În anul 1947, doi pictori români au fost primiți în atelierul lui Constantin Brâncuși din Impasse Ronsin, iar întâlnirea nu a fost doar o simplă vizită, ci începutul unei relații profunde, care a durat până la moartea sculptorului.
Volumul “Brâncuși”, publicat de Pontus Hultén, Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati la Editura Flammarion, în 1986, ne oferă informații prețioase despre ultimele luni ale vieții marelui sculptor român.
„La 23 aprilie (1956, n.red.), Brâncuși sărbătorește Sf. Gheorghe după vechiul obicei românesc, când, pentru a se vesti sosirea primăverii, se prindeau la porțile caselor ramuri înflorite de salcie. Fiecare trebuie să știe cu ce greutate a ieșit din iarnă. În România, negustorii scoteau cântarele în stradă și invitau oamenii să se cântărească. În ceea ce ne privește, ne-am mulțumit cu acel cântar al farmaciei noastre. Brâncuși se arătă satisfăcut de greutatea lui, 65 kg. (pentru o înălțime de 1,62 m). Am mers apoi la tutungeria al cărei client permanent era Brâncuși. El îi cunoscuse pe părinții patronului. Cumpăra de acolo mari cantități de tutun turcesc, tutun de pipă, filtre denicotinizate, din care, după întrebuințare, noi făceam coliere.
Cum își făcea singur cumpărăturile, Brâncuși era cunoscut în cartier de toată lumea. „Într-o zi, ne-a povestit el, am vrut să-i arăt sculpturile mele spălătoresei. Le privea încântată și, fără a mai conteni cu exclamațiile de admirație, mi-a spus: „Domnule Brâncuși, e la fel de frumos ca o cască de pompier“.
În mai, s-a gîndit să-și cumpere un loc de veci la cimitirul Montparnasse. Locurile se găseau greu. Un cioplitor în marmură, cu care Brâncuși lucrase, i-a propus unul, „bine situat“. Artistul l-a refuzat, îl preocupa mai mult Coloana din Chicago. Într-o zi însă ne-a anunțat:
„M-am hotărât, cumpăr locul de veci, dar cu condiția să fim înmormântați acolo împreună. Doresc să fiu îmbrăcat în alb, fără mască mortuară, fără mulajul mâinilor“. Făcuse odinioară din acestea, dar în silă, căci ghipsul smulge părul de pe față. De altfel, ideea nu corespundea concepției sale asupra artei.
„O simplă lespede de piatră îmi va acoperi mormântul și florile pe care le veți pune vor fi și ele foarte simple”. Brâncuși părea că se simte mai bine. Treburi neînsemnate și ideea Coloanei din Chicago îl absorbeau, își primea cu plăcere prietenii și retrăia obiceiurile românești de odinioară. La începutul anului, își reaminti de copiii care, seara, mergeau din casă în casă, cântând și semănând grâu, urând fericire și un an bun, cei mari sosind cu carul tras de boi și spunând urături în plesnete de bici. Pregătisem, așa cum ne învățase, cozonaci, tot felul de prăjituri românești, pe care le-am așezat pe cuptorul din vatră. El însuși dăruia castane zaharisite celor care îl vizitau. Această atmosferă sărbătorească s-a prelungit până la Bobotează. Brâncuși s-a scăldat în cadă, l-am stropit cu apă caldă și, după ce l-am frecat și șters, în timp ce el cânta o melodie gregoriană, auzită în tinerețe, i-am aranjat barba, mustața, l-am tuns și i-am tăiat unghiile. După ce și-a pus perna termogenă împotriva frigului, și-a îmbrăcat hainele albe, a încălțat saboții, a luat o cădelniță făcută de el însuși, a pus în ea cărbuni și tămâie și, amintindu-și de trecerea lui prin biserica românească, s-a plimbat prin ateliere, cădelnițând și cântând „Răul să se ducă, Binele să vină!“
Purifica aerul și regăsea un sens celor sfinte, care nu-l părăsiseră niciodată. Zi și noapte o candelă cu ulei ardea în atelierul său. Seara, asculta discuri și cânta cântece vechi românești, acompaniindu-se la chitară și la vioară (astăzi expuse la Centrul Georges Pompidou), două instrumente pe care le păstra întotdeauna la îndemână. Cina terminată, trebuia să găsim banul în plăcintă. Cum îi făcea o plăcere deosebită să-l descopere, am aranjat în așa fel ca banul să cadă la el. Ori, de data aceasta, din greșeală, ajunse la Alexandru. Speram să socotească că este o glumă. Dimpotrivă s-a supărat. Dar faptul nu l-a împiedecat să ne cânte mai târziu: „Sunt un rege detronat“.
Suferea de prostată și de o eczemă care îi producea mai mult enervare decât suferință. Dr. Besancon, autorul a diverse tratate de medicină și ale căror precepte erau la antipodul celor ale dr. Carton, îi scrisese: „Păstrați-vă eczema ca pe un bun al dvs. Prin asta îndepărtați răul“. Se mulțumea deci să ungă leziunile cutanate cu Synthos. Brâncuși nu credea în medicina tradițională, îl înțelegem bine, dacă ne gîndim că de luni de zile trebuia să înghită o cantitate incredibilă de medicamente: biomicină, methionină, cortoncin, întăritoare, vitamine, medicamente pentru inimă, pentru prostată.
