigur. Ca orice operă mare, făcută să întâmpine secolele, punctele de vedere din care va fi privită vor fi mereu altele. Interesul documentar bunăoară va fi dintre cele mai rezistente. Proust este un Saint-Simon al acestui început de veac. Lucrul s-a mai spus, dar cu alt înţeles, considerându-se anume înrudirile lor de stil. Dar asemănarea este mai justificată de faptul că Proust este singurul memorialist al timpului nostru şi că ceea ce Saint-Simon făcuse pentru curtea lui Ludovic al XIV-lea, el a făcut pentru atmosfera republicii a treia, până la sfârşitul războiului, devenind un adevărat istoric şi moralist al unei epoci, al unei societăţi şi al unor moravuri astăzi definitiv fixate în tablourile complete ale «Căutării timpului pierdut».

Saloanele şi recepţiile din foburgul Saint-Germain, stilul monden și demi-monden al promenadelor la Champs Elyses, lumea aceasta toată de la 1900 (tulburătoare și comică deopotrivă ca în anume pânze de Vuillard sau, mai ales, de Toulouse-Lautrec), pasiunile și certurile din timpul afacerii Dreyfus, Parisul sumbru de la 1915, în timpul războiului — iată pagini care vor fi consultate mai târziu pentru a evoca în linii de stampă timpuri pierdute şi, totuşi, datorită lui Marcel Proust, nu complet pierdute.

În toate acestea va tresări miraculos pulsul vieţii şi al pasiunii, căci omul acesta a iubit spectacolul la care a asistat şi arunca asupra lui nu o privire rece de grefier, ci lumina puternică a unei inteligențe avidă de a cunoaşte şi a unei inimi avidă de a iubi. În meandrele acestei duble lumini, de pasiune şi luciditate, s-a dezbătut drama lui Marcel Proust, care a fost o dramă a cunoaşterii”.

*** Mihail Sebastian, Cuvântul, noiembrie 1932