HomeVizionariiNineta Gusti, tristul sfârșit al unei mari actrițe

Nineta Gusti, tristul sfârșit al unei mari actrițe

Nineta Gusti

Nineta Gusti s-a născut pe 14 noiembrie 1913 la Iași, dar a copilărit la Vălenii de Munte, în casa pictorului Nicolae Tonitza. A urmat apoi cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București, la clasa profesoarei Lucia Sturdza-Bulandra, iar după absolvire a devenit actriță la Teatrul Armatei, la Bulandra, Nottara și Teatrul de Comedie.

Tânăra a debutat în cinematografie cu un rol în filmul “Doi vecini”, realizat în 1959 de regizorul Geo Saizescu, în care a jucat alături de Grigore Vasiliu Birlic și Ion Lucian. Căsătorită timp de 15 ani cu actorul Radu Beligan, actrița a decis în 1970 să se mute la Crevedia, lângă Buftea, unde s-a instalat într-o casă țărănească.

În ultimii ani ai vieții, Nineta Gusti a avut mari probleme financiare, motiv pentru care UNITER îi trimitea în fiecare lună pachete cu alimente. În februarie 2002 venerabila artistă a suferit o pareză, rămânând imobilizată la pat pentru restul zilelor. A încetat din viață pe 4 iunie 2002, în casa pe care o îndrăgise atât de mult, și a fost înmormântată în cimitirul din Crevedia.

Într-un interviu emoționant acordat jurnalistului și dramaturgului Alecu Popovici în 1972, Nineta Gusti a vorbit despre punctele cheie ale activității sale profesionale, despre începuturile timide, dar și despre marile roluri și despre decizia de a părăsi Capitala.

Nineta Gusti

Locuinţa mea de vară e la țară…

…Ploua mereu ca într-o romanţă la modă de Kirculescu. În Iaşi se mergea cu tramvaiul până la linia frontului. 0 dată pe săptămână, răzleţ, câte un film speriat apărea pe pânza cinematografului Trianon. La Scala, un grup de băieţi şi fete încropiseră un fel de spectacol de revistă. Când părăseau costumul de scenă, îşi puneau în piept steaua galbenă. Teatrul Naţional era refugiat la Jimbolia. Când soseau „unităţi hipo”, nemţii „cazau” caii pe scena mare a casei lui Alecsandri.

Un afiș: “Steaua fără nume”. Ziarele care, când soseau, erau smulse din mână, anunţaseră succesul bucureştean şi toată tevatura în jurul incognito-ului autorului. Am cumpărat deci bilete. Evident, la balcon. Sala era arhiplină, deşi în orice clipă o bombă ar fi putut face tavanul să cadă peste noi. Beligan, Marcel Anghelescu şi atâţia alţi mari actori. Nouă, puştilor de la balcon, ne-a plăcut „Eleva”. Părea de vârsta noastră, a celor de la galerie. L-am luat pe Napoleon Creţu, boxerul şi tarzanul clasei noastre, şi am aşteptat-o la binecunoscuta ieşire din teatru. Nu era o fetiţă, ci o doamnă, i-am cerut o fotografie cu autograf. “Nu-mi plac fotografiile”, ne-a răspuns, frază pe care avea să mi-o repete azi, după 28 de ani, dar ne-a spus o glumă tare şi noi am plecat fericiţi (cât de fericit poţi fi într-o noapte, într-un oraș în care biletul de tramvai până la front costa un leu…

„Eleva” era Nineta Gusti şi atunci mi se părea că e cea mai mare actriţă din lume. Avea un surâs şăgalnic, numai al ei, era un spiriduș gata de pozne, uneori niţel cam tristă, alteori ciudată, totdeauna neaşteptată, surprinzătoare în reacţiile de pe scenă, la care niciodată nu te puteai aştepta dinainte. Am urmărit acest Puck feminin în fel de fel de spectacole, şi mai bune şi mai proaste: în comedii de bulevard şi farse stupide, dar și în piese de subtilitate şi adâncime. Totdeauna juca alături de mari actori, în echipe prestigioase: cel puţin Radu Beligan era totdeauna prezent. Au trecut aproape trei decenii. În ultimele luni n-am mai întâlnit-o însă pe Vasile Conta, unde-i ştiam casa. Şi am aflat — cum în teatru se află toate — că şi-a cumpărat o casă la ţară, la Crevedia. Aha, deci tot pe lângă fabrica de iluzii de la Buftea. Doar jumătate de oră cu maşina şi o găsim.

