George Ranetti, gazetarul care a creat “Furnica” și “Zeflemeaua”

Talentatul umorist George Ranetti s-a născut pe 18 octombrie 1875 la Mizil, oraş pe care l-a evocat de multe ori “cu o ironie mereu estompată de duioşie”, după cum scria Mihu Dragomir în prefața volumului “Versuri”, apărut în colecția Biblioteca pentru toţi în toamna anului 1956. Fiu al avocatului stagiar Matheiu Vasile Ranete şi al Elenei, născută Ioachimescu, viitorul gazetar a urmat Liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti, perioadă în care a citit mult și a început să publice, încă din clasa a VII-a, în „Adevărul literar”, condus la acea vreme de Tony Bacalbaşa. Venit în Bucureşti pentru a studia Dreptul, a renunţat la facultate după câteva examene, în favoarea publicisticii, de care era atras irezistibil. A început să scrie epigrame la „Lupta” lui George Panu, a colaborat cu Tony Bacalbaşa la revista „Moş Teacă” şi mai târziu, din 1901, la seria a II-a a publicației „Moftul român”.

Preţuit de I. L. Caragiale, care l-a cooptat în echipa publicației, Ranetti scria după autoexilul dramaturgului în Germania:

„Ce noroc, maestre, că stai la Berlin!

Noroc pentru tine, păcat pentru ţară,

C-ar putea să uite ceva din ocară

Surâzând în vraja duhului tău fin…

Ce păcat, maestre, că stai la Berlin!

Ca un bici de flăcări robusta-ţi satiră

Ar roşi obrajii ce-n veci nu roşiră.

Hai, maestre-n luptă! Facem cruci —

şi-amin!

Jertfeşte-ţi odihna dulce din Berlin!

Pristanda şi astăzi de la steaguri fură

Trahanache este tot o secătură.

Caţavencii calea zilnic ne-o aţin.

Nu-i răbda, maestre, sau… ia-i în Berlin!”

Revista care l-a făcut cunoscut pe George Ranetti a fost “Furnica”, publicație care a apărut pe 19 septembrie 1904, fiind fondată împreună cu Nae D. Ţăranu, un profesor de educaţie fizică în învăţămîntul secundar. Timp de aproape un sfert de secol, cât a condus revista ce ajungea la un tiraj de 20.000 de exemplare/săptămână, pamfletarul scria în fiecare număr articolul de fond, câteva poezii și două-trei pagini de proză. Încă din articolul-program al primului număr a fost precizat scopul periodicului:

“…Furnica se mulţumeşte să rămâie numai o simplă şi harnică furnică. Precum furnica stârpeşte gângăniile vătămătoare holdelor, tot aşa «Furnica» se va strădui să cureţe multiplele brazde ale vastului câmp de activitate socială a noastră de parazitele ce le năpădesc zilnic”. Ranetti a condus cu mult entuziasm publicația până pe 28 decembrie 1918, când s-a retras rămânând doar colaborator. De-a lungul timpului a semnat atât cu numele său, cât şi cu numeroase pseudonime, printre care Tarascon, Prinţul Ghica, Cyrano, Contele de Tekirghiol şi mai ales Kiriac Napadarjan…  Actualitatea social-politică văzută critic de Ranetti era ilustrată sugestiv de pictori şi desenatori precum Iser, Ary Murnu, I. Teodorescu-Sion, Fr. Sirato.

George Ranetti a încetat din viață pe 2 mai 1928, la vârsta de 52 de ani. Ziarul Universul scria la acel moment:

“Dureroasă pierdere: George Ranetti nu mai este. O scurtă suferinţă l-a răpus prea devreme pe acest iscusit ziarist şi foarte apreciat scriitor umoristic. El n-a împins niciodată ironia până la sarcasm şi nici n-a confundat stilul pamfletar literar cu stilul trivializat.

În timpul neutralităţii, Ranetti a publicat o serie de articole pline de observaţiuni judicioase în „Epoca“, în favoarea intervenţiei României în război alături de aliaţi şi, la Iaşi, a fost unul din cei mai conştiincioşi şi însufleţiţi colaboratori ai ziarului „România“. În 1920 a scris versuri pentru un marş eroic.

Fire generoasă, întrucâtva boem, spirit cultivat şi oricând dispus la concesiuni în discuţii, caracter nobil, G. Ranetti, a fost nu numai un ziarist merituos, un scriitor umoristic de primul ordin, plin de talent şi de spirit sănătos, dar şi un “causeur” admirabil.

A fost un colaborator preţios şi constant al revistei „Furnica” şi a publicat un volum de „Fabule” în „Biblioteca pentru toţi”. Pe scena Teatrului Naţional s-au reprezentat cu un remarcabil succes, înainte de război, două comedii scrise de Ranetti: „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Săracul Dumitrescu…”

Direcţia Teatrului Naţional ar putea, ca un omagiu adus memoriei celui dispărut atât de timpuriu din mijlocul nostrum, să reprezinte ambele comedii care nu sunt cunoscute de generaţiile din urmă.

