Mișu Fotino, arc peste timp. 77 de ani pe scenă

“L-am întrebat pe fiul meu, microbist de teatru: “ai auzit de Fotino?”
— Sigur, mi-a răspuns el, zâmbind superior. Este Mişu Fotino, acela de la Teatrul Național, de la Teatrul de Comedie, de la “De toate pentru toti”.
— De alt Fotino, n-ai auzit?
— Nu…
…Evident, din păcate, tânără generaţie cunoaşte numai un singur Fotino. Tatăl, “seniorul”, a intrat prea repede în împărăţia uitării. Deci, cu Mişu Fotino, cel tânăr, stăm de vorbă, cu acest uimitor actor, atât de polivalent şi omniprezent. Este bine cunoscută silueta sa de june-prim comic, semănând puţin cu Fernandel şi arborând “hallo”-ul vibraţiei lirice a lui Beligan. Şi-a transformat repede o anumită particularitate (poate defect) de dicţie în calitate, şi a cucerit publicul. Aşa cum l-a cucerit şi pe semnatarul acestor rânduri, care acum 15 ani l-a invitat să interpreteze rolul principal într-un musical, “Băieţii de la mansardă”, după ce-l văzuse numai într-o singură reprezentaţie. Atunci a apărut Mişu Fotino în Bucureşti, alături de o altă debutantă, Coca Andronescu, de Dabija etc, etc, înfruntând şi dificultăţile muzicale iscate de creaţia unui tânăr cuplu de compozitori: Radu Şerban — Vasile Veselovski.
— Îţi mai aminteşti de copilărie, Mihai Fotino?
— Desigur. M-am născut în Bucureşti în septembrie 14, în anul, nu e un secret, 1930. Pe atunci tata era directorul unui teatru naţional din provincie. Sau poate la Teatrul Mic. Sau poate era lancovescu director, şi tata salariatul lui. Când era lancovescu director, când tata… Am urmat şcoala primară la trei sfinţi: “Sfântul losif”, “Sfântul Andrei” şi “Sfântul Calist”, deşi nu eram deloc dus la biserică.

— După câte ştiu ai avut un debut teatral cu totul şi cu totul precoce.
— Exact. Am debutat în anul 1937, adică la vârstă de 7 ani, în piesa “Coloniale”, alături de Maria Filotti, Talianu, Maximilian, Nora Piacentini şi o tânără “speranţă” — Silvia Chicoş. Noi eram doi Fotino, tatăl şi fiul. Din această pricină am întrerupt temporar studiile clasei l. Dintre creaţiile primei vârste îmi amintesc şi de participarea mea la un film, în care rolul principal îl juca Mihai Popescu: “Doamna de la etajul II”. Am urmat apoi la liceul “Matei Basarab” (în această perioadă locuiam în Popa Nan) şi, cum nu se poate mai firesc, doream să fiu actor. În 1948 am absolvit liceul.
— E adevărat că n-ai absolvit Institutul de teatru?
— Am intrat la Institut, în perioada în care rector era marele actor Storin. În clasă eram doi copii de actori, al doilea era Nică Ciprian. Asistenți, Costache Antoniu, Fory Etterle. (Bineînţeles, problema mea principală era dicţia). În această perioadă jucam în comedia franţuzească “Clasa a 8-a B”, alături de Radu Beligan şi de Vasiliu Birlic. Aici s-a petrecut un fapt vrednic de a fi relatat: l-am înlocuit în rol pe propriul meu tată, care se transferase la Teatrul Naţional. Într-o dimineaţă, bătrânul Coty Hociung m-a chemat la teatru, m-a machiat şi am intrat în rolul bătrânului intendent, pe care-l jucase Fotino-senior. În aceeaşi companie, adăpostită în sala actualului Teatru de Comedie, am făcut regie de culise, alături de Ion Vova. Ultimul spectacol se numea, fatidic, “Ruşinea familiei”. Au început turnările la filmul “Răsună valea”. Tata se mutase la Teatrul din Braşov. Eu am plecat după Radu Beligan, la filmare, în munţi. El, în rolul principal, eu, în figuraţie. Şi astfel, am fugit de la Institut, pentru a mă dedica figuraţiei de film. M-am întors cu un certificat medical în regulă, dar… maestrul Storin mi-a spus că trebuie să repet anul. M-am supărat pe această “nedreptate” şi am plecat la Braşov, la tata. Înţelegeam să repet o clasă la liceu, dar nu la Institut.

— Nu-ţi pare rău că n-ai terminat Institutul? Poate ţi-ai fi corijat din timp defectul de dicţie.
— Nu-mi pare rău. În loc să precipit cuvintele, poate aş fi ajuns să graseiez! La Braşov, am colaborat mult cu directorul de atunci, Puiu Maximilian. Am fost zilier, am făcut figuraţie, regie de culise. De la 1 ianuarie 1950 am apărut însă pe statele de salariu ale Teatrului din Braşov, ca actor. Aici, la 21 de ani, l-am jucat pe Agamiţă Dandanache, avându-l partener printre alţii şi pe tata, în Trahanache. Eu, însă, jucam după cum se vede personajul mai… vârstnic. Şi astfel am mai jucat în “Mincinosul” (Lelio), “Ultima ora” (Profesorul Andronic), “A 12-a noapte” (Sir Andrews), Rică Venturiano… În “Ultima oră”, în unul din cele mai iubite roluri, l-am dublat pe tata. Dar el era puţin cam vârstnic pentru rolul lui Andronic. Regizorul Mihai Zirra m-a pus să repet pe ascuns acelaşi rol. Tata a jucat numai un spectacol… Foarte mult m-a ajutat, în evoluţia mea artistică, Puiu Maximilian, veritabil om de teatru.

— Şi cum ai ajuns în Capitală?
— Evident, prin concurs. În anul 1956, Sică Alexandrescu, care mă văzuse în “Ultima oră”, m-a invitat să dau concurs la Teatrul Național. Se repeta “Steaua fără nume”. Radu Beligan, deţinătorul rolului principal, urma să plece la un curs de specializare cinematografică, iar pe mine mă vedea Sică Alexandrescu drept înlocuitorul său. Am dat concurs şi am intrat, împreună cu Coca Andronescu, Draga Olteanu şi Matei Alexandru. (…) Am repetat multă vreme în Steaua fără nume, şi, într-o zi, cînd mi-a sunat ceasul, am jucat şi eu rolul profesorului Miroiu.

— Moştenirea numelui Fotino e un avantaj?
— Un avantaj şi totodată un dezavantaj. Dezavantajul îl datorez acelora care l-au văzut pe tata şi mă compară. De altfel, cred că, în afara numelui, am moştenit puţin, actoriceşte vorbind, de la părintele meu. Poate involuntar unele gesturi, unele ticuri.
— Să ne reamintim palmaresul tău bucureştean.
— “Discipolul Diavolului”, “Surorile Boga” şi apoi atâtea altele…
— Eşti cotat drept cel mai… “colaborator” actor bucureştean.
— Cred că ai dreptate. Joc pe cinci scene. Să le numărăm: două ale Naţionalului, una a Teatrului de Comedie, una a Teatrului Savoy, şi, mai recent, pe scena Teatrului Mic, unde l-am înlocuit pe Florin Vasiliu, temporar bolnav. Mi s-a întâmplat să joc în aceeaşi săptămînă şi în Capitală şi pe câte două scene din provincie.

— Cum te descurci?
— Greu, dar merge. Îmi place diversitatea. Cel mai mare compliment mi l-a făcut odată Nic, sufleorul, care nu m-a recunoscut în scenă, în rolul lui Christy din “Discipolul Diavolului”.
— Cel mai bun rol?
— Ultimul: cel din “Croitorii cei mari din Valahia”.
— Au fost şi roluri proaste?
— Desigur.
— Care?
— Ce lapsus! Le-am uitat…
— Cum te-ai autocaracteriza artistic?
— Cred că sunt un actor mai mult liric, de unde şi atracţia mea pentru dramaturgia unui Cehov, Sebastian. Prefer zâmbetul, hohotului de râs.
— Te apropii repede de un rol?
— Formidabil. Am o memorie selectivă, reţin fulgerător un text. Într-o piesă de Horia Lovinescu, în care a trebuit să intru imediat, mi se dădeau din culise indicaţiile de mişcare.

— Care e regizorul căruia îi datorezi cel mai mult?
— Sică Alexandrescu, cel care a fost motorul carierei mele artistice. Apoi am lucrat, cu mult spor şi eficienţă pentru mine, cu Lucian Giurchescu.
— Partenerul ideal?
— Probabil că bănuiţi răspunsul: Coca Andronescu. Amândoi am reuşit la acelaşi concurs şi apoi… n-am reuşit să ne certăm până astăzi.
— Cochetezi şi cu celelalte arte?
— Mă împac foarte bine cu radioul şi cu televiziunea, şi mai puţin bine cu cinematografia.
— De ce?
— Din 1.001 motive. Primul: nu sunt chemat! Am jucat în câteva filme, nimic interesant, nimic semnificativ.
— Eşti un adept al aşa-numitului teatru modern?
— Să-ţi explic. La început, de pildă, nu mi-a plăcut deloc teatrul lui lonescu. Poate nu l-am înţeles eu. Jucând în “Regele moare” (în locul lui Rauţchi) trebuia să stau, în calitate de guard, tot timpul spectacolului în scenă. Şi tot stând, m-am îndrăgostit de piesă şi de teatrul lui lonescu. În materie de spectacol, cred că se caută prea mult. Nu cred că filmul sau televiziunea pot face concurenţă teatrului. Dacă există vreun rău, pe acesta şi-l face teatrul singur. Spectacol esenţializat? Oare la circ animalele se vor înlocui cu panouri pictate, iar saltul mortal cu efecte de lumini? Nu sunt un tradiţionalist şi nu pledez numai pentru formulele clasice, dar cred că nu e nevoie neapărat să fim teribilişti. Şi apoi, până la urmă, teatrul se face tot cu actori. Nu cred în folosirea pe scenă sau în film a unor interpreţi amatori, recoltaţi din stradă.

— Eşti un actor mulţumit?
— Da.
— Ce ai vrea să joci?
— Nimic. Aştept. Nu mă gândesc… Să nu mă întrebi de rolul visat, pentru că nu vreau să-l spun. Nu vreau să te fac să râzi. E o taină a mea.
— Ce-ţi place mai mult?
— Să joc.
— Ce-ți place mai puţin?
— Mitocănia, grosolănia, trivialitatea.
— Ai vreun hobby?
— Când să mai am? Fac totuşi în timpul liber colecţie de timbre. Îmi place muzica uşoară, dar nu cea… pop.
— Vrei ca, în încheierea acestei convorbiri, să evoci figura celui care a fost Mişu Fotino-senior?
— Îmi vine greu. Era un actor de o mare bunătate, de o mare căldură, care ştia să aducă în scenă o naturaleţe, o bonomie ce nu se mai întâlnesc astăzi. Actorii cu un asemenea filon ar trebui îngrijiţi în “rezervaţii” speciale. Un actor poate de tipul lui Raimu. Cred că în afara marilor succese (“Fracul”, “Prostul”, “Punctul negru”) rolul care l-a caracterizat cel mai bine a fost “Papa Lebonnard”. De la tata poate am moştenit unele calităţi, dar marele model, idealul meu artistic, a fost şi rămâne Radu Beligan”. (Revista Teatrul, nr. 7, 1971 un interviu realizat de Alecu Popovici)

Mișu Fotino senior, fondatorul Teatrului din Braşov, a încetat din viață pe 4 ianuarie 1970, la vârsta de 84 de ani. Regizorul Sică Alexandrescu i-a dedicat un omagiu emoționant, publicat în paginile revistei Teatrul:

“Ca să cunoşti bine un om, trebuie să ai prilejul să-l surprinzi nemijlocit în variatele ipostaze ale vieţii. Existenţa noastră e compusă din frânturi de cotidian — fiecare dintre ele putând oferi subiectul unei picturi de gen. Cred că l-am cunoscut bine pe Mişu Fotino, fiindcă mintea şi inima îmi sunt pline de amintirea lui; imaginile lui — atâtea şi atâtea fizionomii — mă obsedează azi, la plecarea lui dintre noi, cu o înzecită putere de afecţiune, care mă face să retrăiesc tot ce ne-a legat în peste patruzeci de ani de prietenie şi colaborare profesională, ca şi cum totul s-ar fi petrecut ieri, într-o singură zi, plină cât un veac.
Îl urmăresc de-a lungul anilor, în ipostazele cotidianului. Îl revăd la el acasă, totdeauna atent şi tandru cu vrednica lui tovarăşă de viaţă; îl revăd deschizând prietenilor uşa, oricând cu urare de bun-venit pe buze, primitor, politicos, “bucuros de oaspeţi”. Îl revăd pe stradă: fie pe nepăsătoarea şi frivola Calea Victoriei de altădată, surâzând amuzat “miticilor” bucureşteni, pe care mucalitul din el îi zeflemisea cu bonomie, fie pe uliţele acestei vechi cetăţi a Braşovului, căreia i-a dăruit cu pasionată dragoste ultimile două decenii de viaţă, umblând cu paşii lui, din ce în ce mai mărunţi, dar cu privirile şi gesturile mai înfocate, întinerite de văpaia discuţiilor despre marea lui patimă: teatrul.
Şi-l revăd mai ales la lucru, la acele repetiţii în care se încheagă — când se încheagă — marea înţelegere dintre actor şi regizor. Îi revăd spontaneitatea cu care descifra sensurile comice sau dramatice ale unui rol, precizia cu care le reda, fantezia şi umorul personal cu care le sublinia sau le îmbogăţea. Şi, în fine, atenţia cu care asculta orice observaţie, şi disciplina cu care — chiar la 83 de ani — se încadra în viziunea regizorală a unui spectacol, cot la cot cu echipa tânără care întotdeauna îl înconjura cu drag.

La o repetiţie — demult, prin anii 1937, la Bucureşti — cel mai tânăr reprezentant al echipei tinere avea şase ani şi îl chema tot Mişu Fotino. Tatăl şi fiul se întâlneau pentru prima oară pe scenă, în pregătirea unui spectacol. Se repeta, în vederea deschiderii Teatrului Liber, situat în subsolul Comediei, piesa “Pamplemousse” de Andre Birabeau, pe care noi o intitulasem “Coloniale”.
Îmi amintesc cu nostalgie de această întâmplare. Distribuţia cuprindea actori de seamă, Maximilian, Maria Filotti, Mişu Fotino şi alţii, la care se adăugau trei copii: un mulatru de vreo şaptesprezece ani, o fetiţă de doisprezece ani şi un băieţel mai mic. Şi în acest sector distribuţia a fost la înălţime. Pentru cel de şaptesprezece ani, găsisem un mulatru adevărat; pe fată o juca Sylvia Chicoş, viitoarea artistă emerită, iar pe băiatul cel mic, Mişulică Fotino, actualul apreciat artist al Teatrului Naţional. Rolurile copiilor nu erau simple apariţii. Dimpotrivă, erau de mare importanţă. Aveau scene între ei şi scene cu cei mari. Pentru reuşita piesei se conta foarte mult pe aportul puştimii. Din fericire, câteşitrei copiii erau foarte buni, Fotino cel mic învăţase bine rolul şi-l juca frumos. De cum deschidea gura se vedea că e fiul lui tată-său. Avea haz, fraza inteligent, în repetiţie, Fotino cel mare îl sorbea din ochi pe Fotino cel mic, îl urmărea cum joacă, topit de dragul lui, şi de cum ieşea în culise începea să-i dea sfaturi.

