“De la Maitreyi încoace, numele domnului Mircea Eliade, om încă tânăr dacă tinereţea se vrea considerată după vârstă, a câştigat în conştiinţa publicului românesc unul din cele mai frumoase locuri. Cartea aceasta a definitivat un destin literar care până acum oscila, nehotărât, între alte preocupări şi literatură. De altfel, destinul d-lui Mircea Eliade este şi va fi în cultura noastră unul din cele mai romantice. Orientalist într-o ţară care nu e pusă încă bine la curent cu cultura occidentală, eseist al faptului zilnic după exemplul străluciţilor eseişti ai Europei într-un timp în care abia genul romanului începea să-şi găsească sufragii unanime, profesor şi boem spiritual, erudit şi om care invită la aventură şi la trăire directă, nefalsificată în livresc, dl. Mircea Eliade reprezintă acel spirit veşnic în mişcare, esenţialmente modern, care, căutând un sens mai adânc vieţii și în special omului de azi, nu se poate resemna a merge pe o singură cale. Se zice că ziua bună se vede de dimineață. Tot astfel, dl. Mircea Eliade a pornit, din tinereţe, cu cartea “Un om sfârşit” drept căpătâi.
Este în această carte emoţionantă şi tânără a marelui şi neobositului Giovani Papini un fior specific al omului modern care a pierdut adevăratul drum al vieții, copleșit de cărți, de erudiție și de propria lui inteligență. De aici începe sterilitatea și măreția omului modern. Pentru că, în aceleași vremi în care se spune că s-a denaturat sensul cultural al tehnicii tocmai prin “tehnicieni” — prin paradox, oamenii de felul d-lui Eliade sunt — într-un sens foarte larg — diletanţi. Diletantismul lui Papini, al lui Gide, al lui Valery (aş merge mai departe: al lui Huxley, al lui James — oameni care s-au îndepărtat de sensul naturii pentru a încerca să creeze din mecanica propriei lor inteligenţe) este, desigur, un strălucit diletantism. El poartă marca epocii moderne care din conştienţa tuturor măsurilor de expresie încearcă să le depăşească prin creearea unui altceva, care să le includă.
În acest sens, domnul Mircea Eliade este cel mai veritabil om modern al “tinerei generaţii” de la noi — al cărei cap — pe drept sau pe nedrept, cu voie sau fără voie — este. Astăzi, ajuns la al unsprezecelea volum al activităţii sale (ultimul e “Yoga”, iar penultimul — mult discutatul roman “Huliganii”), d-lui Mircea Eliade i se poate fixa o configuraţie precisă, în sensul celora de mai sus şi în ciuda oscilaţiilor d-sale între genurile de expresie, de realizare.
Dacă am începe cu “Isabel şi Apele diavolului”, am vedea că dl Mircea Eliade a arătat prin acea carte, virtual, toate realizările de mai târziu. Este în acest roman scris cu geniu la 20 de ani un amestec aş zice aproape monstruos al tuturor cărților pe care le-a scris și le va mai scrie d. Mircea Eliade (fără a exagera cu previziunea, bineînțeles). Se găsesc acolo acel neastâmpăr al unei tinereți spirituale, acea febră nu de sensibilitate, ci febră de cunoaștere (compromis termen, dar n-am altul la îndemână) care este, mi se pare, însuși caracterul fundamental al creatorului Mircea Eliade.
Este acolo şi Papini, cu strigătul lui de țâşnire din livresc pentru a cuprinde cosmosul într-o operă imensă, este acolo şi Gide amoralistul, este şi nesiguranţa în literatură şi încrederea în ştiinţă, este eseu şi scenă tare, fie roman, descriere poetică şi definiţie ştiinţifică.
lată de ce mi se pare că “Isabel şi Apele diavolului” conţine în embrion un Mircea Eliade al viitorului pe care domnia-sa acum nu face decât să-l asculte şi să-l repete, să-l repete şi să-l realizeze, aşa cum facem toți cu singura epocă genială a vieţii noastre — adolescența!
Într-o odaie vastă, căptuşită cu impresionante rafturi de cărţi, chipul tânăr al lui Mircea Eliade cu ochii acoperiţi de ochelarii rotunzi, mari (ochelarii savanţi, după expresia ironică a unui camarad de generaţie) — şi totuși ironia o nimereşte întotdeauna ca un adevăr, fiindcă în fiece caricatură este poate mai multă realitate decât într-un desen-portret, pare al unui mag. Un mag modern, aşezat comod la un birou după ultimul stil, cu nimic din acel aer solemn şi pretenţios al cărturarilor.
Omul Mircea Eliade nu se deosebeşte întru nimic de cărturarul Mircea Eliade. El poate fi cunoscut mai ales când vorbeşte. L-aţi văzut vorbind pe Mircea Eliade? Nu ca orator — Doamne fereşte — nici ca profesor strălucit. Ci vorbind camaradereşte, ca oricine în acelaşi ton, pe stradă sau în redacţia vreunui ziar. Acum, la birou, e acelaşi. Are un fel de mobilitate prăpăstioasă, cu gesturi care frământă în aer figuri abrupte, cu umerii mişcaţi din loc la fiece cuvânt, când caută să-şi explice ceva, sau, mai ales, când e pasionat pentru ceva. Mircea Eliade devine un motor de gesturi, de mişcări a căror urmărire trece peste marginile puterii tale de om calm. Acea ardere, acea deschidere spre sensuri mari, trăiește în orice crispare a degetelor sale.
Ceea ce te farmecă imediat din vorba lui Mircea Eliade este necontenita sinceritate, timbrul adânc omenesc, fără formule și fără stil, al glasului. Are acest om un dar extraordinar de a te câştiga.
Dacă nu-i aprobi, de exemplu, vreo idee — îţi este imposibil să nu te apropii de fundamentul ei, idee care e acaparantă mai mult prin ceea ce conţine sedimentat la fund decât prin ceea ce exprimă. Mircea Eliade vorbeşte repede, cu claritate însă, cu preciziune, iar când nu găseşte vreun cuvânt, îl presimţi din gestul care modelează intenţia în aer.
Repet însă: Mircea Eliade nu poate fi un orator, fiindcă nu are darul de a câştiga decât un om, doi, cel mult trei, într-o intimitate camaraderească. Îi lipseşte acea ştiinţă a psihologiei mulţimii, bazată pe cinism şi pe paradox. Un fond de timiditate şi de naivitate stau mereu treze în Mircea Eliade. Dacă încerci însă să-l derutezi, Mircea Eliade are un rictus de umilinţă şi tace deodată retrăgându-se în râul, în conştiinţa propriei sale intimităţi, ca un melc atins pe antene. Abia după două-trei minute de la descinderea în acest birou al lui Mircea Eliade, se aude uşa şi soseşte un student de la cursurile pe care le ţine la Universitate în locul profesorului Nae Ionescu.
Acest fapt îmi întârzie întrebările. În timp ce Mircea Eliade îi caută cărţile pentru teza asupra unui mare italian, mă plimb prin faţa bibliotecii, admirând cu gelozie marea colecţie de volume străine. Un compartiment e plin cu cărţi în sanscrită, în indiană, în persană, toate asupra religiilor şi filozofiei indiene.
— Mi-au fost dăruite de Maharadjahul care m-a întreţinut în India, îmi aruncă, în treacăt, Mircea Eliade.
După ce studentul pleacă cu un stoc greu de volume sub braţ, Mircea Eliade se aşază pe scaunul de dincolo de birou şi-mi arată un catalog al unei mari librării din Paris (librărie şi editură cu specialitatea orientalisticii) în care — pe o pagină mare şi de cinste— stă anunţată ultima sa lucrare, “eseu asupra originelor misticii indiene” — “Yoga” (apărută la noi în Ed. Fundaţiilor Regale).
Am ocazia să mă documentez asupra lucrării încă necitite:
— Ce-ai voit să faci în “Yoga”, domnule Eliade? Şi nu ți se pare că prin astfel de preocupări trădezi oarecum cultura românească?
Îl şochează mai ales cuvântul trădezi, pe care dinadins îl alesesem și replică:
— Trădez? De ce asta? Ca român — și mai ales ca român care crede într-un mare destin al românismului — cred că orice încercare de a privi problemele mari ale lumii și felul în care se reflectă în anumite religii — poate face cinste oricărei culturi cât de mici. Deoarece în acest studiu nu am făcut numai orientalistică propriu zisă, ci mi-am căutat, într-un fel, şi rezolvarea tuturor problemelor care m-au frământat ca european. Problema morţii, a mântuirii, a revelaţiei, a tehnicii religioase sunt lucruri valabile mai ales acestui moment spiritual, modern. Poate că în pasiunea mea pentru filozofia indiană nu caut decât rezolvarea, într-un mod mai concret, a tuturor acestor probleme şi necesităţi sufleteşti…
Ca să venim la ce este “Yoga”. Această lucrare e una din cele mai scumpe mie, fiindcă am început-o acum şapte-opt ani, încă din timpul când l-am cunoscut pe profesorul Tecci, în India. Ideea fundamentală a cărţii de faţă este pretenţia de a fi găsit o metodă nouă în interpretarea misticii indiene. Să ne înţelegem. S-au mai scris multe studii de acest fel, însă nu cu interpretarea mea. (…)
— De ce ai scris cartea în franţuzeşte?
— E firesc. Pentru că se adresează orientalilor care la noi… nu există. Cartea însă fusese începută în englezește. Apoi am tradus, am refăcut. Sper să aibă ecou în lumea cunoscătorilor și să pricinuiască polemici.
— Cum împaci însă… indianistica și literatura?
— Cred că foarte bine, după cum se vede în “Maitreyi”.
— Știam totuși că într-un timp cam… disprețuiai literatura. Cum stai astăzi, domnule Eliade, cu acest “dispreț”, când te-ai realizat atât de frumos în “Maitreyi” și atât de viguros în “Huliganii”?
— E adevărat că nu prea luam în serios literatura. Se întâmplă însă ceva ciudat cu mine: literaţii mă sfătuiau să mă las de ştiinţă, iar oamenii de ştiinţă să mă las de literatură. De aceea am scris “YOGA” pentru oamenii de ştiinţă şi “HULIGANII” pentru criticii literari. De exemplu, pot spune că “HULIGANII” l-am scris pentru… criticul ŞERBAN CIOCULESCU, care susţinea că nu mă pot realiza în epică. Am înlăturat aici pe cât am putut discursivitatea ideilor şi monologul interior — care-mi conveneau ca tehnică. A fost aici o concentrare a acestei ambiţii şi iată că toată lumea m-a recunoscut drept… epic!
— Dar cu dispreţul de literatură?
— Îţi spun drept că în prezent am început să mă convertesc la ea, îmi dau seamă că eram oarecum greşit. Voiam însă prea mult în literatură — îmi ziceam că ori creez eroi care să se ridice până la mit, ori nimic. Îmi ziceam că va trebui să mă realizez în altfel, în gândire sau în ştiinţă. Astăzi însă văd că şi prin literatură se pot atinge semnificaţiile esenţiale, aşa că…
— Dă-mi voie, domnule Eliade, nu ţi se pare că prin prea multe “semnificaţii esenţiale” şi — în speţă prin idei, literatura e falsificată, e decadentă?
