Amedeo Preziosi s-a născut într-o familie nobiliară din Malta pe 2 decembrie 1816. Contele Giovanni Francesco Preziosi, tatăl lui, a deținut înalte funcții în administrația malteză, iar mama sa era de origine franceză și se numea Margareta. Tânărul a fost trimis de părinți să facă studii juridice la Paris, la Facultatea de Drept de la Sorbona, împreună cu Leandro, fratele mai mic, care trebuia să se specializeze în tehnica fotografiei. Neținând cont de dorințele lui Giovanni, Amedeo s-a înscris Școala Superioară de Arte Frumoase, iar după teminarea studiilor a revenit în Malta, apoi a părăsit insula și s-a îndreptat spre Orient.
Nu se știe când a ajuns la Constantinopol, dar cel mai probabil anul 1840 l-a găsit în capitala Imperiului Otoman, locuia la Hamalbași Sokagi din Pera şi se căsătorise cu o grecoaică cu care a avut patru copii – Mathilde, Giulia, Catherine și Roberto. Pentru că vorbea la perfecţie mai multe limbi străine, Amedeo a deținut diferite funcții oficiale pe lângă diplomații care erau acreditați în capitala Imperiului Otoman.
În anul 1864, Alexandru Ioan Cuza se afla la Istanbul într-o vizită oficială la sultan. Se pare că acesta este momentul când contele Amedeo Preziosi l-a cunoscut pe domnitorul Principatelor Unite şi se presupune că Ioan Cuza l-ar fi invitat pe Preziosi să viziteze Bucureștiul. Contele a acceptat, dar vizita a fost amânată pentru o vreme.
După ce Cuza a abdicat şi Carol de Hohenzollern a devenit în 1866 noul domnitor, a făcut o vizită protocolară la sultan, l-a cunoscut şi el pe Preziosi şi l-a invitat la Bucureşti să picteze. La sfârșitul lunii iunie 1868, artistul a ajuns în sfârşit în Capitală și și-a început munca. A pictat un târg din București pe 27 iunie, râul Dâmbovița pe 29 iunie, Oborul pe 30 iunie, a realizat panorama Bucureștilor de pe dealul Filaretului pe 1 iulie, apoi Strada Bărăției pe 2 iulie. În următoarele zile a plecat într-o excursie prin țară împreună cu suita principelui Carol, pornind de la Buzău, prin Carpați și Valea Prahovei. Preziosi a pictat pretutindeni peisajele pe care le-a întâlnit, precum și adunările entuziaste ale oamenilor care-l întâmpinau pe domnitor.
Revenit în București după călătoria în care l-a însoțit pe tânărul Carol, contele a cutreierat orașul și a realizat cele mai reprezentative imagini ale Bucureștiului din epocă: Dâmbovița, bisericile Stavropoleos, Schitu Măgureanu și Palatul Cotroceni, din Turnul Colței a făcut o vedere generală a orașului foarte exactă, apoi s-a întors la Istanbul.
Artistul a făcut o a doua vizită la București în perioada 30 mai – 15 iulie 1869, schițele sale fiind adunate în caietul care se păstrează astăzi la Muzeul Municipiului București, document ce are, pe prima pagină, inscripția “La Valachie par Preziosi”.
Despre ultimii ani ai viații contelui Preziosi nu se cunosc prea multe detalii. Se ştie că pe 27 septembrie 1882 a participat la o partidă de vânătoare și, din cauza unei descărcări accidentale a propriei arme, a fost rănit grav. A murit probabil în aceeași zi și a fost înmormântat în cimitirul catolic din localitatea Yeșilköy.
Revista Fundațiilor Regale din aprilie 1943 publica, sub semnătura lui Giuseppe Sabbarese, un articol elogios despre pictorul maltez, document care oferă detalii inedite, dar incomplete:
“În prima jumătate a lungii şi atât de rodnicei domnii a Regelui Carol I, s-au perindat la Curtea sa o seamă de artişti străini. Rostul lor, într-o vreme în care “daguerrèotypia” nu luase încă avânt, nu izbutise deci să uzurpe locul artei, era de a făuri icoana unei domnii ce avea greaua şi delicata menire să aşeze ţara pe temelii noi. În ce măsură şi-au îndeplinit acest rost, ne-o dovedeşte însuşi faptul că odată cu vremea le-a apus şi numele. N-au izbutit să contribuie cu o cât de mică strălucire la purpura domniei, pe care marile ei fapte din timp de pace şi de război au încununat-o de glorie.
Nobila sarcină de a slăvi cum se cuvine domnia luminatului şi viteazului Carol I a revenit — ca un drept pe care Providenţa a ţinut să-l respecte — artiştilor români, începând cu Carol Popp de Szathmary (român transilvănean de la Satu Mare, a cărui familie a fost înnobilată de împărat), cu marele Grigorescu şi sfârşind cu aceia pe care Regele i-a trimis la o mai înaltă învăţătură în străinătate, şi care s-au arătat demni de sprijinul domnesc.
