În aprilie 1936, Parlamentul României, într-o unanimitate impresionantă, a hotărât să interzică jocurile de noroc pe tot cuprinsul ţării. Legea promulgată arăta că erau permise doar pariurile la alergările de cai şi loteria de stat. Decizia a creat, cum era de așteptat, nemulțumirea jucătorilor înrăiți, dar mai ales a proprietarilor de cazinouri. Cei mai cunoscuți și mai bogați dintre ei, adică cei care patronau Cazinoul din Sinaia, cel din Constanța și cel din Parcul Carol au apelat la justiție pentru a obține modificarea legii. Presa interbelică a urmărit cu multă atenție respectarea noilor prevederi:
“Jocul de noroc este o patimă asemenea băuturii sau stupefiantelor. Omul care s-a deprins cu beţia pe care o produce înfrigurarea aşteptării în faţa mesei de joc nu se poate dezbăra uşor de viciul său. Cu ochi sticloşi, cu nervii încordaţi, cu gură amară, el aşteaptă ore lungi jocul hazardului care face ca în faţa ei să se adune bancnotele sau care le risipeşte de dinainte, ca bătute de vânt, spre a-şi încerca norocul pe care totdeauna îl vrea favorabil şi-l iartă de vitregia de rândul trecut — pătimaşul jocului nu pregetă de la nimic şi-şi găseşte banii necesari.
Au devenit tot mai numeroşi acei care exploatează această slăbiciune omenească şi tocmai spre a stăvili furia jocului, care-a luat proporţii îngrijorătoare, s-a votat legea pe care am amintit-o mai sus. Dar cei interesaţi n-au înţeles să se supună, cu inimă uşoară, hotărârii Parlamenului. Mulţi au crezut că s-ar putea da o interpretare legii în aşa fel încât jocurile să continue.
Şi, de fapt, de la promulgare şi până săptămâna trecută, mai toate cluburile au fost deschise, atât în Bucureşti cât şi la Sinaia şi alte localităţi unde de obicei se juca. “Jucăm ori nu jucăm?” era o întrebare ce chinuia pe mulți. Patronii de cluburi credeau ca pot interpreta legea în felul următor: în Monitorul Oficial scrie că sunt oprite toate jocurile de noroc pe bani, în localuri publice. Dar cluburile nu sunt localuri publice, sunt cercuri închise, deci legea nu le poate privi pe ele.
La Sinaia se spunea că jocurile sunt permise printr-o lege specială, care n-a fost abrogată, iar tribunalul de Prahova a dat chiar o decizie în felul acesta.
Am intrat într-un club din Bucureşti unde direcţiunea n-a închis localul. Controlul la intrare a devenit mai riguros. Pe lângă portar, există un paznic care te priveşte bănuitor.
— Sunteţi înscris în club? întreabă unul din directori.
— Nu.
— Atunci trebuie să semnaţi o declaraţie.
— Şi întinde o foaie de hârtie tipărită.
De îndată ce-ai semnat, ai devenit membru „al cercului închis” şi uşile îţi sunt deschise! Dar în sala de jocuri e lume puţină. În jurul mesei lungi, câteva chipuri palide. Se joacă „trentesept”, adică ruletă cu cărţi. Jocurile mecanice au fost oprite mai de mult, dar mintea inventivă a jucătorilor a ştiut să înlocuiască ruleta, unde o bilă se învârteşte în faţa a 37 numere, printr-un joc de cărţi. Se mizează puţin. Crupierii sunt şi ei nemulţumiţi şi, cu feţe triste, trag jetoanele cu lopăţica. Merge slab. De când cu larma noii legi, mulţi clienţi absentează. Domnul director ne lămureşte:
— Jucăm şi noi până se va lua o hotărîre definitivă. La fel ca la Sinaia, vom da în judecată pe acei care ne vor opri să funcţionăm.
— E lume cam puţină…
— Păi jucăm mai mult demonstrativ. Am depus milioane la stat, nu putem accepta să fim păgubiţi astfel…
La cafeneaua „Marinică” din Calea Dudeşti, lucrurile se petrec altfel. Aici veneau de obicei să joace oamenii din păturile de jos ale societăţii. Jucau cărţi, biliard, table, dar mai ales cărţi. Astăzi câţiva oameni adormiţi beau ceai. Cel mult dacă se joacă domino. Joc de cărţi nu se vede. Dacă cele mai multe cluburi din centru nu respectă legea, Marinică în schimb o respectă. Un chelner din cafenea ne explică:
— De ce să intrăm în conflict cu Parlamentul? Nu se poate, nu se poate! Ne-au oferit clienţii şi 300 lei pentru o pereche de cărţi de joc. Dar noi respectăm legea! De aceea e şi cafeneaua goală! În cluburile unde s-au suspendat jocurile găseşti o atmosferă de jale. De la garderobă observi entuziasmul scăzut:
— Degeaba mai intraţi! S-au suspendat jocurile, aşa au hotărât boierii! Dar cum pe cuiere sunt agăţate paltoane şi pălării îţi exprimi uimirea.
— Astea sunt ale oamenilor de serviciu, au venit fiindcă aşteaptă noua ordine, îţi spune garderobierul. Într-adevăr, în sala de ruletă şi de chemin de fer e o atmosferă de biserică, mesele mari, văduvite de jucători, fac impresia unor sicrie imense.
Într-un colț, crupierii, changeurii, chelnerii, picolii… Ne întâmpină conducătorul localului. După față, parcă ar fi un mare proprietar ale cărui întreprinderi au fost distruse de foc.
— Legea asta — spune dânsul — a pus multă lume pe drumuri. Ştiţi care va fi rezultatul legii? Să vi-l spun eu: o să se înmulţească localurile clandestine, unde se joacă cu cariotă. Statul însă o să piardă aproape un sfert de miliard pe an… Da, da, domnule, ce crezi dumneata că o lege poate opri pe oamenii pătimaşi de la joc? O să vezi cum o să plece lumea care vrea să joace ruletă la Varna, în Bulgaria, în loc să rămână la Constanţa sau să meargă la Sinaia… Şi pe urmă, te întreb eu pe dumneata, ce-o să se facă toată lumea asta care a muncit cinstit şi care acum rămâne fără lucru?
— Păi să se apuce de muncă! răspund eu.
Directorului îi dispare brusc zâmbetul amabil de pe faţă. A recunoscut în mine un adversar al jocurilor şi spovedania lui încetează.
În lumea așa-zişilor şomeuri — dintre care sunt mulţi jucători pasionaţi, nevoiţi să se resemneze — circulă tot felul de zvonuri.
— Am auzit c-o să se revină; o să se restrângă legea numai pentru bâlciuri şi cafenele, spune unul bine informat.
— Aș, de unde! Nu se mai joacă, ripostează, hotărât, un pesimist.
Toată lumea aceasta aşteaptă să cadă din cer o dispoziţie interpretativă, salvatoare.
— Am rămas fără nici un ban, se tânguie un ins voluminos.
Un crupier ne explică savant.
— E un biet rabatteur. Aceasta înseamnă că avea misiunea să atragă jucători pentru club. Direcţiunea îi plătea un mic procent din ce lăsau clienţii aduşi de dânsul.
— Ne rămân copiii pe drumuri, se aude o altă voce plângătoare.
Acelaşi crupier ne dă lămuririle necesare:
— E „ciubucarul”. Un om care n-are nici o ocupaţie. Pe vremuri a fost bogat, dar jucând prin cluburi și-a pierdut averea și-a rămas apoi în lumea noastră. Ochește câte-un jucător care câştigă și-l „tapează” de un pol, doi. Aceşti bani, obţinuţi astfel, se numesc în limbajul nostru „ciubuc”. Va dispărea deci, împreună cu rabatteurii, și tagma ciubucarilor.
Pe un scaun sunt depuse uneltele de joc: rattoul, adică lopăţica de adunat bani, paleta, instrumentul cu care se prezintă cartea de joc, şi sabot-ul, cutia în care se aşază cărţile. Câte ar putea povesti aceste unelte!
În faţa unui club închis care de obicei era frecventat de lume dubioasă, se îngrămădesc meseriaşi cu feţele supte, funcţionari inferiori, obișnuiţi să-și aducă aci ultimul ban, femei fără familie şi fără ocupaţie. Ei se informează de la director dacă există vreo nădejde.
— Vom face o ultimă intervenţie la cei mari, şi dacă o să ne acorde dreptul de funcţionare, o să dăm în judecată pe cei în drept, spune directorul foarte pornit…
Deodată se aude din sala de joc:
— Nimic nu mai cade!
Rumoare în asistenţă.
— Auzi, a început jocul! spune cu însufleţire o femeie care până acum stătea tristă, într-un colţ.
— Nu! E o glumă, răspunde un tehnician competent.
Se joacă? Nu se joacă? Soluţia pare din ce în ce mai sigur defavorabilă pentru patronii de cluburi şi jucătorii pasionaţi, mai ales că la cazinoul din Sinaia s-au pus sigilii”.
*** Realitatea Ilustrata, 1936
Doar un an au fost respectate prevederile legale. În august 1937, Cazinoul din Sinaia a fost redeschis. Iată împrejurările:
“Jucătorii înfăţişau cel mai uluitor amestec a tuturor claselor conducătoare. Foşti miniştri, înalţi funcţionari, parlamentari, doamne din lumea bună stăteau cot la cot cu negustoraşi şi samsari evrei, cu băieţi de prăvălie şi cu foarte deochiate «domnişoare».
Într-o atmosferă înăbuşitoare, se grămădeau unii într-alţii aruncând cu mâinile tremurânde banul prea uşor câştigat.
Lopăţelele crupierilor strângeau zeci de mii de lei la fiecare lovitură. Şi erau zece, cinsprezece mese cu zeci de jucători fiecare. Se pierdeau în fiecare ceas atâţia bani cât să clădeşti o şcoală sau o biserică…
Şi mă gândeam ce sterpi la suflet, ce goi la minte şi ce jos căzuţi sunt toţi aceşti «conducători» care îşi pot găsi o mulţumire sufletească şi au timp de pierdut în noroiul elegantelor săli de joc.
După cum se ştie, redeschiderea cazinoului s-a făcut avându-se în vedere un scop social-umanitar. Banii rezultaţi din caniotă se duc pentru îngrijirea bolnavilor.
De aceea jocurile s-au permis pentru cei ce au boală de joc. S-a mai susţinut, de asemenea, că ar fi păcat ca banii jucătorilor să meargă numai în buzunarele traficanţilor, în loc să revină Statului.
Astfel banii delapidaţi de Varveri din fondurile statului, în loc să se irosească în cluburi particulare, au ocazia să revină pe calea caniotei tot în patrimoniul statului. În acest fel se înlătură şi evaziunea sumelor rezultate de pe urma escrocheriilor publice. Tot în acest scop, ministerul de finanţe a dat o circulară prin care se permite accesul la jocuri a funcţionarilor publici, în special casieri și perceptori.
Nu orice categorie de jocuri de noroc sunt permise. Sunt permise în primul rând numai jocurile mecanice, adică acelea la care se pierde în mod mecanic.
Primul joc mecanic este ruleta. Ruleta este un joc cu 36 de numere. Dacă câştigi, îţi plăteşte miza de 36 de ori. Numărul zero este în favoarea casei.
De regulă, însă, este în (de)favoarea jucătorilor, care după câteva minute de joc rămân cu zero lei, zero bani. Alt joc este bacaraua, care se joacă pe două tablouri. La fiecare lovitură rămâi tablou. În sfârşit, mai este un joc de cărţi numit braziliana. Numele “braziliana” vine de la ţara unde acest joc a fost interzis cu pedeapsa cu moartea.
În afară de jocuri, guvernul şi primăria oraşului Sinaia au pus la dispoziţia publicului vizitator o serie de distracţii inocente şi necostisitoare.
Astfel, cei ce s-au “curăţat” şi oftează după banii pierduţi, se duc şi admiră „Vârful cu dor”. Amatorii de mari emoţii şi care vor să guste senzaţii tari se duc în gară ca să vadă sosirea trenului auto-motor.
În sfârşit, cei care nu dispun de mijloace suficiente pentru a se putea duce la diferite distracţii costisitoare, se duc la oficiul de turism local, unde se pot amuza de minune cu informaţiile date de domnii de la oficiu.
*** Dimineața, 16 august 1937