— Unde stă actriţa? O ceată de copii ne conduc pe uliţa căutată. Nineta e în grădină, în cea mai rustică ipostază: culege vişine. Îmi vine să o rog să recite parodia lui Topârceanu la celebrele versuri ale lui Depărăţeanu: „Locuinţa mea de vară e la ţară”, dar abordăm cu toată seriozitatea interviul pe prispa casei Ninetei Gusti, păziţi de un câine care, priponit în lanţ, joacă rolul unui paznic fioros.

— De ce te afli aici?

— E împlinirea unui mai vechi vis de-al meu. De când sunt pensionară, am strâns bani şi iată-mă în Crevedia printre caişi, vişini, meri, căţei şi purcei.

— E o simplă potrivire de nume faptul că te cheamă ca pe marele regizor Gusti?

— Exact. E o întâmplare! Sunt fata avocatului Climescu-Gusti din Iaşi, oraș în care am copilărit. M-am născut într-o casă din Piaţa Unirii şi am avut parte de mai multe mame (vitrege). În liceu nu doream şi nici nu voiam să fiu artistă. Îmi plăcea îndeletnicirea de regizoare, ba mai făceam și decoruri şi costume. Visul meu se îndrepta spre facultatea de medicină, eventual de botanică. Şi totuşi…

— Şi totuşi?

Nineta Gusti
Nineta Gusti în "Cher Antoine"

— M-am gîndit că teatrul e o meserie mai bine plătită. Am dat examen cu o poezie de Blaga şi doamna Bulandra m-a ales pentru clasa ei. De atunci am devenit profesionistă. Şcoala am făcut-o pe scena teatrului doamnei Bulandra, unde am jucat în toţi anii studenţiei. Din primul an am jucat în “Mătrăguna”, alături de Storin. Dintre colege: Florica Demion. Jucam rolişoare, dar aveam aplauze destule. Tot doamna Bulandra mi-a scurtat numele pe afiș: din Nineta Climescu-Gusti, am rămas cum mă ştiţi.

— Şi apoi?

— Apoi? M-am apucat tot mai temeinic de meserie. Până când m-au dat afară din aproape toate teatrele bucureştene, fiindcă ceream patronului să-mi plătească leafa. Eram şi atunci rea de gură… A fost însă şi un noroc. Mania Antonova tocmai deschisese un teatru. M-a luat şi pe mine în spectacolul cu piesa lui Kataev, “Drum însorit”, alături de Roland de Jassy şi Sergiu Dumitrescu, de multă vreme umbre.

—Când a fost?

—Stau tare prost cu anii, cu datele, cu timpul… Uite, de pildă, vezi, n-am în casă niciun ceas care să meargă. N-am nevoie să-mi măsoare nimeni vremea care mi-a mai rămas! Apoi, după ce-am avut succes, patronul m-a chemat înapoi ca salariată, dar ţinută „pe tuşă ” ca artistă. Genul meu era acoperit de Leni Caler. Deci nimic interesant.

— Şi colaborarea cu V. I. Popa?

— Excelentă. Nu pot decât să repet şi eu ce-au spus alţii: teatrul lui era o şcoală, cu muncă multă şi o disciplină de fier. Aproape toată suflarea actoricească a trecut pe aici și a avut numai de câştigat. Jucam mult pentru muncitori, elevi, studenţi. Turneele durau câteva luni, premierele se dădeau în centre muncitoreşti, la Reşiţa, Petroşani, Anina.

— Dar făceai şi turnee în alte teatre ca salariată?

— Exact. Am jucat la teatrul Mariei Filotti, în “Omul care zâmbeşte” am jucat primul meu rol de cochetă. Toată presa m-a înjurat, dar publicul mă aplauda. Eu eram totuşi amărâtă, se întâmpla ceva… Oricum mi-a folosit mult colaborarea cu cele două femei ilustre ale teatrului românesc: Lucia Sturdza Bulandra, preocupată de ansamblu, de creşterea actorilor tineri. Maria Filotti, urmărind realizarea grabnică a succeselor de casă și public. Două mari personalităţi. La Maria Filotti am început să joc alături de Radu Beligan, care începea marile sale triumfuri: “Banii nu fac doua parale” şi “Oraşul fără avocaţi”. În multe teatre, în multe spectacole, am jucat alături de Beligan, care câteodată era şi director, codirector, coasociat la conducerea vreunui colectiv.

Nineta Gusti

— Dar marile roluri?

— Satisfacţia împlinirii artistice, a unor mari roluri am avut-o după război. Mai ales la Teatrul Armatei, excelent, unitar colectiv. Să ne amintim: “Căsătoria”, “Nunta lui Figaro”, “Femeia îndărătnică”, “Văduva isteaţă”, “Viori de primăvară” de Stein, “Zbor de noapte” de Tăutu, “Casa onorabilă” de Lovinescu şi “Gaiţele”, recent. Am trecut la Teatrul de Comedie condus de Beligan. Aici am jucat în “Burghezul gentilom”, “Celebrul 702”, “Fizicienii”, “Ucigaş fără simbrie”, “Casa inimilor sfărâmate”, “Cher Antoine”.

— Erau rolurile visate?

— Poate nu! Aveam visuri mult mai măreţe. Mi-ar fi plăcut marile roluri de tragedie: Fedra, Andromaca, Cleopatra. De altfel, poate aţi observant, în orice rol comic picură şi putină lacrimă tragică, aşa cum m-am făcut cunoscută în trupa Maniei Antonova. Ce să fac, dacă la rolurile de mai sus n-am ajuns, lumea nu m-ar fi „crezut”, pentru că port pecetea comicului.

— Compui greu un rol?

— Să nu te miri dacă o să-ţi spun că am procedeul meu personal în crearea unui rol. Patent propriu. Cu o zi înainte de premieră, închid ochii şi-mi rememorez rolul, cu cele mai mici gesturi şi atitudini în suita unui film pe care mi-l derulez „au ralenti”. Și totul e apoi perfect, deşi, la unele roluri, m-am chinuit îngrozitor, cum a fost în “Fizicienii”.

Nineta Gusti

— Filmul, televiziunea?

— În film am avut rolişoare, dar am fost mulţumită. La televiziune, roluri bune. De pildă, în “Ciuta”.

— Eşti o actriţă dificilă în procesul de creare a spectacolului?

— Dimpotrivă. Ascultătoare, maleabilă, disciplinată. Ascult de regizor (pe care-l dibui eu cam ce fel e…) și, de obicei, nu mă înşel asupra rolului.

— Partener ideal?

— Evident, Radu Beligan, alături de care pregăteam rolurile cu mintea…

— Pensionarea te-a necăjit?

— M-a surprins. Nu eram pregătită. Aș fi foarte demoralizată dacă nu aș fi avut o anume autoeducaţie de a trece mai uşor peste părţile mai puţin plăcute ale vieţii; dar joc înainte, şi Aneta (rol care-mi place) din “Gaiţele” e o dovadă. Şi apoi, nu mă plictisesc. Nu am timp! Dacă-mi pun viaţa într-o balanţă, partea plăcută atârnă mai greu. Am făcut teatru de nevoie. Nu ştiam că am talent.

— Şi totuşi ai avut totdeauna succes la public…

—Cred că se stabileşte un anume fluid cu care unii actori se nasc. Există actori care, cum intră în scenă, captează privirile publicului. În viaţă şi pe scenă n-am ţinut niciodată la îmbrăcăminte, la toalete. Dacă ar fi după mine aș îmbrăca — pe scenă — toţi actorii în pînză de sac, tăiată drept. Publicul să facă o judecat dreaptă. În viaţa mea nu pusesem un costum clasic… Şi cînd a venit clipa, m-a preocupat atitudinea oamenilor epocii pe care am găsit-o încrustată pe vase vechi, în stampe, tablouri. Se fac nedreptăţi de apreciere din cauza acestor luxoase zdrenţe. Omul să facă haina, nu invers!

Nineta Gusti
Nineta Gusti în "Casa inimilor sfărâmate"

— Ce fel de „teatru” iubeşti?

— Am fost calificată de la început ca o actriţă realistă. Aşa şi sunt. Dar nu resping nicio formulă, nicio căutare, nicio încercare. Dar teatrul trebuie să rămână al oamenilor, pentru oameni! Şi i-am simţit totdeauna pe oameni aproape, iar eu le-am dăruit mai ales râsul de care au nevoie ca de soare şi de aer. Se spune că am şi avut haz. Dacă e aşa, l-am moştenit de la mama, care avea un haz ciudat, un fel de umor englezesc. Se mira de ce râde lumea când spunea ea ceva.

— Preocupări colaterale?

— Pictura. Nu se vede pe pereţi? Apoi scriu şi versuri, de altfel aș fi dorit să fiu scriitoare. Şi cred că sunt şi o bună gospodină! Am crezut totdeauna în dragoste şi asta mi-a înfrumuseţat viaţa şi m-am temut şi mă tem de moarte! De aceea poate nu-mi place să-mi povestesc viaţa, nu ţin minte datele, nu păstrez fotografiile, opresc ceasurile.

— Mai bine să ne gândim la viitor. Ce vei face? Ce proiecte ai?

— Toate sunt legate de grădinărit, de flori, de viaţa mea de la ţară. Şi când trebuie să joc, iau autobuzul de la Crevedia şi mă opresc unde e nevoie. (…)”

 

Sursa:

Revista “Teatrul”, iulie 1972, “Locuința mea de vară e la țară”, interviu cu Nineta Gusti realizat de Al. Popovici

No comments

leave a comment