Minunata Coca Andronescu (galerie foto)

Coca Andronescu s-a născut pe 3 iulie 1932 la Pătârlagele, lângă Buzău, și a urmat studii de actorie la Institutul de Teatru din Cluj-Napoca, pe care l-a absolvit în 1953. Repartizată la Teatrul din Baia Mare, actrița a câștigat în 1956 concursul organizat de Teatrul Național din București, în același an în care s-au alăturat primei scene a țării Mihai Fotino, Draga Olteanu și Matei Alexandru, remarcându-se în piesa „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regizată de Sică Alexandrescu.

Un an mai târziu a primit rolul Pyrrhei din „Ovidiu” de Vasile Alecsandri, iar în 1958, a fost distrinbită în „Minunata pantofăreasă” de Federico García Lorca, alături de Mihai Fotino.

La începutul anilor ’60, Coca Andronescu a jucat într-o variantă TV a „Bădăranilor” lui Carlo Goldoni, în regia aceluiași Sică Alexandrescu, avându-i parteneri pe Radu Beligan, George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Grigore Vasiliu Birlic.

Alături de Birlic a apărut în 1964 în „Titanic Vals” (1964), în regia lui Paul Călinescu, în rolul Sarmisegetuzei. Următoarele trei filme în care a fost distribuită au fost „Balul de sâmbătă seara” (1968), „Zile de vară” (1968), „Aşteptarea” (1970).

Revista Cinema din 1965 scria despre ea: “Urmărită cu simpatie în “Telegrame”, “Dragoste la zero grade”, “Nu vreau să mă-nsor” şi “Titanic-Vals”, tânăra actriţă a Teatrului Naţional s-a impus atenţiei iubitorilor de film datorită unor certe calităţi. Terorizată şi ea — ca aproape toate bunele noastre actriţe — de scepticismul unor regizori amatori de frumuseţi caligrafice care au socotit-o fatal nefotogenică, afilmică etc., a apărut pentru întâia oară în faţa aparatului de luat vederi crispată, ca într-o casă străină în care nu te simţi în largul tău şi în care te sperie ritualul ceremonios al gazdelor.

Cine o vedea la teatru, în „Pantofăreasa” lui Lorca ori în „Hangiţa” lui Goldoni nu putea să nu remarce jocul ei evident cinematografic, dezinvolt, remarcabilul său simţ al mişcării. De altfel, noi am mai avut prilejul să subliniem aceste atribute care o impuneau, singure, regizorilor noştri. Coca Andronescu face parte (dacă o judecăm în perspectiva unor categorisiri strict personale) din rândurile actriţelor „zvăpăiate“.

Un neastâmpăr cochet, deşi băieţesc aproape, o perpetuă „nemulţumire” care îi încleştează pumnii şi îi mlădiază vocea, explozivă ori — brusc — cu capul în piept, vie, optimistă şi muzicală, actriţa se interpretează pe sine în variante a căror monotonie ţine mai mult de scenariile filmelor în care joacă decât de comoditatea sa.

Tipul zvăpăiatei (cu totul altceva decât tipul „veveriţă” ori „orfelină”) e din ce în ce mai des întruchipat şi din ce în ce cu mai puţin succes. Evoluţia în “Can-can” a uluitoarei Shirley MacLaine a fost dezarmantă, sperăm, pentru amatoarele de „gingăşii” pe ritm de twist, cu „frăgezimi” în ciuda unor stăruitor repetate mariaje, copile blonde şi „suave” cu paşi de artilerist şi cu alonjă sportivă.

Coca Andronescue un exemplar fericit al genului şi avem toate motivele să vedem în ea o actriţă de film de viitor. Actriţa a fost poate singura apariţie credibilă din “Dragoste la zero grade”, dând viaţă unei fete nostime (dar nu numai atât), vibrând cu candoare la fiecare episod venit să tulbure episodul sentimental căreia i se dedică.

Ilie (n-o să credeţi, dar aşa era alintată fata…) nu e nici Rodica bunului Alecsandri, înger în costum naţional şi opincuţe, dar nici fata cu voce groasă, trăgând din ţigară şi criticând-şi în scenele de amor iubitul, fiindcă n-a venit la căminul cultural, ca în unele proze care se vor contemporane.

Coca Andronescu a luptat cu un text imposibil, cu artificiozitatea unei naraţiuni de nepovestit şi a pus în slujba farmecului ei un plus de duioşie şi delicateţe. “Titanic vals” i-a prilejuit primul rol de întindere şi actriţa a reuşit să se achite în mare măsură de greaua misiune de a interpreta pe platou, într-un spectacol unic, cu neputinţă de reluat, o partitură căreia i-a dat viaţă în peste o sută de seri de teatru.

