Inedit: Eminescu și Veronica Micle. Destăinuirile Smarei, cea mai bună prietenă a poetei

“E vreme de când tot ascult o pleiadă de scriitori făcând fel de fel de comentarii asupra legăturii de simpatie ce a existat între Veronica Micle și Mihai Eminescu. Am observat însă că niciodată, nici unul dintre dânșii nu s-a întrebat pentru ce nici membrii societății Junimea, nici scriitorii de seamă, care au cunoscut bine această taină, n-au spus-o lămurit.

Ei amândoi chiar, care erau maeștrii condeiului, n-au lăsat vreo operă postumă în care să se citească de ce s-au despărțit aceste ființe alese, în sufletele cărora trăiau atâtea doruri vagi și neînțelese.

În Ateneul Român eu am făcut un bust poetei Veronica Micle, care s-a inaugurat în seara de 13 decembrie 1891 în fața unui public ales și am ținut cu acea ocazie o conferință tăinuind totuși multe lucruri care ș’acuma încă nu le-a sosit rândul să le destăinuiesc.

Știu că nimeni nu a pomenit despre aceasta, iar eu, care sunt o admiratoare a frumosului și a pateticului, de ce am tăcut, de ce n-am înfățișat, în nici un cadru sentimental pe cei doi amanți?

Au scris despre aceasta numai scriitori care se îmbat de visuri, plutesc în norii idealurilor azurii și efemere. Au scris însă fără convingere și după dispoziții. Au înălțat sau au coborât, au învinuit sau au desvinovățit, au lăudat sau au condamnat, pentru această legătură, când pe Eminescu, când pe Veronica Micle, dar adevărul nu l-au spus cei autorizați, cei care îl știu și l-ar fi putut spune, cu gândul la stabilirea adevărului din care să iasă o lumină oferitoare de suflete și de idealuri sincere și sănătoase, dacă așa o fi fost între acești doi visători, dar!…

Pentru acum, eu pot spune un singur lucru: Am cunoscut pe Veronica Micle în 1887 aici, mai nainte de a-și publica versurile pe care le-a dedicat varei mele, Aurica Polizu-Micșunești, și tot prin intervenirea mea i le-a editat Haiman. Ea nu numai că mi-a destăinuit tot amarul sufletului ei, dar mi-a citit și doi saci cu scrisori, unul al ei și altul cu răspunsurile lui Eminescu. Nu mai vreau să asurzesc pe nimeni cu recapitulări din presă și nici cu adevăruri amare pe care le știa bine, ci spun numai că Eminescu a fost pornit de la Iași și făcut redactor la Timpul, că scria zilnic poetei, că, la un moment dat, nu i-a mai scris un rând, că Veronica Micle săruta benzile de la ziar scrise de mâna lui Eminescu.

Au intervenit prietenii să le strice fericirea? Sau… nu mai spun!… Disperată, într-o zi, îi cere înapoi scrisorile, el, care n-avea vreme de nimic, găsește răgaz să i le trimeată toate pachet înapoi. Așa eu avui ocazie să le ascult păsul amândurora.

Plângeau copilele poetei, plângeam și eu, ascultând pe această femeie, care a știut să inspire, dar nu și să ademenească, să fixeze pe fantasticul visător și nici conștiință că-1 pierde și că se pierde și pe ea n-a avut. Când a venit Veronica Micle la București după poet, el a fost trimis la Viena, bolnav; când s-a întors vindecat oarecum, junimiștii, care odinioară se opuseseră la căsătoria lor, acum o chemară și voiră să i-l dea de bărbat. Atunci ea nu mai voi să-și piardă pensia, căsătorindu-se cu un nebun!

Vorbele ei!… Blestemă pe cei care i-au zdrobit fericirea.

Eu, oropsita soartei, m-am făcut institutoare la Sinaia. Acolo, rătăcitoare, cu un copil de gât și sihastră, toată fericirea și mângâierea mea erau ziarele și scrisorile ce primeam de la neamuri și de la prieteni. Mă interesau ale lui Traian Dimitrescu, Carol Scrob, A. C. Cuza și ale Veronichi Micle, căreia îi răspundeam mereu certând-o.

Totuși, ei îi datorez îndemnul de a publica primele mele poezii, “Ghiocelul” și “Ceasornicului meu”, în Convorbiri literare, numărul din februarie 1887, primul volum de versuri, “Din pana suferinței”, cum și primul articol din Adevărul, 5 noiembrie 1887. Și emanciparea mea de sub jugul unei căsnicii nenorocite, sub care jug, dacă aș fi stat, aș fi ajuns de mult la ocnă sau la Pătrunjel!…

De ea, pot spune că era un suflet foarte entuziast. Odată, venind în București pe o iarnă grea, mi-a adus pe Joițica, azi d-na Fani Clini, în brațe de la gară, negăsind birjă. Altă dată, pe o seară splendidă cu lună, la șosea, în mai, fiind însoțite de fratele meu, doctorul Andronescu, ea plângea și zicea că vrea să moară. “Ce n’ar da un mort din groapă pentru un răsărit de lună”, zise doctorul, iar noi făgăduirăm să facem câte o poezie pe această temă.

Eu, la Sinaia, scrisei mai înainte și o publicai în Familia, care apărea pe atunci în Oradea Mare. Veronica, la București, avea altă treabă; îmi povestea mereu mizeria vieții ei și toate nebuniile care îi scurtau zilele. De Eminescu n-a mai voit să știe și, deși i-am zis de mai multe ori să meargă să-l vadă la Șuțu, ea n-a voit.

Pe poet eu l-am cunoscut în redacția României Libere, când am dus lui Laurian prima nuvelă, “Mireasa de la Poduri”, spre publicare. Atunci poetul mi-a cerut o poezie pentru “Fântâna Blanduziei”, pe care a publicat-o în primul număr. Când i-a spus Laurian că mă cheamă Smaranda, el s-a oprit la jumătatea cuvântului. Nașul meu dar fu dânsul, care nu gândea p-atunci cine are să mai îndure acest pseudonim!…

Într-o zi, pe când la Sinaia se simțea ceva mișcare, căci pe lângă că sosise familia regală, era și o nuntă la mănăstire, eu stam tristă pe pălimarul vechilor chilii mănăstirești, căci acolo se afla școala și mă sfădisem cu primarul, care vrea să pună să spoiască odăile în care Carmen Sylva desemnase cu creionul pe toți sfetnicii curții (panouri cu care azi se fălește muzeul din Sinaia), când veni factorul și-mi dete următoarea carte poștală:

Măndică dragă,

Trebuie să-i anunț cu toată părerea de rău moartea și chiar îngropăciunea lui Eminescu.

Prin o fatală coincidență, tocmai în ziua când el murise, eu, fără să știu, am scris versuri pe tema: “Ce n-ar da un mort din groapă” și pe care le-am și publicat în Românul.

Gândește-te de un an de zile n-am făcut un vers cât de infim și în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost făcută. După părerea multora e frumoasă. Am să ți-o trimit și ție.

Veronica

În ziua de 16 iunie, în ospiciul din strada Plantelor în București, fără un prieten, fără un tovarăș și-n condițiunile cele mai triste, se stinge Eminescu. La două luni după moartea lui Eminescu în Mănăstirea Văratecul, unde se dusese să petreacă vara, însoțită fiind de copila sa cea mică, se stinge și poeta.