În ultimii ani G. Ranetti a colaborat şi la ziarul nostru. Regretăm profund moartea acestui distins scriitor și ziarist, care a cinstit presa românească.”

Gânduri despre George Ranetti

„Mai nimeni n-ar îndrăzni azi să confere lui G. Ranetti (1875—1928) calitatea de literat”, scria George Călinescu în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), dar criticul recunoștea meritele jurnalistice ale celui care întemeiase revistele umoristice „Zeflemeaua” și „Furnica”, dându-le „un nivel care nu s-a mai atins”.

„George Ranetti, umoristul care a descreţit zeci de ani frunţile contemporanilor lui cu o vervă îndrăcită, a scris, în toată perioada războiului, în ziarul «România», zi de zi, cu credinţă şi cu avânt, articole înălţătoare, care nu cu puţin au contribuit la susţinerea moralului trupelor de pe front, în cele din urmă biruitoare”.

Radu D. Rosetti, 1928

„G. Ranetti a fost stăpânul limbii româneşti. Atât de mult o stăpânea, încât era în stare să vorbească în versuri un ceas întreg, cu mlădieri de ritm, cu clinchetiri de rime. Calităţile acestea rare l-au făcut iubit, l-au făcut temut (…) Şi n-a fost numai scriitor de duh. Dobrogeanu-Gherea vorbeşte undeva în criticile sale de lirismul lui Ranetti, lirism de mare poet”.

V. Demetrius, 1928

„G. Ranetti era un om curajos, spiritual, democrat convins. E păcat că numele lui se pomeneşte atât de rar; pe vremuri el era citat în fruntea umoriştilor noştri şi nu o dată pomenit imediat după Caragiale”.

Victor Eftimiu, 1965

„George Ranetti a fost şi un suflet cu rezonanţe naţionale necontrafăcute. Când atâția au traficat patriotismul, gazetarul care a vibrat de soarta țării merită un cuvânt special de elogiu”.

Perpessicius, 1928

„Oricum, dacă în letopisețul literaturii române George Ranetti nu va fi înveşnicit nici ca mare dramaturg, nici ca mare poet, nici ca un ilustru gazetar (deşi în toate s-a remarcat deosebit), va fi înscris, totuşi, ca un mare umorist”.

Tudor Mușatescu, 1965

De-ale lui Ranetti

Plimbându-se într-o zi pe stradă, Ranetti văzu la poarta unei curţi o placardă pe care scria: „Vorbiţi cu portarul”. Deschise poarta şi intră în curte

— Ce vrei dumneata?

— A, bună ziua!

— Bună ziua!

— Dumneata eşti portarul?

— Eu.

— Eşti însurat?

— Sunt.

— Şi cum o duci cu căsnicia?

— Mulţumesc lui Dumnezeu, bine.

— Ai copii?

— Am.

— Câţi?

— Trei.

— Să-ţi trăiască! De cât timp eşti portar?

— De şase ani.

— Bravo!

— Domnule, în definitiv ce vrei dumneata?

— Nimic, dar am văzut scris „vorbiţi cu portarul” şi am crezut că te plictiseşti…

— Domnule, aveţi două furnici pe pălărie.

— N’are-aface!

— Cum n-are a face? Cu două furnici pe păr…

— Şi una în buzunar. Apăruse primul număr din revista umoristică „Furnica”….

***

Teodor Achil — funcţionar la finanţe — era prieten la toartă cu Ranetti, mai ales lângă câte un pahar de vin bun.

Într’o zi, se întâlniră pe stradă și cum lui Achil îi murise un coleg de birou, era extrem de trist.

Ranetti l-a tras de mânecă.

— Da’ ce-ai mă Tudorică? Ți s-au înnecat corăbiile?

Acesta murmură printre dinți:

— Săracu’ Dumitrescu!…

— Ei, asta-i! Ți-a plăcut piesa mea și acu n-ai altceva de făcut decât să plângi!…

— S-a dus bă, s-a dus!…

— Cum, ai curajul să mă insulţi? Doar aseară s-a jucat la Naţional!

— Colegul meu, mă!… Săracu’ Dumitrescu!

— Aha! Asta-i altceva! Hai la o halbă…

— Mă Tudorică, împrumută-mi 500 de lei!

— Bine George!

Ranetti, după ce a băgat banii în buzunar:

— Știi, m-a împrumutat și Nae cu 500, dar n-am să-i dau niciodată.

— Oh! așa ai să-mi faci și mie!

— Crezi asta? Numai să taci, să nu-mi spui că-ți datorez, ca să ți-i dau, etc.

— Bine, dar ai să uiți!

— N-am să uit, că am să tac și eu!

***

Într-o zi Ranetti găsi în fața vitrinei ce se făcuse cărții lui „De inimă albastră”, apărută atunci, pe o tânără.

Autorul:

— Cântă-mi de inimă albastră!

— Nu, că sunt măritată și mă lasă bărbatul când o auzi că am cântat în stradă.

— N-o să te lase… îi spui ca ai cântat cărții mele.

*** Culese de Traipop, Veselia, 1940

Surse:

Furnica, 1904

România literară, 1975

Universul, 1928

Veselia, 1940