“Lăcomia omenească e mare: câştig fără muncă, îmbogăţire peste noapte! Iată ce visează lumea! Acolo unde se organizează jocuri de noroc, naivii şi uşuratecii sunt atraşi ca fluturii de noapte, fascinaţi de lumina orbitoare în jurul căreia roiesc halucinaţi, până ce cad sub picioarele trecătorilor indiferenţi.
Nisa, Monte Carlo… sunt farurile lucitoare, pline de făgăduinţă, la care privesc cei fără alt orizont în viaţă. Cei de pe la noi care nu pot pleca acolo se mulţumesc cu jocurile de noroc de la Sinaia, Constanţa, Parcul Carol…
Comitetul de organizare al serbărilor din Parcul Carol a luat măsuri ca jocurile de noroc să aibă loc numai în cazinoul instalat în Pavilionul regal. S-au dărâmat toate pavilioanele de pe alei. Iar comenduirea din Bucureşti a interzis militarilor, chiar îmbrăcaţi civil, să mai frecventeze cazinoul din Parcul Carol, ca şi orice alte localuri unde sunt jocuri de noroc.
Ni se spune că o dispoziţie asemănătoare se va lua şi pentru funcţionarii statului şi ai Comunei, fiind unii mânuitori de bani publici.
Adevărul este că bucureştenii au început să se pasioneze prea mult pentru asemenea „distracţii”. La Nisa şi Monte Carlo joacă vizitatorii străini pe care i-a zăpăcit viaţa. La noi se practică clandestinismul, se joacă prin cafenele dubioase, prin anumite „case particulare”, adevărate tripouri, unde clienţii sunt aduşi prin agenţi speciali.
Prin casinouri şi la Parcul Carol se joacă ruleta, bula şi „chemin de fer”. Ruleta este jocul renumit care face faima principatului Monaco. Străinii din lumea întreagă se duc să-şi încerce norocul acolo și cheltuiesc atâţia bani încât localnicii sunt scutiţi de plata birului. Nu e nici o nevoie ca aceştia să mai contribuie cu ceva la întreţinerea oraşului Monte Carlo şi la bugetul de încasări al micului stat.
Totul este cu prisosinţă acoperit de către străini. Băştinaşii se mulţumesc cu viaţa comodă, lipsită de griji şi cu câştigul sigur ce-l au. În saloanele unde se joacă ruletă, la noi, ca şi în străinătate, sunt de obicei mai multe mese cu postav verde în jurul cărora se înşiră jucătorii, fie în picioare, fie şezând.
Masa are la mijloc un disc cu numere: 1 – 36, plus cifra zero. În dreptul fiecărui număr este câte o fâşie de culoare roşie sau neagră. Acestui disc „crupierii” îi zis „cadran”.
În mijlocul discului este un fel de taler cu 37 încăperi mici, iar discul se învârtește dacă i se face vânt cu mâna, apucându-se de un mâner.
Apoi „bancherul” aruncă îndemânatec o bilă mică de sidef care începe să alerge circular, pe marginea discului, în sens invers de cum se învârteşte acesta. La un moment dat bila, încetinindu-şi iuţeala, se apropie de şirul celor 37 încăperi şi, fiind uşoară, face câteva mici salturi, sărind de ici colo peste numere; uneori se opreşte câtva timp fără să cadă, spre marea emoţie a jucătorilor care privesc cu ochii aprinşi şi respiraţia reţinută. În cele din urmă, bila intră într-o încăpere alveolă din dreptul vreunui număr, fixând astfel alegerea oarbă a norocului… Acei care şi-au pus mizele pe acest număr au câştigat. Toţi ceilalţi au pierdut!
Trebuie să mai spunem că discul greu, de metal, nu are un fus-axă, ci rulează pe bile. E o maşină de precizie, un aparat de mare fineţe, care — după cum ni s-a spus — se lucrează la o fabrică specială, reputată pentru asemenea construcţii de rulement.
Bila albă care se aruncă peste cadran se construieşte din fildeş, nu din metal, ca să nu se poată magnetiza şi să fie astfel eventual atrasă de vreun număr prin manipulaţii frauduloase.
Să mai notăm că cele 36 numere pe cadran nu se înșiră pe rând, ci amestecate, astfel de pildă: 1, 33, 16, 24, 5, 10, 23, 8, etc, tot cu scopul de a se împiedeca eventuale incorectitudini.
În dreapta şi în stânga discului învârtitor, pe tăbliile cu postav verde, sunt desenate cadranele cu numere şi culori unde jucătorii aşază fisele; nu se pun bani spre a se putea diferenţia, prin culorile lor felurite, mizele diferiţilor pontatori. Fisele sunt piese convenţionale care se cumpără de la casa cazinoului şi se răscumpără tot la casă, în tot timpul cât durează jocul.
Să presupunem că jucătorul vrea să pună o miză de un pol (douăzeci de lei).
Dacă pune miza pe un număr oareşicare din cadran „la plin” şi va ieşi numărul lui, i se va plăti de 36 ori miza depusă, adică 35X20 = 700 lei, plus piesa ce a depus, deci peste tot – 720 lei. Mizarea se poate face însă nu numai „în plin”, ci în aşa fel încât riscul — şi bineînţeles beneficiul — să fie mai mic.
„A cheval”, călare, înseamnă că jucătorul pune fisa pe o linie despărţitoare între două numere oarecare, de pildă între 7 şi 8.
Dacă va ieşi numărul şapte sau opt, jucătorul va primi de 18 ori miza depusă, adică 340 lei, plus cei douăzeci de lei depuşi.
„Caré” înseamnă miza pusă la încrucişarea a patru numere, astfel: dacă norocul este favorabil pentru unul dintre cele patru numere, jucătorul capătă de opt ori miza depusă, adică 160 lei, în plus polul miză.
„Transversală plină” înseamnă trei numere înşirate de-a curmezişul tabloului. Piesa se aşează pe linie, la o margine sau alta, astfel:
Dacă bila de sidef s-a oprit pe cadranul de metal, la unul din aceste trei numere, câştigătorul primeşte de 11 ori miza plus banii depuşi. La „Transversala simplă”, fiind angajate şase numere, se primeşte numai de cinci ori miza.
„Pair” şi „impair” înseamnă număr pereche sau nepereche. „Manque” înseamnă numerele de la 1-18, „passe” no. 19-36. Apoi sunt culorile – roşu şi negru, pe care se poate ponta. În toate aceste cazuri câştigătorul primeşte miza dublă.
Dacă iese cifra zero, toţi ceilalţi au pierdut, afară de jucătorii care au avut buna inspiraţie de a-şi aşeza fişele pe acest spaţiu. Aceştia primesc de 36 ori miza depusă. Se poate aşeza fisa şi „a cheval” pe zero şi un număr vecin sau la întretăiere, pe zero şi alte două sau la „transversala simplă”. Câştigul se achită din proporţiile arătate mai sus.
În caz că iese zero, crupierul nu plăteşte nimic acelor care au pontat la „passe”, „manque”, „pereche” şi „nepereche”, sau la „culoare”. Zero este norocul „bancherului” care joacă cu toată lumea.
Mulţi cred că cifra zero este un fel de rezervă calculată a antreprenorilor care ar avea posibilitatea ca, în anumite cazuri, să facă aşa fel ca bila să cadă spre zero. Şi atunci, dintr-un anumit calcul, unii jucători, când văd sume importante pe celelalte numere, pontează pe zero, adică îşi încearcă norocul alături de antreprenor.
În realitate, bila nu poate fi direcţionată, această grosolană fraudă fiind cu totul exclusă. Ruleta nu se bucură totdeauna când iese zero, având de plătit, uneori, sume destul de însemnate.
Sunt tratate scrise în diferite limbi, volume groase, în care se studiază chestia ruletei; mai există maniaci, savanţi sau şarlatani care au inventat fel de fel de maşini cu care pretind că se poate face calculul probabilităţilor, adică să se facă un fel de socoteală cam la ce intervale poate ieşi un număr, ţinându-se seamă de dăţile când bila de fildeş a favorizat numărul în chestie. Sunt şi mulţi români care au stat ani de zile prin străinătate şi şi-au pierdut averile pe la Monte Carlo, Nisa, pe la ruletele de prin Belgia, etc.
Ei pretind că acum cunosc foarte bine chestia! Îi vedem pe la cazinoul din Parcul Carol şi pe la cazinourile de la Sinaia, Constanţa, Carmen Sylva…
Ce ştiu aceştia? Merg la sigur? O persoană care de cincispreze ani se osteneşte să pătrundă secretele ruletei mi-a spus:
— Sunt pe urmele unei mari descoperiri. Există anumite subtilităţi misterioase, anumite reguli… E absolut sigur…
— D-ta ai descoperit vreuna din aceste taine? — am întrebat. Ştii vreo regulă?
— Deocamdată, nu! Dar studiez mereu… N-am pierdut nădejdea şi într-o zi voi putea striga, ca Arhimede: Evrika! Am găsit!, îmi răspunse interlocutorul meu, pe un ton vibrant de inspiraţie profetică.
Se pot face fel de fel de combinaţii la ruletă. Iată un calcul pe care mi l-a făcut unul dintre jucători.
— Pot să joc în aşa fel ca să câştig de fiecare dată o sumă oarecare, pontând pe toate numerele.
Să presupunem că miza e 20 lei pentru fiecare caz în parte; vom avea un pol la plin, care poate da 700 lei; patru “cai” alăturaţi – 1.360 lei; patru „careuri” – 640 lei; un pol la „transversala plină” – 220 lei; un pol la transversală simplă – 100 lei; un pol la „duzină” – 40 lei; „coloana” – 40 lei; „culoarea” – 20 lei; „paire” sau „impaire” – 20 lei; La un capital depus de 320 lei, în toate aceste combinaţii se poate realiza, în cazul cel mai fericit, 3.160 lei. Dacă miza ar fi fost de o sută de lei, câştigul ar putea fi 15.800 lei.
După combinația de mai sus, jucătorul îşi recâştigă de multe ori miza, dar, bineînţeles, se întâmplă rar ca să iasă numărul pe care a depus „în plin” şi care asigura maximul câştigului.
.
Dacă, din nenorocire, a ieşit zero, jucătorul a pierdut tot ce a depus, deoarece toată combinaţia de mai sus a căzut în baltă.
Mi s-a spus că ruleta este un joc de răbdare. Casinoul, adică antreprenorii, pot să piardă sume mari într-un timp oarecare, de pildă într-o lună, două. Dar apoi norocul se schimbă, deoarece bancherul are un avantaj permanent: plăteşte de 36 ori miza, deşi sunt 37 de şanse pentru bila ruletei.
După cum mi s-a spus, începutul sezonului de joc n-a fost favorabil antreprenorilor de la Cazinoul din Bucureşti. Inspectorii cazinoului trebuie să fie persoane experimentate şi totdeauna foarte atente, căci altfel se pot ivi escroci, care, amestecându se cu publicul, găsesc mijlocul de a induce în eroare ruleta fie mutând abil fisele în ultimul moment, fie majorând încasările prin diferite alte metode mai mult sau mai puţin ingenioase.
Se mânuiesc acolo atâţia bani încât nu este nici o mirare ca şi pungaşii să aibă anumite veleităţi. Abilitatea şi inventivitea lor se manifestă de obicei cu câteva clipe înainte ca crupierul să întindă cangea lui sinistră, ca o gheară de Mefisto, şi cu care adună, cu iuţeală şi îndemânare, toate grămezile, strângând mica avere risipită pe masa verde…
După cum am arătat, pe masa de joc a ruletei se văd numai fise care se cumpără de la casă. Crupierii plătesc eventualele câștiguri tot cu fise.
Am avut curiozitatea de a asista la casa cazinoului din parcul Carol la achitarea fiselor. Jocul se face între orele 10-13, apoi după-masă, între 4 la 7, şi seara, de la 9 la 12. La Bucureşti se joacă nouă ore pe zi; un jucător munceşte mai mult decât un funcţionar în orele de birou. Ziua lui e mai lungă decât ziua de muncă într-o fabrică.
Sunt pasionaţi care pândesc ora de deschidere şi nu pierd nici un minut din aceste nouă ore de zbucium şi surescitare a nervilor lor. M-am prezentat şi eu la casă cu grupul câştigătorilor.
Unii veneau cu teancuri de plachete pe care era scris: o mie de lei. Câştigaseră sume mari şi urmau să-şi primească acum banii râvniţi cu atâta ardoare şi pentru care îşi iroseau sănătatea în fiecare clipă a celor nouă ore de zbucium sufletesc. Mă aşteptam să-i văd veseli cel puţin pe acei care câştigaseră sume importante.
Dar toţi erau încruntaţi, obosiţi, păreau nemulţumiţi… Parcă-i văzusem mai vioi cu câteva clipe mai înainte, pe la mese. Acum efectele surescitării dispăruseră. Erau cu toţii transformaţi, livizi, femeile urâţite, cu privirea stinsă, fără vlagă… Ai fi zis că un convoi de lucrători mineri, osândiţi la grea muncă, ieşiţi acum la lumină şi cam istoviţi şi tăcuţi, aşteaptă să li se dea salariul la casa întreprinderii.
Pentru că nu ştim dacă vom mai reveni asupra acestui subiect, să spunem, în grabă, câteva cuvinte despre „bulă”. E un joc asemănător cu ruleta, dar are numai nouă numere. L-am văzut jucat pe aleile Parcului Carol: numărul care ieşea primea miza de şase ori, plus suma depusă. Deci antreprenorul îşi rezerva în favoarea lui două numere. Pe discul care se învârtea era şi culoarea galbenă, care nu figura pe masa verde. Deci avantajul permanent al bancherului era de aproximativ 22 la sută, în plus culoarea galbenă. Nu ştiu pe unde s-o mai fi jucând „bula” în felul acesta, dar mi s-a părut o „distracţie” foarte primejdioasă!
La Casino se mai distrează lumea cu „chemin de fer”, fiind un regulament mare afişat pe perete, pentru a asigura imparţialitatea jocului. De la fiecare sumă câştigată de vreun vizitator, întreprinderea opreşte o sumă fixă, zece la sută. Cred că dacă nişte jucători aşezaţi în jurul unei mese ar juca toată noaptea, la un moment dat ar constata că vreo doi au rămas cu sume neînsemnate, iar ceilalţi nu mai au nici un ban.
Crupierii care opresc zeciuiala, — „cariota” cum zic ei — mi-au adus aminte de cotoiul din fabula care a împărţit „cu dreptate” nişte brânză între două pisici. Rupând brânza în două, a pus bucăţile în tipsiile unui cântar şi apoi a tot muşcat ba din una, ba din alta „spre a le face perfect egale” şi aşa, cu gravitate şi dreptate, „Bucăţile de brânză le-a mâncat — spune poetul — „pe când pisicile se uitau prosteşte la înţeleptul lor judecător”.
Am făcut o anchetă şi pe la librăriile din Bucureşti.
— Nu se mai găseşte nici o carte despre „ruletă”. Cei peste o mie de vizitatori zilnici ai cazinoului de la Parcul Carol au cumpărat tot ce am avut, mi-au spus librarii. Am comandat telegrafic un nou transport…
Iată şi câteva date istorice: Jocul a fost introdus în Franţa de Sartine în anul 1760, fiind oprit în 1838, apoi a început să se joace oficial în câteva oraşe, în special la Monte Carlo, devenit celebru în toată lumea pentru numărul sinuciderilor din frumosul și elegantul parc al cazinoului de acolo.
Alex F. Mihail, Realitatea Ilustrată, 1933