Într-o zi am reluat de mai multe ori o scenă între Maximilian şi Fotino tatăl, însoţind fiecare reluare de explicaţii mai ample asupra rolurilor.
— Mai intră o dată nene Mişule, şi, te rog, să se vadă de cum apari în scenă că eşti pus pe răfuială…
— Nu se vede?
— Se vede, dar nu destul. Intră încă o dată. Copiii ieşiseră din scenă cu o clipă înainte de intrarea lui Fotino, aşa că Mişu n-a avut când să-i servească lui Mişulică porţia zilnică de cicăleală. Am reluat scena Maximilian-Fotino, o dată şi încă o dată, apoi am trecut mai departe. În sfârşit, tatăl şi fiul s-au întâlnit în culise:
— Uite, Mişulică, fii atent. M-asculţi?
— Te-ascult, tată.
— Când te săruţi cu soră-ta, cu Sylvia, ea e foarte dulce, fii şi tu mai drăguţ, mai tandru, mai… Înţelegi?
— Bine. Am să fac aşa.
— Iar când ieşiţi din scenă… Ce spui tu cînd ieşi?
— Spun aşa: “Haideţi în grădină să nu spargem ceva cu mingea asta!”
— Foarte bine, de spus spui frumos, dar să ieşi ţopăind, ca un copil care se joacă. Nu fiindcă nu mai ai cuvinte să pleci aşa…
— Uite ce e, tată…
— Ce?
— Mai lasă-mă-n pace!
— Cum?
— Lasă-mă să joc cum ştiu eu!
— Cum? Ce spui?
— Pe tine ai văzut cum te-a certat, şi te-a-ntors de două ori. Mie nu mi-a zis nimic. Ba mi-a dat şi-o portocală. Aşa că… nu mă-nvăţa tu pe mine.
Fotino cel mare mi-a relatat această întâmplare. Este începutul biografiei de actor a lui Fotino cel mic, dar este şi o mărturie a seriozităţii în muncă a lui Mişu Fotino, a disciplinei de care vorbeam mai sus, a atenţiei şi supunerii la indicaţiile regizorale, spre buna realizare a spectacolului. Aşa se explică şi faptul că Mişu Fotino a putut să interpreteze atât de variate roluri, de la acel faimos “Fracul”, pe care l-a jucat ani în şir, de sute şi sute de ori, înviorând buna dispoziţie a miilor de spectatori — până la acel, tot atât de faimos “Papa Lebonnard”, cu care a zguduit şi a înduioşat sufletele altor contingente de admiratori. (Alături de aceste două creaţii, ne putem aminti de Zefir din “Trandafirii Roşii”, de “Prinţul din Heidelbergul de altă dată”, de Klesci din “Azilul de noapte”, de “Domnul de Saint-Aubin”, de Mitică Popescu din piesa lui Camil Petrescu, de Prostul din piesa cu acelaşi nume, de Cetăţeanul turmentat, şi de câte alte performanţe.
Iubit în toate oraşele unde a sălăşuit ca actor sau ca director de teatru, adorat de tovarăşii lui de muncă, salutat cu simpatie, la fiecare pas pe stradă, de acei care seara se bucurau să fie spectatorii lui, Mişu Fotino a fost atât de îndrăgit de dramaturgii noştri, încît Nicuşor Constantinescu şi Aurel Baranga, jucându-şi piesele la Braşov, n-au admis să nu facă parte din distribuţie şi Mişu Fotino, şi, fiindcă în acele piese nu existau roluri pentru el, le-au creat ad-hoc. Este şi acesta un omagiu cu care puţini dintre cei mai renumiţi actori ai lumii s-au putut lăuda”.

Sursa: Revista Teatrul, 1970, un articol semnat de Sică Alexandrescu

Actorul Mișu Fotino, distins în anul 2004 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”, a încetat din viață pe 13 ianuarie 2014, la vârsta de 83 de ani, la București.

Surse:

Revista Teatrul, ianuarie 1970, iunie 1971