Succesul Cocăi Andronescu era condiţionat de capacitatea ei de a gândi din nou, altfel, rolul din piesă, cu optica actorului de film, de a înţelege necesitatea compunerii atmosferei cu mijloace total diferite, specifice ecranului. Cu acest rol, Coca Andronescu s-a dovedit cu limpezime a fi o zvăpăiată care gândeşte. Mai puţin inspirată în a doua jumătate a filmului, unde încearcă ipostaze schematice, actriţa nu anulează însă liniile de contur ale personajului, linii schiţate cu pregnanţă în secvenţele de debut. Suntem îndreptăţiţi să le cerem regizorilor noştri s-o solicite pe Coca Andronescu să apară în filme care să-i îngăduie evoluţii actoriceşti cinematografice pe măsura izbânzilor din teatru. Şi — nu fără a strica simetria clasică a articolelelor de această factură — ne îngăduim să-i atragem atenţia asupra unui pericol, pe care-l definim cu precauţiune manierism.

*** Ştefan Valeriu, Cinema, 1965

După fenomenalul rol din serialul tv “Tanța și Costel”, Coca Andronescu nu a mai apărut timp de cinci ani la televiziune, pentru că, indiferent ce personaj interpreta, lumea izbucnea în râs. De altfel, personajele create de Ion Băieșu au declanșat, la vremea lor, un adevărat fenomen social. Toată lumea râdea la Tanţa şi Costel, toată lumea vorbea ca Tanţa şi Costel, unii realizând umorul situaţiei, alţii nu, toată lumea «mai voia» Tanţa şi Costel.

În 1974, actrița a acordat un interviu ziarului “Informația Bucureștiului”:

“Aproape de intrarea în scena mare a noului Naţional, adică lângă culise, se află aşa-numitul foaier de regrupare, unde, în faţa televizorului sau meditând în fotoliu, actorii își aşteaptă rândul la replică. Într-una din serile trecute, când afişul anunţa „Coana Chirița”, am întâlnit-o aici pe Coca Andronescu. În costumul de epocă al Aristiţei, simpatica (şi nu mai puţin populara) actriţă, acceptă amuzată un dialog întrerupt de intrările şi ieşirile din scenă.

— După cum „zice” avizierul, aţi început să repetaţi într-un nou spectacol.

— Împlinind 21 de ani de teatru (după cum vedeţi, sunt o actriţă ce nu-şi ascunde vârsta) am satisfacţia unui rol visat de orice comediană: Catarina din „Scorpia îmblânzită” de Shakespeare. Ce să spun despre personaj? Aş prefera, premiera pe scena mică a Naţionalului. Nu din superstiţie, ci din convingerea că, dincolo de vorbe, pot fi mai convingătoare „în pielea” eroinei. Mă bucură nespus faptul că Mihai Berechet e cel ce montează comedia. Motivul? N-are idei preconcepute, merge la succes sigur, fiindcă iubeşte actorii (e şi el dintre noi), pe care ştie să-i pună în valoare printr-o armonioasă colaborare. De asemenea, am (în Petruchio) un partener cu care mă-nţeleg de minune: Mihai Fotino. Nu uitaţi că de cincisprezece ani prezint cu el „De toate pentru toţi” la Radio…

— Jucaţi mult?

— Acum, nu prea. „Chiriţa” la Naţional, la TV (cât trebuie), de două ori pe săptămână „mă aud” (şi sper că sunt ascultată) la Radio. Dar, să ştiţi, sunt o actriţă cu răbdare. Un rol (bun) la doi ani îmi ajunge, dacă joc mult sau puţin, tot Coca Andronescu rămân.

— Sunteţi orgolioasă?

— Foarte. Unii spun (sau dacă nu spun — simt eu — asta cred) că sunt şi… incomodă. Chiar aşa stând lucrurile, afirm cu mândrie că deficienţele mele sunt de temperament, nu de caracter. Am descoperit (deşi o cam ştiam) în cartea „Oameni şi teatru“, de Pavel Cîmpeanu, studiu sociologic serios, că mă număr (spectatorii confirmă) printre primii zece actori ai ţării şi chiar printre primele trei actriţe, între Carmen Stănescu şi Stela Popescu. Nu înseamnă, oare, că publicul vine la teatru şi pentru mine?

— Probabil că şi dumneavoastră jucaţi pentru el…

— Orice actor joacă pentru spectatori şi e fericit să capete aplauze. În ce mă priveşte, mă simt pe scenă ca acasă. Poate tocmai de aceea personajele mele sunt în fiecare seară altele, nuanţele chipului lor fiind datorate şi modului in care îmi răspunde „partenerul” meu din stal…”

*** Informatia Bucureştiului, martie 1974

Anii următori i-au adus alte și alte filme de neuitat, printre care „Comedie fantastică” (1975), „Singurătatea florilor” (1975), „Serenadă pentru etajul XII” (1976), „Eu, tu şi Ovidiu” (1977), „Tufă de Veneţia” (1977), „Expresul de Buftea” (1978), „Alo, aterizează străbunica!” (1981), „Cine iubeşte şi lasă” (1982), „Hangiţa” (1983), „Muşchetarii în vacanţă” (1984), „Masca de argint” (1985), „Cuibul de viespi” (1986), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), „Recital în grădina cu pitici” (1987), „Moartea unui artist” (1989).

Coca Andronescu, formidabila parteneră a lui Octavian Cotescu în “Tanța și Costel”, a încetat din viață pe 6 august 1998, la vârsta de 66 de ani.