În aprilie 1909, după ce Parlamentul turc a decis detronarea sultanului Abdul Hamid, a fost desemnată o comisie formată din deputaţii Carasso Effendi şi Arif paşa şi din doi senatori, Avram Effendi şi Arif paşa, care urma să-l înștiințeze asupra hotărârii. Iată cum a povestestit Carasso Effendi scena istorică:
„Gerad bey, secretarul sultanului Abdul Hamid, ne-a anunţat. Noi eram urmaţi de câţiva ofiţeri şi soldaţi. După câtva timp Gerad veni şi ne spuse: „Sunteţi aşteptaţi!“ Pătrundem înăuntru şi abia urcarăm scara când vreo douăzeci de eunuci ne înconjurară. Gerad mergea înainte. Trecem în vestibul şi intrăm într-un mare salon, cam pe la mijlocul căruia ne oprim. Ofiţerii noştri ocupă uşa şi o încuiară. Toate ferestrele sunt închise. Numai pe una se vede parcul… De departe se aud salvele de bucurie ale trupelor macedonene biruitoare. La dreapta noastră vedem un paravan şi după dânsul o oglindă uriaşă. Pe peretele opus e atârnată, de asemenea, o oglindă în aşa chip că cineva care stă ascuns după paravan poate vedea mişcările persoanelor care intră.
Pe când priveam în jurul nostru, iată că apare Abdul Rahim, tânărul fiu al sultanului. Fără zgomot, el intrase pe o uşă aşezată îndărătul paravanului, pe care n-o observaserăm, şi care ducea, probabil, la harem. Abdul Rahim face vreo două paşi şi ne priveşte apoi speriat şi palid. Puţin după aceasta apăru şi Abdul Hamid. Şi el se apropie de noi şi ne privi lung şi parcă n-ar fi ştiut ce să facă.
Credeam că va veni în mare uniformă pentru a primi cu demnitate hotărârea poporului. Dar venise civil, îmbrăcat cu o neglijenţă care arăta graba și emoția. Purta o cravată neagră pe care n-o legase, ci o prinsese numai cu un ac. Brațele îi atârnau inerte şi mâinile îi tremurau. Se ţinea mai plecat ca de obicei și părea astfel mai umilit. După o salutare mută, Essad pașa începu să vorbească. Într-un ton hotărât, pronunţă răspicat şi tare gravele cuvinte care răsunau în această mare sală în care, timp de 33 de ani, un cuvânt sau un gest al acestui bărbat zdrobit fuseseră suficiente pentru a răspândi groaza asupra întregului imperiu.
Essad paşa spuse:
– Am venit să-ţi comunicăm că naţiunea printr-un fetva al şeikul-islamului te-a detronat…
Priveam cu atenţie încordată pe Abdul Hamid. La auzul acestor cuvinte, el se cutremură şi un fior îi trecu pe faţă şi prin întregul trup. O tăcere penibilă urmă şi aşteptam ca Abdul Hamid să vorbească. Cuvintele sale nu răsunau a rezistenţă, ele nu sunau nici a apărare, ele erau numai laşe…
– Şi viaţa mea? întrebă el cu vocea înăbuşită.
– Naţiunea e nobilă şi mărinimoasă, ea nu a luat o hotărâre contra vieţii tale. Sultanul îşi plecă fruntea şi cugetă câteva momente, apoi spuse ca şi cînd şi-ar vorbi sieşi:
– Aşa se spune întotdeauna…
Eu îi spusei:
– N-ai alt drept decât să speri în mărinimia naţiunii.
Sultanul întrebă:
– Dar familia mea? Şi apoi, soldaţii ăştia jură că-mi vor respecta viaţa?
