Luchino Visconti, unul dintre cei mai influenți regizori din istoria cinematografiei, s-a născut la Milano, pe 2 noiembrie 1906, într-o familie aristocratică, primind la naștere titlul de Duce de Modrone.
În tinerețe, s-a apropiat de lumea teatrului și a filmului, lucrând mai întâi ca scenograf. Ulterior, a devenit asistentul unor regizori de marcă ai epocii, printre care Jean Renoir și Marcel Carné. Experiența alături de Renoir, în special pentru filmele “Azilul de noapte” și “O plimbare la țară”, i-a conturat viziunea artistică, atenția la detalii și abordarea realistă a artei căreia și-a dedicat viața.
Visconti și-a făcut debutul regizoral în 1942, cu „Ossessione” (Obsesie), un film considerat piatra de temelie a neorealismului italian. Inspirat de romanul “Poștașul sună întotdeauna de două ori” al lui James M. Cain, filmul a revoluționat cinematografia epocii datorită realismului dur și reprezentării autentice a clasei muncitoare.
În 1948, a continuat în aceeași direcție cu „La terra trema” (Pământul se cutremură), un film de o forță impresionantă, inspirat de romanul “I Malavoglia” al lui Giovanni Verga. Pelicula, filmată exclusiv cu actori neprofesioniști din Sicilia, explorează viața pescarilor și sărăcia lor cumplită, devenind un manifest social puternic.
Pe măsură ce cariera sa a avansat, Visconti și-a diversificat stilul, îmbinând realismul cu o estetică somptuoasă.
A regizat, de asemenea, filme de o sensibilitate excepțională, precum “Rocco și frații săi” (1960), cu Alain Delon și Annie Girardot în rolurile principale, care prezintă destrămarea unei familii sud-italiene venite în nordul industrializat. Pelicula a fost recompensată cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Veneția.
Un alt moment de glorie l-a constituit “Il Gattopardo” (Ghepardul, 1963), o adaptare după romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Avându-l în rol principal pe Burt Lancaster, filmul prezintă declinul aristocrației italiene în contextul unificării Italiei. Câștigătoare a Palme d’Or la Cannes, pelicula este considerată una dintre cele mai mari realizări cinematografice ale tuturor timpurilor.
Ultimele lui filme, „Ludwig” (1972) și “Gruppo di famiglia in un interno” (Portret de familie, 1974), au continuat să exploreze temele legate de declinul aristocrației și criza identitară a Europei contemporane.
Visconti a fost o figură complexă. Pe de-o parte, era admirat pentru stilul său rafinat, pe de altă parte, a fost catalogat drept un aristocrat decadent și un regizor despotic. De asemenea, convingerile sale marxiste, în contrast cu originile nobiliare, au stârnit numeroase controverse.
Luchino Visconti s-a stins din viață pe 17 martie 1976, la vârsta de 69 de ani, lăsând în urmă o operă cinematografică de o valoare inestimabilă. La funeraliile sale au participat președintele Italiei, Giovanni Leone, și actorii Burt Lancaster, Claudia Cardinale, Laura Antonelli, Vittorio Gassman, dar și Helmut Berger, care a jucat în trei dintre filmele regizorului și care i-a fost partener în ultimii ani ai vieții.
