Primim zdrobitoarea știre că marele nostru poet Mihail Eminescu a încetat din viată ieri, la 4 ore dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu. Soarta a voit ca acest geniu, care în atât de puțini ani a imprimat literaturii noastre o cale nouă, care a întrupat în versurile cele mai sublime simțirea adâncă a acestui popor, să moară în acea vârstă în care alții de-abia încep a-și pune la iveală personalitatea artistică.
În Eminescu nu pierde numai literatura. Acest om mare știuse să întrupeze în el geniul — împreună cu cel mai generos caracter. Dacă Eminescu, ca poet, e măreț, — ca prieten a fost blând, generos, duios. Patrioți puțini a fost dat acestei țări să aibă ca marele poet.
(Universul VI, 134, Duminică 18/30 Iunie 1889)
Când trebuia să apară acest număr al Revistei Noue, am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit aparițiunea, preferând să întârzie mai bine cu câteva zile decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare țarei sale. Eminescu a lăsat multe versuri admirabile, însă meritul lui cel covârșitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poesia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutindu-i, deopotrivă, pe unul și pe celălalt, de orice bătaie de cap și de orice bătaie de inimă.
Nu zic nimănui să imiteze pe Eminescu. Din contră. Poezia este o căsătorie a realității cu idealul în sufletul poetului în acele momente când poetul e poet, — poetul, pe cât de mare, nu e poet totdeauna; — în acele momente prin urmare în care el este mai el, mai însuși, mai individual ca oricând. În fiecare suflet poetic realitatea și idealul se combină și se acordă într-un alt mod. Între doi poeți pot fi asemănări numai doar prin asemănarea cea organică între naturele amândurora, niciodată prin imitațiune.
A imita pe cineva în poesie este un talent tot atât de vulgar ca și a imita pe cineva pe scenă, unde și acolo un actor artist urzește, nu maimuțează. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni. El va trăi, deși a murit nebun. Și a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta! Ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-și mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi mărețe, avânturi care nu se pot vinde, prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine stropită într-ascuns cu amare lacrămi — prefața nebuniei.
El va trăi, deși a murit nebun. Și cum oare putea să nu înebunească? În toate epocile au fost poeți pe care flămânda sărăcie, uneori numai deșertăciunea pentru o ticăloasă pomană însoțită de o mai ticăloasă laudă îi încovoia tămâitori dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă și acele firi semețe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat Dumnezeirea, care niciodată n-au întins mâna cerșetoare către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor.
Așa poet a fost Eminescu. El va trăi, deși a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumărați înțelepți care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu.
(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Revista Nouă, II, 6, 15 Iunie, 1889).
Anunțăm cititorilor noștri una din veștile cele mai triste și dureroase: Eminescu nu mai este! Azi dimineață la orele 4, nenorocitul poet în urma unei lungi suferințe și-a dat ultima suflare în casa de sănătate a d-lui dr. Șutu. Poesia românească, prin încetarea din viată a lui Eminescu, a încercat una din pierderile cele mai adânc simțite.
(Romanulu, XXXIII, 17 Iuniu st. v. 1889).
* La Știri (Marți). Lupta anunță că astăzi de dimineață, la ora 4, nenorocitul și marele poet Eminescu a murit.
(Adevărul, I, 251, Sâmbătă, 17 Iunie 1889)
***
Luceafărul poeziei române, Mihail Eminescu, s-a stins. Veste dureroasă, veste sfâșietoare pentru aceia care l-au cunoscut, l-au simțit, l-au înțeles și l-au iubit. Sunt morți în fața cărora nu mai poți plânge și nu mai poți găsi cuvinte ca să-ți destăinuiești durerea. Lacrimile ți se istovesc și gândul ți se țintuiește spre ființa scumpă. Nu-ți vine, nu poți crede realității crude!
Înlănțuit de mizerie toată viata lui, el a râs de ea, lăsându-i disprețul drept orice necaz, și avântându-și gândul în lumea închipuirei. Poeziile lui Eminescu sunt pentru noi cea mai neprețuită moștenire, pe care o vom păstra ca amintirea simțirei celei mai puternice și gândirei celei mai înalte, turnată în cea mai frumoasă formă și în cea mai curată limbă românească.
(Adevărul, I, 252, Duminică 18 Iunie 1889).
Astăzi i se vor aduce la locașul de veci rămășițele mortuare ale marelui poet și scriitor Mihail Eminescu. Redacțiunea ziarului România, care numără în personalul ei colegi de-ai răposatului pe când scria la Timpul, se crede datoare de a însoți până la mormânt cortegiul aceluia cu care a împărțit multe zile de veselie și de tristeță. Ei nu vor uita niciodată pe prietenul duios și pe colegul sincer ce au avut totdeauna în Mihail Eminescu. Personalul redacției noastre depune o lacrimă pe mormântul ce stă să înghită rămășițele mortale ale cugetătorului Eminescu.
(România, V, 130, Duminică, 18 Iuniu 1884)
***
Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie; cu toate că era modest și avea trebuințe foarte puține, el e ca și un copil, nu știa întrebuința puținii bani ce-i câștiga. Trăind în lungul răstimp al boalei din ajutorul prietenilor și entusiaștilor săi, Camera deputaților îi votă în anul trecut o mică pensiune după inițiativa scriitorului acestor rânduri, iar înmormântarea i s-a făcut pe socoteala Statului.
(Iacob Negruzzi, Convorbiri literare, XXIII,4 iulie 1889)
