“După cum era prevăzut încă din buletinul publicat de ieri dimineață, fosta suverană a României n-a putut rezista bolii care se agrava pe fiecare oră.
Azi dimineață la orele 8 și 30, regina Elisabeta și-a dat ultima suflare. Cei care au putut vedea pe regina văduvă până în ultimele sale momente declară că ea a rămas aproape neschimbată până în clipa cea de pe urmă. Fața ei a rămas aceeași, liniștită, senină, privirea ei era calmă.
Deși pe ziua de ieri, în special după amiază, ea nu mai recunoștea pe nimeni, regina își păstrase toată plinătatea cugetării și era complet conștientă de ceea ce de petrece cu dânsa. Ea repeta tuturor că are cunoștință despre apropierea sfârșitului.
– Știu că mor, repeta ea. Și se arăta veselă, plină de mulțumire. Mă duc la Carl… Mă duc să-l regăsesc pe Carl…
Acesta era ultimul gând al reginei Elisabeta.
Când a închis ochii regele Carol, soarele a apus și pentru regina Elisabeta. Ceva mai mult ca o dragoste romantică, ceva mai mult ca o viață comună unea pe Elisabeta de Wied cu Carol de Hohenzollern. Amândoi s-au pomenit într-o zi într-o țară departe de a lor, cu alt cer, cu alți munți, cu alte ape, cu alt popor, cu altă limbă.
Și peste țara aceasta erau chemați să domnească – și au domnit ani patruzeci și vreo șase, ceea ce nu dovedește numai că li s-a dăruit o viață lungă, ci că au avut rost și rânduială în viața lor.
Elisabeta de Wied a avut norocul și mintea de a pricepe că soarta a voit să o facă Domnița unui popor cu suflet de poet. În sunetul dezmierdător, în cuvântul înaripat, într-un bună-ziua spus cu voie bună și cugetul curat, românul găsește mulțumire chiar când viața nu-i dă mai mult decât un codru de mămăligă și un ulcior de apă. O Domniță credincioasă a muzicei și poeziei, blândă și alintătoare cu cel rănit, darnică cu cel orb sau olog, avea să câștige repede inima poporului român și Elisabeta Doamna a câștigat-o, fiindcă a făcut-o cu inimă și cu priceperea rostului ei în viață. O țară are mulți orfani, are răniți în vreme de război, are mulți excluși de la drepturile vieții. Toată această lume ridică privirea ei acolo unde i se pare mai sus: la tron, când de la cer nu vine nimic.
Regina Elisabeta, ea, care nu a avut parte de copilul ei, a știut să fie mama orfanilor. Față de soldați a știut să fie mama răniților. Față de soldați, a știut să fie Ajutorul.
La dreapta unui rege care nu a cucerit, dar, trebuie recunoscut, nici nu a vânat popularitatea, regina Elisabeta a fost pentru tron grația și zâmbetul care făceau să nu se simtă răceala sceptrului.
Prea puțin femeie, când era vorba de podoabe și plăceri ușoare, regina Elisabeta a deschis larg porțile curții regale spre a primi Muzica, Poezia, Artele. Rolul ei în dezvoltarea vieții noastre culturale și artistice a fost cu totul însemnat și aceasta va caracteriza influența ei de mai bine de patru decenii, cu atât mai mult cu cât nu a manifestat veleitatea de a exercita vreo influență politică. Cel puțin nu s-a simțit o asemenea veleitate până la izbucnirea actualului război.
Se pare însă că războiul acesta care a răscolit totul pe lume, a răscolit și vechile sentimente ale “fiicei Rinului” de pe malurile Dâmboviței și, dacă tactul de care a dat întotdeauna dovadă a oprit-o de a manifesta în țară aceste simțăminte, se pare că nu s-a putut opri de a le manifesta în țara sa de origine. Aceasta a mâhnit, desigur, sufletul românesc, dar fenomenul era explicabil.
Acum moartea aruncă uitarea peste această clipă de umbră și poporul român își aduce aminte numai de ceea ce a fost și a făptuit vreme de aproape jumătate de veac regina Elisabeta.
A fost una dintre reginele mari prin viața, prin sufletul și prin inima ei.
Odihnească-se în pace!
Românii îi vor păstra o pioasă și veșnică recunoștință”.
*** Extras din ziarul Adevărul (19 februarie 1916, stil vechi, 3 martie, stil nou; autor: Emil D. Fagure
Imaginile atașate sunt capturi din ziarele care au publicat informații despre programul funeraliilor Reginei Elisabeta
