“Locuiesc de prea puţină vreme pe strada Antim pentru a vă vorbi despre ea. E o stradă curată, care îşi păstrează un mic aer provincial. O mulţime de alte străzi, cu nimic cunoscute, se întretaie aici. Clădiri moderne puţine, şi dimpotrivă, foarte multe curţi. De la fereastra mea se văd doi plopi dintr-o curte de peste drum.
Întreg cartierul seamănă cu un mic oraş de provincie. Tramvaiele sunt departe, iar trecătorii puţini. Pentru un ascultător de radio, e un cartier fericit. Mărturisesc că punctul acesta de vedere mă interesează îndeajuns. Deşi aparatul meu e cam obosit de vârstă, totuşi a avut în strada Antim, seri de glorie.
Dincolo de Biserica Antim, este o poartă în faţa căreia îmi place uneori să mă opresc. Nu ştiu cine locuieşte acolo. Probabil un vânător. E o curte mare, în care trăiesc într-o comică bună înţelegere dobitoace de tot felul: o căprioară, câţiva câini fioroşi, un păun… Nimic nu mi se pare mai puţin bucureştean decât această ciudată ogradă…
Dar nu am, vorbind despre strada Antim, sentimentul că vorbesc despre „strada mea”. Deşi sunt zece ani de când am venit la Bucureşti, am păstrat neclintită fidelitatea mea pentru Brăila. „Strada mea” acolo a rămas. Şi este o stradă pe care, în fapt n-am locuit niciodată decât poate de mult, în copilărie.
Este Bulevardul Cuza, care taie în două eventaliul Brăilei, întâlnind şi la un capăt şi la celălalt capăt al său, Dunărea.
Nu cunosc stradă mai tânără primăvara, mai melancolică toamna. Salcâmii Bulevardului Cuza fac un peisaj de o poezie neasemănată, la care mi se pare că orice inimă de brăilean rămâne pentru totdeauna sensibilă.
În bună parte, pentru a evoca acest bulevard, am scris „Oraşul cu salcâmi“ — dar desigur nu am reuşit. Vă rog să credeţi că nu spun aceasta dintr-un fel de modestie obligatorie — ci din sincera convingere că Bulevardul Cuza îşi păstrează pecetea de tristeţe şi de umanitate, ce rămân încă nespuse.
De câte ori se întâmplă să revin la Brăila — din ce în ce mai rar, vai! — aştept cu emoţie mereu nouă, momentul în care, în faţa liceului „Nicolae Bălcescu“, trăsura o va lua la dreapta pe Bulevard, iar salcâmii familiari îşi vor deschide vechea lor defilare, care începe la Dunăre şi se termină la Dunăre.
Am atunci un sentiment de întoarcere acasă, pe care Bucureştii nu mi l-au dat niciodată”.
(Mihail Sebastian, Eu și strada mea, Adevărul, februarie 1937)
