Maitreyi Devi l-a cunoscut pe Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și locuia în casa familiei, în 1929. Relația dintre cei doi (ea nu împlinise încă 16 ani, iar el avea 23 la acel moment) a fost sursa de inspirație a romanului „Maitreyi”, apărut la București în 1933, dar mulți ani mai târziu viitoarea scriitoare a fost neplăcut surprinsă de relatare și a scris propria versiune a întâlnirii: „Na Hanyate”, în limba bengali, a fost tradusă în limba română ca „Dragostea nu moare”.
Romanul târziu a fost sursă de inspirație pentru regizorul Sanjay Leela Bhansali care a realizat, în 1999, filmul „Hum Dil De Chuke Sanam”, cu Salman Khan, Ajay Devgn și Aishwarya Rai, peliculă ce a avut un succes uriaș la public.
Maitreyi s-a născut pe 10 septembrie 1914 în orașul Chittagong, a fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta și protejata marelui gânditor și poet indian Rabindranath Tagore și a publicat prima carte de poezie în 1930, la vârsta de 16 ani. După patru ani, s-a căsătorit cu doctorul Manmohan Sen, care era cu 14 ani mai mare decât ea, cei doi având doi copii. La sfârșitul anilor ‘30, Maitreyi l-a convins pe Tagore să locuiască o vreme în casa ei și a soțului (care era directorul unei fabrici de chinină) din Mungpoo, lângă Kalimpong, loc care mai târziu a devenit Muzeul Rabindra.
Cartea lui Eliade, ce a fost tradusă în franceză și publicată sub titlul „La Nuit Bengali”, a avut un succes uriaș în Europa, iar tatăl Maitreyiei Devi a aflat despre apariția editorială în timpul unei vizite pe care a făcut-o în Europa în 1938-1939.
Revenit acasă, i-a spus fiicei sale că este personajul care l-a inspirat pe scriitorul român, dar de-abia în 1972, după ce Sergiu Al-George, un prieten al lui Eliade, a vizitat Calcutta și i-a povestit că volumul descrie o relație sexuală între ea și Mircea, Devi i-a cerut unui prieten să traducă cartea și a fost șocată descoperind cum a fost descrisă relația lor de la începutul anilor ‘30.
Invitată în 1973 de Universitatea din Chicago să susțină o serie de prelegeri despre Tagore, Maitreyi s-a dus neanunțată la biroul lui Mircea Eliade, care era profesor la aceeași universitate. În următoarele două luni, cei doi s-au văzut de mai multe ori, iar întâlnirile lor au fost condensate în capitolul final al volumui ei.
Eliade i-a promis că romanul din 1933 nu va fi publicată în limba engleză cât timp ea se va afla în viață, de aceea de-abia în 1994 University of Chicago Press a publicat cele două lucrări – „Bengal Nights”, a lui Eliade, și „It Does Not Die”, a Maitreyiei Devi.
Profesorul Mac Linscott Ricketts, fost student al lui Mircea Eliade, a corespondat un timp cu Maitreyi: „Mi-a scris despre felul cum în 1973 s-a dus de câteva ori în vizită la Mircea Eliade, la Chicago, văzându-l după 45 de ani.
A scris apoi în bengali cartea — replică la Maitreyi de Mircea Eliade, a tradus-o singură în limba engleză și a publicat-o în 1976. Am întrebat-o dacă această carte este în întregime adevărată și ea mi-a răspuns: “E tot adevărul, cu excepţia ultimelor pagini, care sunt nişte discuţii cu Mircea Eliade — numele personajului Euclid”.
Maitreyi credea că Eliade şi-a irosit viaţa în idei pe care ea nu le considera aşa de importante şi folositoare. Ea s-a ocupat în India de opere umanitare. Soţul ei, care a avut o funcţie importantă, a murit acum un an. După ce mi-a mai spus că, prin opera sa, Eliade nu a ajutat prea mult omenirea, mi-a repetat că nu poate să uite marea dragoste pe care a avut-o faţă de el. Asta nu a împiedicat-o să fie foarte nervoasă şi foarte supărată din cauza unor pasaje „compromiţătoare” din cartea lui Eliade. Dar sunt lucruri prea intime pentru a fi discutate…”, a spus profesorul Ricketts, care a vizitat România în anul 1981.
Maitreyi Devi a vizitat și ea România (în 1974) și a oferit un interviu revistei Contemporanul. La acel moment nu a vorbit despre reîntâlnirea cu Eliade, dar a povestit câteva detalii fascinante despre mentorul ei, Rabindranath Tagore:
“Numele romancierei, aflată la prima sa călătorie in România, este demult cunoscut cititorilor români. Scriitoare de seamă a Indiei de astăzi, a venit la noi ca invitată a Uniunii Scriitorilor, care a ţinut să-şi manifeste astfel recunoştinţa pentru traducerile din literatura română apărute graţie domniei sale in diferite publicaţii indiene. Este fiica celebrului profesor indian Dasgupta şi a fost unul din discipolii preferaţi ai lui Rabindranath Tagore, despre care a scris mai multe cărţi de răsunet. Am folosit prilejul de a întâlni o atât de aleasă reprezentantă a lumii indiene, spre a-i cere să evoce, pentru cititorii român, mesajul de pace şi iubire al lui Rabindranath Tagore.
— Ştiaţi că în 1961 s-a publicat în România, din iniţiativa regretatului Tudor Vianu, o bibliografie a traducerilor in română din Rabindranath Tagore? Ştiaţi că ne-a vizitat şi pe noi în cadrul călătoriei sale europene în 1926?
— Am fost în ţara vecină dumneavoastră, în Bulgaria, de două ori — unde am prieteni publicişti — şi cred că abia acolo, în anul 1951, am aflat de faptul că Tagore fusese şi în România. A trecut prin Bulgaria şi România venind din Germania. Cunoştea bine Europa şi mai ales Germania. Mai fusese acolo în 1922, cînd i se păruse că vede, în acea Germanie învinsă, chipul ei filozofic, şi nădăjduise pentru ea că va trece cu bine peste criza pricinuită de război. Nădăjduia că un anumit naţionalism şovin, atât de răspândit pe atunci în Europa, avea să fie depăşit. Dar când Tagore a revenit în Germania, după ce vizitase Parisul şi mai toată Europa, asistând la recrudescenţa militarismului şi furia parăzilor, şi-a dat seama că se petrece ceva ciudat, aproape macabru, şi a spus: „Aceşti oameni dănţuiesc pe mormintele propriilor lor fii“.
A anticipat ce avea să vină şi a simţit, cum spunea, că undeva „violenţa stă ascunsă ca un tigru gata să sară din nou asupra Europei“. Vă închipuiţi, îl întrista aceasta. Prin 1930, a fost şi în Uniunea Sovietică. A fost captivat de noutatea experimentului socialist. Tagore îi compara pe săraci cu trupul lămpii care susţine flacăra şi care o alimentează cu ulei, lăsându-i să treacă prin el, fără să aibă însă parte de lumina ei. El vedea în socialism alte începuturi, îşi punea speranţe în el. A călătorit şi prin Franţa, mai ales cu prilejul expoziţiei sale de pictură din 1930. A început să picteze abia la 60 de ani şi a lăsat vreo 2.000 de tablouri, devenind unul din promotorii picturii moderne, sau, cel puţin, ai unui nou curent artistic în India. De acolo, din Franţa s-a întors prin U.R.S.S. Dar nu avea să revină în Europa, căci începuse războiul. A murit în 1941, îndeajuns de târziu ca să vadă războiul şi să sufere pentru el. În cea mai mare parte a ultimilor săi ani, venea adesea la mine acasă, în reşedinţa mea izolată în pădure, înspre Himalaya, unde locuiam cu soţul meu, a cărui slujbă ne silea să stăm acolo, departe de oameni. Dar el, Tagore, nu era departe nici de Europa.
Pentru noi, războiul ce se iscase avea loc undeva la distanţă. Sufeream şi noi, într-un fel, dar nu era ceva vital pentru noi. El, Tagore, suferea tot timpul, îmi şi spunea: „Pentru voi Europa este o lume îndepărtată şi tot ce auziţi sunt simple poveşti; dar pentru mine Europa e ceva viu“. El o iubea şi o socotea „o parte din el“. Participa la tot ce se întâmpla. În fiecare ţară avea câte un grup de oameni pe care-i cunoştea şi, ascultând veşti din Europa, îi veneau în minte numele celor de care se simţea legat. Îmi amintesc două întâmplări semnificative. Odată ascultam radioul şi prinsesem din Italia o comunicare a ordinului „ducelui“ Mussolini. Tagore a spus: “Închide radioul, nu ţin să aud vocea acestui canibal“.
A doua amintire datează din iunie 1940, când Parisul a fost declarat „oraş deschis“, împreună cu mine se afla o persoană de origine franceză, d-ra Bosnec. Ascultam cu toţii Radio Paris, adică o emisiune din oraşul ce peste câteva zile avea să cadă în mâinile duşmanului. Se transmitea tocmai o piesă de Tagore, “Oficiul poştal”. O cunoaşteţi? Este vorba acolo de un copil bolnav, pe care unchiul său, care-i purta de grijă, nu-l lăsa să iasă din casă de teamă ca boala să nu se agraveze. Copilul stă la fereastră şi priveşte viaţa de pe stradă. Toate îndeletnicirile, chiar şi cea a măturătorului de pe stradă, i se par fermecătoare şi pline de importanţă. Şi, intrând în vorbă cu cei ce trec pe stradă, el le comunică tuturor acestor oameni ce se credeau de rând, simţămîntul că tot ce fac ei are însemnătate, că există o frumuseţe în îndeletnicirile cele mai prozaice ale vieţii…
Postul de radio de la Paris transmitea, în timpul căderii marelui oraş, piesa aceasta. Nu ştiu bine de ce aleseseră pentru emisiunea lor tocmai piesa lui Tagore. Ne-am dus atunci la Tagore. Era bolnav, în pat, şi-mi amintesc cum stătea cu capul pe perne, în odaia învăluită de întunericul serii. I-am spus că la Radio Paris se transmite piesa sa “Oficiul poştal”. Atunci Tagore s-a înălţat puţin de pe pernă şi a întrebat: „Chiar acum?“. A tăcut o vreme, apoi a spus: „Aceasta este o răsplată“.
— Aş dori să vă întreb, stimată doamnă Maitreyi, ce credeţi dumneavoastră, ca discipol al lui Tagore, despre Europa de azi?
— Nu sunt competentă să răspund nici în numele meu (căci n-o cunosc îndeajuns), nici în numele lui Tagore.
— Atunci pe cine dintre marii indieni in viaţă l-aţi socoti potrivit să răspundă?
— Toţi indienii, mai ales cei de astăzi, au un foarte ascuţit spirit critic. Dar critica lor nu v-ar fi de nici un folos, de vreme ce adesea ei nu sunt în stare să se ajute nici pe ei înşişi.
— Îngăduiţi-mi o întrebare. Am înţeles din convorbirea noastră că dumneavoastră personal nu-l numeaţi „guru” pe Tagore, ci poet. Să fi existat oare mai multe feluri de a te apropia de Tagore, una ca „guru”, o alta ca poet, poate şi o a treia?
— Termenul de „guru“ e folosit în chip nuanţat la noi în India. El poate să însemne fie o persoană care îndeamnă pe ceilalţi pe calea desăvârşirii, fie un conducător din ierarhia spirituală, fie un învăţător în cele ale spiritului. Tagore nu admitea să fie socotit „guru“ în nici unul din primele două sensuri. De fapt, el nu era un conducător spiritual în sensul plin al acestui cuvânt. El era un poet. Cine a fost la Santiniketan, la aşa-zisul „Cămin al păcii“ al lui Tagore, a văzut că totul se petrecea acolo ca în vechime. Nu existau case, mese, clase. Oamenii, respectiv profesorii şi elevii, stăteau sub arbori. Tagore dorea într-adevăr să reia tradiţia străvechilor „şcoli din pădure“.
În acest sens, el putea fi numit „guru“. Dar niciodată n-a revendicat denumirea aceasta.
— Să fie atunci semnificativ faptul că a preferat să fie numit poet în loc de „guru”?
— El mărturisea că nu posedă nici un fel de puteri spirituale deosebite şi într-adevăr se considera mai departe poet. De altfel, denumirea de „poet“ are în sanscrită un sens mai larg decât cel obişnuit. El e un kabi, un creator. „Eu sunt un poet al umanităţii”, obişnuia să spună Tagore. „Orice simţ omenesc are un ecou în cântecele mele“.
— Cum vedea Tagore posibilitatea îmbinării unei vieţi moderne cu respectul faţă de tradiţia vechii Indii?
— Tagore nu considera important elementul nou sau vechi, ci elementul etern. El era un cărturar al eternităţii.
— În ce priveşte misiunea poetului, împărtăşiţi vederile lui Tagore sau aveţi o altă concepţie?
— Cred că sunt prea mică spre a răspunde la o asemenea întrebare, sau că întrebarea este prea mare pentru mine.
— Gândiţi-vă că cerul vitreg se poate reflecta într-o picătură de apă. — Cum să răspund la o asemenea întrebare fără să mă fi gândit înainte mai mult la ea? Iată ce aş putea să vă spun: a fi poet, sau scriitor în general, înseamnă pentru mine a avea un continuu contact cu umanitatea timpului tău, contact direct exprimând un interes vital pentru suferinţa oamenilor şi dorinţa de a-i ajuta. Orice retragere într-un turn de fildeş, în lumea purei fantezii, este o dezertare de la adevărata misiune a poetului.”
*** Contemporanul, 1974
Mircea Eliade a încetat din viață pe 22 aprilie 1986, la Chicago, iar Maitreyi Devi a murit pe 29 ianuarie 1989, la vârsta de 74 de ani, la Calcutta.
