Theodor Dimitrie Speranția s-a născut pe 4 mai 1856 în satul Onești de lângă Iași și a fost fiul unui preot. Fiul său, poetul și sociologul Eugeniu Speranția, creiona în revista Steaua (1969) câteva repere biografice:
“Pregătirea şi-o începuse urmând, după dorinţa şi exemplul tatălui său, preotul Dimitrie Speranţia, seminarul din Socola. După ce şi-a trecut bacalaureatul şi și-a făcut în 1878 serviciul militar, s-a prezentat la un concurs şi a obţinut numirea ca institutor la Școala Trei Ierarhi din Iaşi. Deveni apoi şi student al Universităţii ieşene, înscriindu-se la facultatea de ştiinţe, dar, asistând de câteva ori la prelegerile profesorului C. C. Dimitrescu-Iaşi, fu cucerit de verva, strălucirea şi adâncimea expunerilor acestuia şi după al doilea an de studenţie renunţă la facultatea de ştiinţe dedicându-se studiului filozofiei”.
În paralel, Speranția şi-a început şi activitatea literară. Într-o prefaţă la volumul al VIII-lea de “Anecdote proaspete” (apărut în ultimul an al vieţii sale povestestea: „Scriam cam mult, de pe când eram în şcoala primară la Târgu-Frumos. Scriam un fel de satire în versuri în care ridiculizam câte o păţanie a cuiva din familie sau din lumea ce cunoşteam. I-am făcut un cântec, aşa ziceam eu; aş fi vrut să zic: i-am făcut o poezie, dar nu îndrăzneam să dau numele de poezie la aşa jucărie”.
Adevăratul debut, cu versuri tipărite, şi l-a făcut colaborând la o „carte de citire” scrisă de un institutor ieşan, N. Georgescu. În 1880, a aderat la mişcarea socialistă din capitala Moldovei, iar un an mai târziu a devenit observator al revistei Contemporanul, condusă de Ion Nădejde, care-i era văr primar. În această publicație a publicat Speranția numeroase „anecdote” versificate, dar şi câteva basme de provenienţă populară. Cum Contemporanul a devenit din acei ani una dintre cele mai răspândite reviste literare românești, colaborarea i-a adus scriitorului, în scurtă vreme, o mare popularitate.
În această perioadă i-a cunoscut pe A. D. Xenopol, Vasile Pogor, N. Gane, Alex. Lambrior, Gh. Panu, Vasile Conta, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu.
În 1881, grupul socialist al Contemporanului a organizat câteva acțiuni pentru a marca împlinirea a zece ani de la „Comuna din Paris“, de curând avusese loc la Sankt Petersburg atentatul împotriva ţarului Alexandru al II-lea și, după cum scrie Eugeniu Speranția, “ohrana ţaristă a făcut investigaţii, iar consulatul rus a trimis un protest guvernului român în urma căruia Ion Nădejde a fost destituit de la catedra pe care o deţinea la un gimnaziu din Iaşi, iar Th. D. Speranţia a primit din partea ministrului un „avertisment”.
În 1884, scriitorul a renunţat la catedra de institutor şi a plecat în străinătate pentru a-şi continua studiile la o universitate din Belgia, obținând în 1887 titlul de doctor în filozofie şi litere al Universităţii din Liege, cu o teză despre teatrul antic. La întoarcerea în ţară, Speranția s-a prezentat la un concurs pentru o catedră universitară, a obținut postul cu note mari, dar, cum numirea întârzia, s-a prezentat în audienţă la Ministrul Instrucţiunii publice, D. A. Sturdza. Acesta, chiar în prezenţa solicitantului, a anulat rezultatul concursului, spunându-i: „Dumneavoastră, tinerii de la Iaşi, prea vă jucaţi”, referindu-se la implicarea lui Speranția în mişcarea socialistă.
În acelaşi an, în urma altui concurs, de data aceasta pentru o catedră secundară de limba română, a fost numit profesor la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. Ulterior, în 1890, publicistul s-a transferat la renumita „Şcoală Normală de Institutori” care însă, în 1900, a fost desfiinţată de Haret pentru economii bugetare, iar el a fost reîncadrat la „Matei Basarab“. În paralel, a fost profesor la Azilul „Elena Doamna”, la Şcoala Superioară de război și la liceul particular „Sf. Gheorghe”. De asemenea, a fost profesor de literatură dramatică la Academia de Muzică și artă dramatică.
După mutarea la București, activitatea literară a lui Theodor Speranția evoluat mult, a obținut afecţiunea şi admiraţia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a întregului grupul de la Revista Nouă. Scriitorul s-a împrietenit cu Alexandru Vlahuţă, cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu Ionescu-Gion şi, încă din primul an de apariţie (1888), a fost cooptat membru în comitetul de redacţie al publicației.
În această perioadă, Speranția a publicat o serie de biografii: a lui Veniamin Costachi (1888), a lui Ienăchiţă Văcărescu, Tadeu Haşdeu şi Anton Pann (1889), a lui Costache Negruzzi (1890) şi a lui Costache V. Carp (1895), iar din 1892 a început să susţină conferinţe publice la Ateneul Român.
În 1889, a apărut primul volum de “Anecdote populare”, căruia i-au urmat “Alte anecdote populare”, “Anecdote afumate, botezate, piperate, mărunate, de post, anecdote cu minuni”. Seria operelor complete ale lui Theodor Speranția conţine opt volume, ultimele două fiind “Anecdote nouă” şi “Anecdote proaspete”.
La apariţia primului volum, Al. Vlahuţă i-a dedicat în Revista Nouă un articol elogios: „Cartea dpmnului Speranţia nu are destinaţiunea unui almanah umoristic şi cine a cumpărat-o pentru aşa ceva s-a păcălit. Pentru că acest volum e fructul celui mai onest şi mai serios studiu de psihologie populară“.
În 1901, după ce vizitase fostul muzeu etnografic Trocadero din Paris, Speranția și-a propus să înființeze primul muzeu etnografic al României. Statul i-a pus la dispoziţie un spațiu: micul edificiu aşa numit al „Monetăriei statului“ de pe Şoseaua Kiseleff (lângă Muzeul Antipa). Aici, în urma unor circulare ministeriale adresate în special învăţătorilor şi intelectualilor din comunele rurale, au fost adunate păpuşi îmbrăcate în costume locale, de ambe sexe, din cele 32 de judeţe de atunci ale ţării. Păpuşile au fost plasate pe 32 de etajere mari, de formă conică, înalte de câte doi metri şi jumătate şi având fiecare câte cinci etaje circulare, cel inferior cu diametrul de doi metri. Statul nu a prevăzut în buget decât un mic salariu pentru un modest om de serviciu cu rolul de custode al micului muzeu care, în afară de etajerele cu păpuşi costumate, avea şi o colecţie de unelte de muncă uzuale in diferitele regiunii ale ţării.
După câţiva ani a fost înfiinţată la Universitatea din Bucureşti o catedră de etnografie unde Th. D. Speranţia urma să fie numit docent. “Dar în ultimul moment, în momentul decisiv, prin „aranjamente” de culise, a apărut un personaj de care se spunea că are sprijin „la palat”. Personajul care până atunci se considera specialist în istoria artelor a devenit „implicit“ şi profesor de etnografie dar şi director al muzeului, astfel încât toată străduinţa tatălui meu a fost spulberată. Departe de a se desăvârşi, muzeul a dispărut fără urme. Totuşi, tatăl meu a continuat unele cercetări în legătură cu obiceiurile sau datinele”, mărturisea Eugeniu Speranția.
Theodor Speranția a încetat din viață pe 9 martie 1929 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Reînvierea. Nicolae Batzaria scria la acel moment în “Dimineața copiilor”, publicație la care scriitorul colaborase în ultimii ani:
“În ziua de 9 Martie curent, a încetat din viaţă mult cunoscutul scriitor popular Theodor Speranţia. Putem spune că nu există copil, precum nu există în România un om, de orice vârstă ar fi el, care să nu fi auzit de acest nume şi să nu fi citit sau să nu fi ascultat ceva din anecdotele lui Speranţia.
Speranţia moare la vârsta de 74 de ani, o vârstă ce n-ar părea destul de înaintată. Însă, până aproape în ultimele clipe ale vieţei sale, Speranţia era în toată puterea trupului şi a minţii. Bucurându-se de o bună sănătate, el lucra şi scria încă.
Cu Speranţia moare cel mai bun scriitor de anecdote versificate. Cu toate că era un om foarte cult şi înzestrat bine în ce priveşte talentul, Speranţia n-a scris lucrări de literatură înaltă. N-a scris, pentru că n-a vrut, ci a muncit toată viaţa ca să scrie pentru cei mulţi, pentru copii şi pentru popor.
Aşa făcuse aproape cu un veac mai înainte Anton Pann, care despre scrierile sale spune că sunt „de la lume adunate şi iar la lume date”.
În intervalul de timp ce a trecut de la moartea lui Anton Pann şi până când apare Speranţia ca scriitor, avem, în ce priveşte scrierile cu caracter popular, pe neîntrecutul povestitor român Ion Creangă, pe Petre Ispirescu şi pe alţii. Numai că aceştia au scris în proză.
Desigur, are şi Speranţia destule lucrări în proză. Însă el şi-a asigurat în literatura românească un nume nepieritor prin anecdotele, prin minunatele şi neîntrecutele sale anecdote în versuri. Cine nu le cunoaşte, cine n-a auzit sau n-a citit din aceste anecdote, scrise cu atâta duh şi într-o aşa de frumoasă limbă română?
Aproape nu este şezătoare în care să nu se recite una sau mai multe din anecdotele care înveselesc pe toată lumea. Şi despre ce este mai mult vorba în aceste anecdote?
Cele mai multe subiecte sunt luate din popor, iar poporul român, un popor căruia îi place să râdă, se pricepe de minune ca să descopere părţile de râs şi slăbiciunile popoarelor alături de care trăeşte.
De asemenea, îi place să râdă pe socoteala oamenilor care au ceva vicii, cum sunt, de pildă, beţivii.
Şi Speranţia în anecdotele sale face cam acelaşi lucru. Râde şi ne face şi pe noi să râdem cu poftă pe socoteala altor popoare şi pe socoteala beţivilor şi a altor oameni cu vicii şi defecte.
Anecdotele sale, dintre care multe sunt ştiute pe din afară de destulă lume, scapără de spirit şi sunt pline de haz.
Astăzi n-avem alt scriitor în genul acesta. De aceea moartea lui Theodor Speranţia este o foarte mare pierdere pentru literatura română cu caracter popular.
Revista „Dimineața Copiilor” deplânge cu atât mai mult această moarte cu cât neuitatul Speranția a fost unul din colaboratorii și prietenii ei.
*** N. Batzaria, Dimineaţa Copiilor, 7 aprilie 1929