Din rândul acestor artişti străini de la Curtea românească din care făceau parte germanii Volkers, Kaiser şi Becker, polonezul Adjukiewicz, englezul Schonberg, americanul Healy, se deosebeşte italianul Preziosi, care n-a râvnit la poziţia tovarăşilor săi întru meşteşug, mulţumindu-se cu aceea — mai modestă, dar mai aproape de artă şi adevăr — de observator plin de inteligenţă şi de interes, de măsură şi de bun gust, al locurilor şi oamenilor noi, spre care a venit, judecând după o seamă de elemente din cuprinsul mărturiilor lăsate de el, mânat şi de alte imbolduri decât cele care ar fi putut porni din faptul exercitării profesiei.
În chipul acesta, el se află mult mai aproape de artiştii români, cu care de altfel are mari asemănări, care nu sunt deloc întâmplătoare şi nu se mărginesc la cele din cadrul vremii trăite laolaltă.
Despre viaţa lui Preziosi nu ştim aproape nimic, în ciuda râvnei celor doi cercetători români care s-au ocupat de el: prof. Al. Busuioceanu şi dl. Al. Bădăuţă (vezi albumul Bucureşti în 1869 de Preziosi), care a apelat şi la truda binecunoscutului critic de artă venețian, contele Elio Zorzi, fără, însă, să fi putut, nici după cercetările în arhivele italiene, căpăta elemente noi întru cunoaşterea acestuia, am fi înclinaţi să-i spunem tainic artist italian. Nu-i cunoaştem nici numele de botez.
Prof. Al. Busuioceanu a găsit, o singură dată, într’un catalog al expoziţiei organizată în 1873 de “Societatea amicilor Bellelor-arte din România”, numele artistului precedat de iniţiala D., care ar putea să însemne tot atât de bine Domenico cum şi Davide, Damiano, Desiderio, Dino, Demetrio, Dionisio sau chiar Diodoro, dacă ţinem seama că astfel de prenume întâlnim destul de des în Italia. Nu ştim cu precizie nici de unde a venit Preziosi în România şi nici unde a plecat de aci.
Luând în seamă, din punct de vedere iconografic, unele acuarele ale lui Preziosi, prof. Al. Busuioceanu deduce că ar fi putut veni de la Constantinopol, iar dl. Al. Bădăuţă, după o notaţie de pe un carnet de schiţe ale artistului: “Aquarelles de mon grand Père Preziosi ” şi după unele informaţii — cărora nu le dă obârşia — că urmaşii au locuit mai târziu la Stambul, crede că este îndrituit a afirma că această inscripţie “vine să dea certitudine presupunerii că, înainte de a lucra la noi şi probabil după aceea, Preziosi a trăit la malurile Bosforului”.
Ceea ce se poate spune cu precizie, însă, este că Preziosi a lucrat în România în verile anilor 1868 şi 1869, când a făcut parte din suita Domnitorului care călătorea prin ţară.
În acuarele înfăţişând “Primirea Domnitorului Carol la Slănic de Prahova”, îl vedem pe Preziosi călare, luând schiţe. În afară de aceste date nu mai ştim nimic despre artistul italian, după cum nu ştim nici cum a ajuns la curtea Domnitorului Carol.
Părerea de rău că nu s-a putut afla până acum nimic mai mult despre Preziosi este cu prisosinţă compensată de faptul că el ne înlesneşte, prin opera sa, cunoaşterea României adevărate, a României cu nenumărate comori de frumuseţe şi neistovite bogăţii sufleteşti, pe care le-a ştiut afla sub măştile vremii, fără s-o nesocotească pe aceasta în ceea ce avea demn de amintire.
Opera lui Preziosi cu privire la România poate fi împărţită în trei categorii: schiţele şi studiile, dintre care o parte, sub forma unui caiet, se află într-o colecţie particulară (unele au fost publicate de dl. Al. Bădăuţă în albumul amintit mai sus); acuarelele făurite pentru Domnitorul Carol, din care Colecţia regală numără astăzi 41 de piese; acuarelele hărăzite amatorilor din acea vreme, răspândite în ţară.
Din punct de vedere al artei ca şi al documentului, mai interesante decât acuarelele, lucrate în tihna căminului, sunt notele spontane, studiile preliminare. Ele sunt luate la faţa locului şi au căpătat, din această pricină, de la natură, temeinicia adevărului. Rar ne-a fost dat să întâlnim un artist ilustrator străin, sau chiar băştinaş, care să fi înţeles şi redat cu un simţ mai ascuţit realitatea românească.
Dacă ne gândirn la obârşia lui Preziosi, putem uşor pricepe de ce, din tot ceea ce a văzut în scurtul său popas în România, a ştiut să păstreze numai elementele ce defineau şi deosebeau locurile şi oamenii de aci de celelalte meleaguri şi popoare, numai însuşirile care aşază poporul român pe o treaptă însemnată în obştea Europei.
Dacă n-a simţit întreagă măreţia peisajului românesc mai puţin călcat de piciorul omului, aceasta se datoreşte faptului că Preziosi, nefiind un temperament romantic, era, prin organizaţia sa mentală, sortit să fie interpretul omului şi al manifestărilor sale, cum şi al naturii străbătută de spiritul stăpânitor al civilizaţiei. Aşa ne putem explica de ce “Bucureştiul văzut din dealul Filaretului”, peisaj atât de maestru compus, sau studiul înfăţişând apa Colentinei, în care un grup de tinere femei gustă plăcerile băii, izbutesc să ne stârnească amintiri ce ne duc spre prestigioase peisaje de clasică măreţie. Acesta din urmă, prin compoziţia sa amplă, observaţia fină şi justă şi cele câteva note savuroase — cum sunt trăsăturile din goliciunea pudică a tinerelor şi pârguitelor femei, sau elementele de cochetărie — poate fi socotit ca una din operele cele mai izbutite ale artistului italian.
Amândouă aceste peisaje sunt minunate portrete ale naturii româneşti, brăzdate, cum am spus, de duhul omului înrădăcinat de-a lungul veacurilor în pământul darnic.
Şi, după cum a ştiut să desprindă orânduirea imprimată peisajului de spiritul românesc, Preziosi a izbutit să ne înfăţişeze şi viaţa gloatelor din târguri sau alaiuri, în care se manifestă însufleţirea unui popor vioi şi ager, care nu iese din cadrele unei rânduieli sigure aflate înlăuntrul fiecăruia şi în afara tuturor. În aceste adunări de oameni artistul italian a ştiut să vadă lipsa desăvârşită a neorînduelii şi a desmăţului, întâlnite aiurea.
O altă trăsătură a poporului românesc, tot atât de însemnată ca şi măsura asupra căreia se opreşte Preziosi, este dragostea sa caldă şi sinceră faţă de Domnitor, care izvoreşte dintr-un simţământ adânc monarhic, rod al experienţei istorice care a învăţat pe Români să preţuiască rostul mare al statorniciei voievodale.
Acuarelele înfăţişând “Primirea Domnitorului la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Buzău”, aceea de la Slănic de Prahova sau aceea reprezentând întâmpinarea Monarhului pe drumul Cotrocenilor sunt mărturii luminoase ale dragostei şi respectului Românului pentru Domnitorul său, pentru că sunt tocmai manifestate cu spontaneitate şi simplitate, cum minunat a ştiut să le înfăţişeze artistul italian.
Ţăranul român apare în opera lui Preziosi cu însuşirile care l-au ajutat să biruie vremuri de o vitregie fără seamăn. Ţăranca este înfăţişată cu toate atributele care o fac părtaşe, cu ţăranul, la chezăşia unei rase puternice şi frumoase: carnea bine plămădită şi trupul cioplit după canoanele rodniciei, sfiiciune — pe care o ştim întemeiată pe o morală nezdruncinată, însoţită, fermecător, de inteligenţa străfulgerând în privire; straie purtând semnul hărniciei, al ştiinţei bizuită pe experienţa străbunelor şi al fantesiei sale bogate şi veşnic, dar nerăzvrătit, înnoitoare, împodobită cu gust şi măsură cum nicio altă ţărancă n-a ştiut să se împodobească. Ţăranului, Preziosi a ştiut să-i citească pe chip, în privire şi atitudine, marile sale însuşiri, care au făcut în toate timpurile mândria poporului românesc, şi de la care pornesc toate celelalte: inteligenţă, vigoare, dar şi sensibilitate, dârzenie, hărnicie. Portul, potrivit cu aceste însuşiri: sobru şi armonizat cu trupul. Înfăţişarea atât a ţărăncii cât şi a ţăranului român a fost redată de artistul Italian cu adevărul care mărturiseşte o îngrijire ce a fost mereu la Români o lege păzită cu sfinţenie.
Este zadarnic să mai adăugăm că, astfel văzută România de Preziosi, opera lui alcătueşte unul din cele mai frumoase, dar şi mai meritate elogii, pe care nu-l putea aduce decât un artist sincer şi aparţinând unei naţii care a ştiut totdeauna şi nu s-a sfiit niciodată să preţuiască la alţii ceea ce slăvea la ea acasă”. (Sursa: Giuseppe Sabbarese, Revista Fundațiilor Regale, aprilie 1943)
Adrian-Silvan Ionescu, critic şi istoric al artei, directorul Institutului de Istoria Artei, a făcut cercetări aprofundate asupra operei lui Presiozi în România și a publicat mai multe studii despre pictorul maltez reunite în volumul “Artă și document”, la Editura Meridiane, în 1990. Acuarelele trimise de Amedeo Preziosi pentru albumul comandat de Prințul Carol I al României au fost publicate tot de Adrian-Silvan Ionescu în volumul “Preziosi în România”, carte apărută la București în 2003.
Galerie foto:
