HomeEroii României moderneDoamne și domnițeLegenda mumei lui Ștefan cel Mare, repovestită de Regina Elisabeta a României

Legenda mumei lui Ștefan cel Mare, repovestită de Regina Elisabeta a României

Ștefan cel Mare
DS TW

Povestirea “Mama lui Ștefan cel Mare” a fost publicată prima dată în 1885, în volumul „Durch die Jahrhunderte”, tipărit de Editura Emil Strauss, și republicată de gazetele Amicul tinerimei, Glasul Transilvaniei și Tribuna în anul 1904, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea domnitorului Moldovei:

“În Moldova de sus, între Piatra şi Fălticeni, se află pe un munte, dincolo de un râu, ruinele cetăţii Neamţ, care din nenorocire s-a nimicit mai de tot, căci orăşelul din vale s-a zidit mai tot din pietrele mândrei cetăţi. Pe vremuri însă, când locuia în ea Ştefan, puternicul domn al Moldovei, cetatea fuse cunoscută până în mari depărtări şi puternică de nu o putea nimeni lua. El s-a bătut de 50 de ori şi mai din fiecare luptă se întorcea rănit; iar când învingea, după fiecare învingere înălţa o biserică drept mulţumire către Dumnezeu.

El îşi apăra ţara neîncetat, şi făcuse plan s-o facă mare şi tare. Nu de mult s-a găsit în arhivele veneţiene un act de alianţă ofensivă şi defensivă, ce încheiase cu republica cea puternică de pe atunci, împotriva turcilor. El forma în adevăr un zid al creştinătăţii, pe care turcii căutau mereu să-l doboare. Pe atunci era greu să domneşti pe la Dunărea de jos, căci vecinii, turcii, polonii, cazacii, tătarii, nu-ţi mai dădeau pace deloc. Dar Ştefan părea a fi în stare să se măsoare cu toţi şi se bucura în ţara lui de o încredere fără margini.

Stefan cel Mare, Bogdan al III-lea și Petru Rareș (Mănăstirea Dobrovăț)
Stefan cel Mare, Bogdan al III-lea și Petru Rareș (Mănăstirea Dobrovăț)

În ziua când începe istorisirea noastră, Ștefan se bătea iarăşi, luptă înfocată, care se putea vedea de pe zidurile cetăţii. Îi merse rău câtva timp şi norocul războiului părea că vrea să-l părăsească şi de astă dată. În cetate rămaseră două femei: soţia lui Ștefan şi mama lui. Domniţei celei tinere îi curgeau lacrămile de-a lungul obrajilor frumoşi ca faţa trandafirului, împrejurul cărora flutura păru-i auriu. Şi uneori se uita peste câmpie, iar alteori îşi ascundea ochii în năframă, ca să nu mai vadă nimic. Dar mama lui Ștefan nu făcea ca ea. Ea sta în picioare lângă tânăra femeie şi privea afară nemişcată şi fără să zică o vorbă. Sub sprâncele negre şi dese, cărora nasul ei încovoiat le da o expresie de vultur, ochii ei mari și negri parcă fulgerau. Părul negru ca corbul îi era acoperit cu o maramă de mătase foarte frumos țesută, care era înnodată sub bărbia energică. Gura îi era mai mult mare, dar când o deschidea, se vedeau două șiruri de dinţi din care nu lipsea nici unul, şi care îi dădeau o expresie de durere.

Era îmbrăcată în haine bogate de mătase şi se uita toată ziua afară, fără ca să pună gura pe mâncare sau pe băutură. Din când în când punea mâna cea frumoasă pe umărul nurorii sale şi o îndemna să aibă curaj şi putere. Vocea îi era adâncă şi plină, şi uneori liniştea pe tânăra soţie chinuită de grijă. Dar la fiecare şovăire a luptei, frica o supunea iarăşi. Bătaia se apropia din ce în ce mai mult de cetate, şi curând văzură că Ștefan abia se mai putea apăra.

Mamă, au să mi-l omoare!

Ștefan are să învingă până nu va înnopta.

Ștefan cel Mare

Încredințarea cu care zise aceste cuvinte făcură să înceteze lacrimile tinerei Doamne. Cu toate astea, lupta cu învălmăşeala ei se apropia mereu, și noaptea venea repede. Soarele dogorise tare și acum apunea: umbrele se întindeau peste luncă. Aburii se înălţau şi înfăşurau toate, aşa încât ochiul nu mai putea deosebi nimic. Pe urmă se făcu întuneric de tot. Amândouă femeile ascultau şi nu se mişcau, pentru ca nici o gălăgie, nici un fâşâit de rochie să nu le răpească ceva din zgomotul luptei de din vale.

Deodată se auzi o goană de copite care venea repede spre munte în sus; pe urmă bătu cineva tare în poarta cetății.

O, mamă, Ștefan e! Sunt încredințată că e el. Lasă-mă să zbor să-i deschid.

Dar mama lui Ștefan apucă cu putere de mână pe nora sa de a o opri şi păşi liniştită spre fereastră.

Cine bate? strigă ea dinlăuntru fără se deschidă.

Eu, Ștefan, fiul tău.

Fiul meu? Cine ești tu, străine, care ceri să intri în casa măritului meu fiu?

Mamă, deschide, eu sunt, fiul tău! Sunt învins! Turcii îmi sunt pe urmă, și rănile mă prăpădesc de durere.

Mormântul

Nu e fiul meu cel care vorbește de acolo de afară, îmi e necunoscut. Fiul meu e departe, împrăştie pe vrăşmaşul țării cu braţul puternic. Dar dacă eşti fiul meu într-adevăr, străine, dacă mi-a fost scris să îndur această mare durere, află că aici niciodată nu vei intra. Dacă nu poţi să învingi, află o moarte vitejească pe câmpul de luptă, şi pe urmă ţi-oi fi mamă, pe urmă ţi-oi împodobi mormântul cu flori.

*** Mama lui Ștefan cel Mare, Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României)

Ștefan cel Mare
sursa: BCU Iași

Povestirea a fost publicată prima dată în 1885 în volumul „Durch die Jahrhunderte”, Editura Emil Strauss, Leipzig (cartea cuprinde și legendele „Pietrele Doamnei”, „În Vrancea”, „Bucur”, „Neaga”, „Insula Şerpilor”, „Fiica lui Decebal”, „Robu”, „Dragomira”, „Constantin Brâncoveanu”, „Domniţa Bălaşa”, „Călugăriţa”, „Iancu Jianu”, „Căderea Vidinului”, „Moşul şi baba”, „Mioriţa”, „Şalga”, „Doncild”, „Mihu Copilul”, „Oprişanul”, „Legenda meşterului Manole”, „Movila lui Burcel”), tradusă și tipărită în limba română în 1887 de Editura Carol Muller din București și republicată de gazetele Amicul tinerimei, Glasul Transilvaniei și Tribuna în anul 1904, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea domnitorului Moldovei.

DS TW
No comments

leave a comment