Essad paşa spuse:
– Te asigur că până acum naţiunea n-a luat nicio hotărâre contra vieții tale. Abdul Hamid pare a se supune. Curând însă îl cuprinde o idee egoistă și gînditor întreabă:
– Cum îmi voi duce viața? De două zile nu mai am servitori, ba nici măcar nu sunt sigur de hrană. Trebuie să trăiesc cu femeile…
Apoi adăugă într-un ton plângător:
– Rog națiunea să-mi dea ca locuinţă palatul Ceragan (era vorba despre noul Palat Ciragan, aflat pe malul Bosforului). Acolo m-am născut şi acolo am menţinut prin îngrijirea mea timp de treizeci de ani viaţa fratelui meu, Murad…
Şi, arătând pe fereastră cupolele palatului Ceragan, Abdul Hamid continuă:
– Aş putea să merg prin grădină şi să ajung la palat fără a fi văzut. Cunoști drumul, Arif paşa.
Arif paşa nu răspunse. Sultanul îşi aminti că Ceraganul e locuit de unul din nepoţii săi, fiul lui Murad, și zise:
– Dar nepotul meu trebuie să se mute de acolo, ca să nu fie două haremuri în palat.
Nimeni nu-i răspunse. Sultanul prinde curaj şi, căutând cuvintele, încercă să-şi apere trecutul:
– Am făcut poporului atâta bine, dar poporul nu recunoaşte. Uitat-a poporul războiul cu Grecia? După proclamarea Constituţiei n-am ezitat niciun moment să-mi ţin jurământul, şi dacă sunt câteva canalii, ele trebuiau părăsite. N-am dovedit că detest vărsările de sânge, ordonând să nu se tragă nici un foc de puşcă din Yldiz-Kiosk? Oare n-am refuzat să semnez numeroase sentinţe de moarte? Şi dacă totuşi am semnat unele, am făcut fiindcă nu se putea altfel.
Nimeni nu răspunde. Toţi tac şi Abdul Hamid pricepe însemnătatea acestei tăceri, oftează și exclamă:
– Ce pot să fac? E voia lui Dumnezeu!
Văzând atitudinea noastră de nepătruns, Abdul Hamid e cuprins de frică. El repetă cu vocea tremurândă întrebarea:
– Sunteți sigur că mi se garantează viata? Îmi garantează poporul meu aceasta? În acest moment tânărul Abdul Rahim începe să plângă. El caută să-şi oprească lacrămile, dar nu reuşeşte şi de dindărătul paravanului se aude plânsul sau. Sultanul îl priveşte un moment, iar în ochii lui tulburi vedem două lacrămi mari, poate primele în toată viata sa. Plânsul tânărului ne face nervoși. Nu credeam că vom găsi acest element de milă lângă tigru.
Eu îi repet în acest moment sultanului:
— Nu te teme nici de viața ta, nici de aceea a fiului tău…
El imploră:
— Îmi juraţi! Şi voi, soldaţilor, îmi juraţi pe Dumnezeu şi pe cinstea de militar că pot să fiu sigur de viața mea?
Ofițerii răspunseră plecând capul și ne priveau parcă ar fi voit să spună că ei nu au nimic de hotărât. Plânsul tânărului ne mișcă. Trebuie să întrerupem penibila conversație. Ne-am făcut datoria. Într-un ton energic, Essad spuse:
– Oficial nu avem decât această comunicare să-ţi facem. Vom aduce însă la cunoştinţa naţiunii dorinţele tale.
Sultanul exclamă:
– Dumnezeu să-i pedepsească pe aceia care au fost cauza acestei nenorociri.
Îl privesc pe Abdul Hamid și-i răspund:
– Dacă Dumnezeu e drept, putem fi siguri că va pedepsi pe cei vinovați.
Pentru a doua oară un fior îl scutură pe sultan. El ne salută umilit,ducând ambele mâini la frunte. Ne retragem. Convorbirea durase 18 minute.
*** Adevărul, aprilie 1909
Abdul Hamid, ultimul sultan al Imperiului Otoman care a deținut puterea absolută, a condus Turcia cu o mână de fier timp de 31 de ani, în perioada cea mai complicată a declinului său. Suveranul a murit la vârsta de 75 de ani, pe 10 februarie 1918. Găsiți mai multe informații despre el în articolul:
