“Deşi ar putea fi considerat cam prea mult ca să se vorbească de biografia unui om în vârstă de numai 25 de ani, totuşi ţinând seama de viaţa ce-a dus-o până acum Mircea Eliade — ea este extrem de interesantă.
Pentru că viaţa lui Mircea Eliade constituie ea însăşi un admirabil roman. E povestea superbei aventuri a unui om pornit să vieţuiască autentic experienţa metafizică pe care o poate cuprinde lumea aceasta. Vârsta lui Mircea Eliade? Cum am spus, 25 de ani. S-a născut în Bucureşti. A debutat în publicistică încă de pe când era pe băncile şcolii, scriind diverse articole de revistă.
Vigoarea talentului lui Mircea Eliade, fiind remarcată, el a fost chemat la ziarul «Cuvântul», unde timp de doi ani s-a dovedit un admirabil polemist şi un subtil gânditor.
«Itinerariul spiritual» publicat în foiletoanele «Cuvântului», precum şi bogata lui activitate de publicist, răspândită în cele mai de seamă reviste ca: «Gândirea», «Revista de Filosofie», «Viaţa Literară», «Adevărul Literar», etc., l-au impus pe Mircea Eliade ca şef al tinerei generaţii ce se manifesta hotărât şi aducea gând nou şi proaspăt în viaţa culturală românească.
Activitatea lui Mircea Eliade a depăşit însă curând hotarele ţării. Prieten al marelui filosof creştin Buonaiuti, al profesorului Machiaro, al scriitorului Papini, Mircea Eliade găseşte în Italia o entuziastă şi caldă înţelegere a minunatelor sale daruri.
Rând pe rând, Florenţa, Roma, Neapoli, sunt etapele dorului său mereu crescând de a cunoaşte.
La Roma, Mircea Eliade întâlneşte în primăvara anului 1928 pe un fost procuror general din Indii care, entuziasmat de tânărul filosof, îl recomandă călduros Mahardjahului Manindra Chandy Mundy din Calcutta. Şi acesta, după o corespondenţă care îi desvăluise excepţionalele calităţi ale lui Mircea Eliade, îl invită în India spre a studia filosofia indică.
La 20 noiembrie 1928, după ce şi-a luat licenţa în filosofie, Mircea Eliade, în vârstă de 22 de ani, pleacă în India pentru a desăvârşi acolo superba aventură a vieţii sale însetată de cunoaştere şi trăire efectivă.
Stabilit la Calcutta, Mircea Eliade e în scurt timp apreciat de toţi savanţii şi marii indeologi. Celebrul profesor Dasgupta îl găzduieşte şi îi îndrumă cei dintâi paşi în studiul sanscritei.
La mănăstirea lui Swani Vinchanada din Belur (Bengal) e iniţiat în practica Yogei.
Celebrul istoriograf al Indiei, Major Basu, îl invită la Benares, unde îl găzduieşte în propria sa casă şi îl conduce prin deşertul roz al Bikaneerului până la Jaipur.
Lama tibetan din mănăstirea Marjavati îl cheamă să petreacă o vreme în ţinutul Dargeeling-ului, de la poalele Himalaei, pentru a-l ajuta în iniţierea practicei monahale şi îi propune să rămână mai mulţi ani în mănăstirea lui.
În sfâşit, Universitatea din Calcutta alege pe Mircea Eliade să o reprezinte oficial la Congresul de istoria religiilor din Lahore. Între timp, Mircea Eliade publică importante articole în marile reviste de Indologie din Europa «Bylichnis» și «Rieerche Religiose».
Mircea Eliade lucrează la un voluminos «Lexic al filosofiei indice», care va fi publicat în englezeşte de Universitatea din Harvard.
În momentele libere a lucrat la un nou roman, «Lumina ce se stinge», care, cum am spus, apare în «Cuvântul» cu începere de Duminică 11 Ianuarie a.c.
Mircea Eliade are numai 25 de ani. Totuşi biografia vieţii lui de până acum nu e decât uvertura unei superbe simfonii care se anunţă de o admirabilă şi rară amploare”.
*** Cuvântul, 6 ianuarie 1931
Doi ani mai târziu, la scurt timp după apariția romanului „Maitreyi”, Șerban Cioculescu scria în Adevărul: “Dl. Mircea Eliade, cunoscutul publicist şi eseist, nu este la primul său roman. După “Isabel şi apele Diavolului” (Editura Naţională, 1930), în acelaşi an s-a publicat în foiletonul ziarului „Cuvântul” al doilea roman, „Lumina ce se stinge”, rămas nepublicat în volum. Cel de al treilea roman, prezentat la concursul literar al Societăţii Tekirghiol Eforia, a fost distins în unanimitate cu premiul de 20.000 de lei. Juriul, compus din d-nii Perpessicius, Mihail Ralea, G. Călinescu, Cezar Petrescu şi subsemnatul, s-a oprit fără ezitare asupra romanului „Maitreyi”, din massa într-adevăr impresionantă de 50 (cincizeci) de romane înfăţişate.
Tipărirea de către Edit. „Cultura Naţională”, consecutivă premiului, pune capăt zvonurilor care au pus în circulaţie versiunea nu ştiu cărei cabale literare, de astă dată organizate nu împotriva unui autor și a unei opere, ci în folosul lor.
Cine va citi „Maitreyi” se va convinge dacă se mai poate vorbi de cabală, și este posibil să rămână cu impresia că suspiciunea contra unei opere de prim ordin este singura cabală în speță. (…)
Datele dramei psihologice iscate în „Maitreyi” sunt cât se poate de simple. Familia inginerului Sen îl adăposteşte pe Allan, cu aparente intenţii matrimoniale. Toate atenţiile cu care este înconjurat Allan îl fac să creadă că se urmăreşte căsătoria sa cu Maitreyi, fecioara bengaleză. Deşi Allan se fereşte de cursa ce i se întinde, între dânsul şi bengaleză se ţes legături de intimitate primejdioase.
„Fermecătoare în sensul magic al cuvântului”, deşi de o frumuseţe neregulată sau imponderabilă, „figură… insurgenţă, refuzându-se cu… îndârjire plasticei“, Maitreyi este o fiinţă misterioasă, poetă şi filosofă de 16 ani, care s-a dedicat virginităţii, din pasiune mistică pentru învăţătorul ei, guru Robi Thakkur (Rabindranath Tagore). Allan o iubeşte de la început, dar îşi închipuie că nu ar putea-o iubi niciodată, crezându-se imun dragostei, şi refractar principiul căsătoriei. Pasiunea sa are, cel puţin la început, caracterul unei vraje, al fascinaţiei, al intoxicaţiei. Prietenia manifestată prin ritualul indigen, al atingerii şi strânsorii picioarelor goale, revelate lui Allan prima dată de Maitreyi, care efectuează actul demonstrativ cu rudele ei, Lily şi Khokha, exasperează în european sentimentele de gelozie şi revoltă, şi determină clarificarea sa sufletească. (…)
„Maitreyi” nu este numai un punct culminant în evoluţia talentului d-lui Mircea Eliade, ci un moment care va marca evoluţia romanului românesc. Alături de „Patul lui Procust”, romanul admirabil al d-lui Camil Petrescu, „Maitreyi”, se aşază în fruntea epicei noastre de substanţă, care captează viaţa în resorturile ei permanente”.
*** Șerban Cioculescu, Adevărul, 30 aprilie 1933
În toamna aceluiași an, tânărul scriitor oferea un interviu ziarului Rampa. Între timp, romanul se afla la cea de-a doua ediție, iar numele lui Mircea Eliade devenise extrem de cunoscut :
“De la “Maitreyi”, Mircea Eliade s-a precizat ca valoare şi ocupă definitiv poziţia pe care şi-a creat-o. Povestea iubirii dintre o fecioară indiană şi un european ostracizat printre robii unui alt Dumnezeu, deşi deloc românească, e cea mai frumoasă şi mai romantică din cele scrise în româneşte.
Eseist de profesie, dl. Mircea Eliade e un romancier autentic, încă plin de amintirea şi de chipul Maitreyei. Dl. Eliade lucrează la un alt roman. Iată-i chiar propria mărturisire:
— Lucrez într-adevăr la un nou roman, în care mă preocupă generaţia nouă, generaţia mea. Titlul luat: “Întoarcerea din rai”. Vorbesc acolo despre foame, sex şi moarte. Este primul meu roman românesc şi, ceea ce e mai important, nu este autobiografic. Personajele sunt în “Întoarcerea din rai” toate tinere. Numai unul e bătrân, dar moare înainte cu şase ani de începutul cărţii. Va avea poate cinci sute de pagini şi cred că, după primul, vor apare şi alte volume.
— Ce problemă ţi-ai însuşit?
— O problemă a morţii în viaţă. Personajele sunt tineri, prezentaţi într-o fază de descompunere, când părăsesc partea idilică a adolescenţei. Este intrarea în stare de putrefacţie a unui tineret care a pornit cu pasiune. Dar ceea ce deosebeşte “Întoarcerea din rai” de un roman de Sadoveanu sau de Teodoreanu e că toţi aceşti tineri rămân pe poziţii victorioşi. (Primul titlu al romanului era “Victorii”). Studiez în special un sentiment foarte puţin tratat: De prietenie şi camaraderie.
— Despre roman în sine mi-ai fi dat suficiente date — atât cât trebuie ca să nu le spunem indiscreții. Dar despre eroi, despre psihologia lor?
— În romanul meu există atât de multe personagii şi toate pe acelaşi plan, încât multă vreme nu ştii care sunt eroii principali. Din toată generaţia, am ales doi tineri. Ei sunt adevăraţii eroi: Pavel Anicet şi David Dragu care, în decursul acestei cărţi, întâlnesc moartea. Pavel Anicet, din cauza dragostei care îl pulverizează, îl risipeşte, se apropie de moarte, în care intuiţia îi dictează că va afla unitatea. În dragoste, iubeşte mai multe lucruri decât poate iubi. Moartea e unicul prilej pentru unitate. Numai în moarte eşti unul. Celălalt, David Dragu, ajunge şi el la moarte, prin alte mijloace însă. Pentru el, moartea e ceea ce va verifica ce e bine şi ce e rău. Moartea, prin care găseşti siguranţa, este criteriul după care actele omeneşti merită să fie făcute sau refuzate. Aş vrea ca “Întoarcerea din rai” să fie tipărit şi publicat înainte de reînfiinţarea cenzurei. Sexualitatea e prezentată mai curajos decât în Lawrence. Între bine şi rău, sexul apare ca destin.
— În afară de “Întoarcerea din rai”, ce mai scrii şi ce mai publici?
— Mai am un roman terminat, “Lumina ce se stinge”, un roman de aventuri imaginare.
— De India ai să te mai ocupi?
— Numai ştiinţificeşte. Când voi avea patruzeci de ani, voi scrie urmarea la “Maitreyi”. Dar până atunci mai sunt patrusprezece ani…
— Dar ca eseu ce lucrezi?
— Fericirea mea cea mare ar fi să nu public deloc romane, ci numai eseuri.
De aceea mă frământă mai mult ideea unui volum “Oceanografie”, pe care nădăjduiesc să-l tipăresc curând”.
*** Rampa, 22 octombrie 1933
Romanul “Întoarcerea din rai” a apărut în 1934, urmat, după un an, de “Huliganii” (decembrie 1935), despre care mărturisea el însuși: “Titlul e cam riscat şi cam confuz, recunosc. „Huliganii” au îndeobşte o semnificaţie politică. Cu atât mai rău pentru oamenii care sunt obsedaţi de asemenea semnificaţii politice, mai precis de confuziile create de gazetăria politică.
„Huligan” este în primul rând un om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereţii sale, şi care nu recunoaşte, nu poate recunoaşte nici o rigoare din afară, nici o morală, nici o superstiţie legitimă. Acesta este sensul pe care i l-au dat poeţii ruşi, îndeosebi cei revoluţionari, şi acesta este sensul pe care îl accept şi eu, deşi nu sunt nici poet, nici revoluţionar, şi nu o am o prea exagerată stimă pentru poeţii ruşi revoluţionari.
Nu ţin prea mult la acest termen de „huligan“, dar mi se pare că nu există, în nici o limbă europeană, un alt termen similar, care să exprime, adică, acel moment grandios de spargere, de rupere a tuturor limitelor exterioare, de negare a tuturor valorilor, de încredere în tinereţea ta, în forţa ta, în destinul tău, încredere care justifică, pentru tine, orice crimă şi orice violenţă. Nu este nici „adolescenţă”, nici „tinereţe“. Sunt tineri care n-au cunoscut deloc momentul huliganic. Tineri pe care, în paranteză fie spus, îi plâng din toată inima. Sunt alţii care depăşesc repede acest moment huliganic. Este cea mai penibilă criză a tinereţii, această depăşire a huliganismului.
E mult mai grav decât un amor defunct sau un an de foame… Acum, după ce am scris această carte, în care trei huligani şi-au făcut pretutindeni de cap, am căpătat o mai mare dragoste pentru ei şi am început chiar să-i stimez. Deşi, pentru mine, experienţa huliganică — cu toate freneziile şi voluptăţile ei biologice — este o experienţă de ordin inferior. Incapacitatea de contemplaţie în suferinţă — iată viciul său esenţial. Pe un huligan, suferinţa îl îndârjeşte, îl bestializează, îl umileşte; în nici un caz nu-l ajută să contemple. Incapacitatea aceasta de contemplaţie în suferinţă nu e specifică numai huliganilor.
Românul mijlociu, românul de treabă, mitocanul, este tot atât de incapabil de contemplaţie în suferinţă. El se îmbată, umileşte sau omoară ca să uite suferinţa, ca să se răzbune împotriva ei— dar nu o poate transcende, nu poate contempla…”
*** Rampa, decembrie 1935