În carnetul unui medic care-l îngrijea, se poate citi observația: „Bolnavul refuză medicamentele“. „Cu cât te îngrijeștimai mult, cu atât ești mai bolnav“, bombănea Brâncuși. În cele din urmă, hotărâse el însuși ce anume îngrijiri să primească. Uneori, îl apuca tristețea, gândindu-se la eforturile deosebite ce le făcuse în viață. Tăieturile din Argus de la Bresse, care vorbeau despre renumele și importanța sa mondială, nu-l făceau vanitos, dimpotrivă. „Am toate astea, dar ce pot face acum cu ele? Îmi este imposibil să lucrez, nu mai mănânc, orice dorință m-a părăsit. Și, de altfel, la ce bun această muncă? Totul va dispărea. Va fi un nou potop“. Și revenea la obsesia veche a unui cataclism universal. Trecea, totuși, ușor peste momentele de depresiune.
Petreceam timpul ascultând discuri cu piese folclorice, cântece japoneze și egiptene, care îi aminteau anumite melodii românești. „În anumite puncte ale globului, folclorul se aseamănă, remarca el. Prin ce miracol? Datorită migrațiilor sau unei creații spontane în medii asemănătoare? Poți găsi o doină românească identică cu o melodie din Egipt, sau cu un cântec japonez. Pe măsură ce trecea timpul, maestrul se deplasa cu tot mai mare dificultate. I se umflase burta, îșipetrecea cea mai mare parte din timp întins pe canapea. Îi pusesem în partea de jos o frânghie care îl ajuta să se ridice și cuie de care își agățase ceasul, ochelarii, lupa…
Când venea câte un vizitator, îi arătam noi sculpturile, le descopeream una câte una, cum avea el însuși obiceiul să o facă. Duminică, 10 martie, o atmosferă deosebită domnea în atelier. Ne-a cerut să rămânem lângă dânsul. Era calm, de o bunătate neobișnuită. Seara am petrecut-o fără muzică. L-am urcat în pat, apoi el ne-a spus: „Mâine îmi veți coborî patul, prefer să dorm jos“. Ne-a îmbrățișat și ne-a urat noapte bună. A doua zi, când i-am propus să meargă la spital, unde ar fi mai bine îngrijit, ne-a răspuns că preferă să-l aștepte pe bunul Dumnezeu acasă. Patul cel mare a fost coborât, așezat între scară și cămin. Doctorul venea zilnic. Marți, Brâncuși era agitat și a rămas în această stare toată ziua. El, care vorbea mai tot timpul în franceză, a început să se exprime numai în românește, și nu doar cu noi, dar și cu celelalte persoane care îl îngrijeau sau veneau să-l vadă. Parcă se întorsese la izvoarele copilăriei. Voia să stea întins.La sfatul medicului, a fost adus miercuri un pat prevăzut cu o bară. Bolnavul putea să se ridice. Se simțea mai bine. Urmărea venirile și plecările celor două infirmiere, a căror prezență medicul o considera necesară. I s-a scos lichidul din abdomen și i s-au prescris perfuzii pentru a fi hrănit.
Privea oamenii și lucrurile într-un fel curios, puterile îl părăseau încet, încet. Joi seara, ni s-a adresat dintr-odată în românește: „Haide ba, haide ba“, după care căzu într-o stare de somnolență. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. L-am vegheat o bună parte a nopții. Nu și-a revenit nici a doua zi. Tresărea, din când în când, cu un ușor spasm. După obiceiul românesc, am aprins o lumânare, a cărei licărire liniștită urma să-i arate drumul spre lumina spiritului. În noaptea de vineri spre sâmbătă, la două, a respirat adânc și în aceeași clipă i s-a oprit răsuflarea. Chipul îi era senin, exprimând parcă ceea ce el gândise adeseori cu glas tare: „Nu-mi este frică, sunt gata să plec“.
Așa cum și-a dorit, infirmierele l-au îmbrăcat în alb și l-au așezat pe zăpadă carbonică. Sâmbătă dimineața, am mers să declarăm decesul, să cerem aplicarea sigiliului, după ridicarea corpului neînsuflețit, și să înștiințăm muzeele și câțiva prieteni. Henri-Pierre Roché a declarat, cu ochii împăienjeniți de lacrimi: „Uitați-vă cât e de frumos!“. Puțin timp după moartea lui Brâncuși, negustorul american Perls a bătut la ușa noastră. Voia să-l vadă pe „Domnul Brâncuși“. Credeam că Perls era la curent cu decesul… În realitate, nu era. Am luat cheile, am deschis ușa atelierului și am intrat înăuntru cu negustorul. Acesta, văzându-l pe Brâncuși mort, se albi ca varul. Ieși în grabă fără să mai poată articula nici un cuvânt! Câțiva ani mai târziu, la Los Angeles, ne-a povestit că, neștiind de moartea lui Brâncuși, venise în Fundacul Ronsin cu intenția de a cumpăra o operă. Șocul fusese atât de violent că plecase ca împușcat.
Presa și radioul au anunțat imediat decesul. Numeroase ziare străine au și publicat știrea, unele chiar a doua zi. Vestea s-a răspândit repede în Statele Unite, Anglia, Italia, Portugalia, chiar până în Australia, Indii, Pakistan, Hong-Kong. Corpul a fost așezat în sicriu luni dimineața, apoi transportat la biserica română, în cursul după amiezii.
Judecătorii au aplicat imediat sigiliul pe toate ușile atelierelor. La Cimitirul Montparnasse, sicriul a fost așezat într-un cavou provizoriu, acela unde urma să se odihnească pentru vecie sculptorul nefiind terminat. Fiecare aruncă o mână de pământ și flori peste sicriu. La căderea nopții, mormântul dispăruse sub flori, sub buchetele aduse de prieteni și artiști…”
*** Fragment din volumul “Brâncuși” publicat de Pontus Hultén, Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, Editura Flammarion, 1986