— De ce? Destinul literaturii e să urmeze preocuparea epocii în care creşte. Dacă epoca noastră e plină de idei, de simboluri înalte, de încercări de a se depăşi, de ce n-ar fi şi literatura? În privinţa asta, a “semnificaţiilor esenţiale” şi a felului în care un scriitor nu face concesii publicului, luându-şi dreptul de a gândi — am şi scris odată un articol asupra “romanului oceanografie”, în care mi se pare că explicam tocmai această necesară întrepătrundere a actelor spirituale cu cele materiale…
— Totuşi, permite-mi s-o spun, “romanul oceanografie” nu justifică influența tehnicii din contrepoint al lui Huxley, în “Întoarcerea din Rai”. O spun fiindcă în “Huliganii” ai abandonat tehnica aceea.
— Pardon, să te lămuresc, fiindcă mi-au mai spus-o mulţi. Nu e adevărat că sunt influenţat de Huxley, deoarece el însuşi e “influenţat” de altcineva, de John Dos Pasos, scriitorul american.
Numai acesta a înfăptuit o revoluţie în epica contemporată, dintr-un calcul de roman social. Planurile convergente i-au fost necesare pentru că îşi alesese de subiect nu un om, nu un caz, ci un oraş întreg. New-York-ul…
Şi nu se poate vorbi de o “influenţă”. Am luat direct această nouă tehnică de la el deoarece mi se pare că romanul modern nu va mai putea fi scris în alt mod. Este o răsturnare de planuri fundamentale. A lua această tehnică, repet, nu înseamnă nici a plagia, nici a fi influențat. (…)
— M-ai convins, domnule Eliade, deși nu sunt de părerea d-tale. Cum vine asta? Nu o pot explica. Şi acum, încă o întrebare relativ la eseu: ca să te las, fiindcă s-a întunecat, e târziu şi începe ploaia. Ce crezi despre eseul românesc? Există el? Şi dacă există, de cine a fost…. făcut? Mi se pare că generaţia dumitale este cea mai în drept să răspundă la o astfel de întrebare.
— Eseul n-a fost “făcut” de generația mea, ci de… Lucian Blaga și cei care-l înconjoară. Generația mea n-a făcut decât să-l… popularizeze, ca să zic așa…
— Ai putea să-mi dai o definiție a eseului?
— E greu, fiindcă, prin el însuşi, eseul scapă definiţiei. E ceva… ceva care împacă şi erudiţia, şi personalitatea… dar nu îţi pot preciza acum… Voi scrie o carte, apare de Crăciun, despre MIT şi SIMBOL în care poate voi încerca să-ţi răspund.
— Lucrezi mult, domnule Eliade.
— Nu mult, ci continuu. (…)
— Pregăteşti urmarea la “Huliganii”? Acest roman are nevoie de un corolar… ca să zic aşa constructiv, moral. Prea rămân toate în vid, în crispare, în neant.
— E adevărat. Dar aşa am şi dorit să fie, cu toată jena de a mă vedea înţeles pe dos… ce imoral, ce destructiv şi aşa mai departe. De-abia aștept să scot volumul următor al ciclului, “ŞTEFANIA” se va numi— ca să se vadă că toate au un rost şi o concluzie… naturală. În “Ştefania” concentrez acţiunea asupra unei singure femei, pentru a realiza experienţa iubirii constructive, depline.
A început ploaia afară. Biroul pardosit cu cărţi rămâne însă nepăsător faţă de furtuna de afară. Mircea Eliade, neastâmpărat, s-a urcat pe masă, ca la bar, şi discuţia alunecă asupra altor fapte. Despre Abisinia, despre D’Annunzio, despre unii literaţi cunoscuţi, despre… destinul culturii româneşti… Toate se amestecă într-o cuceritoare volubilitate tânără, neobosită. Dacă nu m-aş retrage singur, Mircea Eliade nu mi-ar aminti că e timpul trecut pentru masa de seară nici până la 12 noaptea.
— Îţi mulţumesc şi iartă-mă că te-am ţinut atâta. Şi mai lăsăm şi pe altădată… zic, plecând”.
*** Dan Petrașincu, Rampa, 8 iunie 1936
Puteți citi și:
