Veta din “O noapte furtunoasă”, singurul rol în film al Mariei Maximilian

“Pe cât de greu este să descoperi un fir, mai precis un număr de telefon, ca să ajungi la Maria Maximilian, număr pe care, spre marea noastră surprindere, nu-l știe nici unul dintre serviciile de resort ale teatrelor sau ale cinematografiei, pe atât de direct intră în subiect interlocutoarea. Moldoveancă de aleasă ascendență, Maria Maximilian a păstrat din aceasta filiaţie nu culoarea locala, ci esenţialul – francheţea confesiunii şi spiritul critic pe care şi-l aplică mai întâi, cum vom vedea, sieşi:

“Interpretam un cuplet într-un spectacol de varietăţi, la “Maria”, acum sala se numeşte Cinema “Feroviar”. Eram într-o rochie de seară, dar cu un coş de piaţă în mână — un efect de contrast al revistei de pe vremea aceea. Nu mai ţin minte cupletul. Țin însă minte că puneam la punct un necunoscut care încerca să maă abordeze. Şi Jean Georgescu, care mă ştia încă dinainte de a fi plecat în Franţa, a făcut mare haz, din sală, când am ajuns la poantă, îi plăcuse cum o interpretasem eu, probabil îmi reuşea schimbarea de ritm şi de manieră din finalul cupletului, un fel de piruetă de efect, prin care treceam de la cochetăria complezentă la un drastic “Mucles!”

Şi reacţia lui, a lui Jean Georgescu, la acest amănunt tehnic, m-a frapat. A fost, aş zice, crucială în viata mea aceasta reacţie, pentru că mai târziu, când am trecut de la repertoriul de operetă — căci jucasem şi în compania marelui Leonard — sau de revistă la cel de proză, dramatic, clasic, prin asta mi-am câştigat şi aprecierile altora: faptul că făcusem trecerea natural, ca şi cum niciodată n-aş fi jucat la operetă sau la revistă.

— Dar cum ați devenit Veta?

— Avusese loc un mare concurs pentru coana Veta, dar eu nu luasem parte la el. Eu îmi vedeam de treaba mea la “Maria”, aveam si casă grea. Dar într-o seară, după întâmplarea pe care v-am povestit-o, mă pomenesc cu Jean Georgescu si cu lordănescu-Bruno: Vii mâine, ca să facem proba la “Noaptea furtunoasă”, pentru Veta.

M-am dus cu inima strânsă, ştiam că dăduseră probe Nataliţa Pavelescu, Eugenia Zaharia, Silly Vasiliu — numai nume bine afirmate. Ei mai căutau, totuşi, nu găsiseră ce voiau. După câteva zile am primit invitaţia să semnez contractul.

— Există ceva diferit între Veta dumneavoastră şi Vetele din spectacolele de teatru?

— La teatru, pe vremea aceea, coana Veta apărea tot timpul cu tulpan şi cu o floare la ureche. Jean Georgescu a stilizat personajul, a eliminat excesul de culoare locală şi cochetăria de mahala, care nu erau ale lui Caragiale, erau ale vechilor regizori, nu prea bine inspiraţi sau, direct, ale actorilor. Veta noastră era tot “de-acolo”, din cartierul şi din epoca ei, dar ceva mai spilcuită, mai europeană, cum şi sunt personajele lui Caragiale care mergeau să vadă trupa lui Ionescu la “Union Suisse”, unde se cânta în limba română, dar şi în franceză, şi în germană, iar filmul, spre deosebire de spectacolul de teatru, arăta personajele la “lunion”, unde, bineînţeles, nu se mergea în tulpan, nici cu floare la ureche şi adevărul e că n-ar fi fost în firea și nici potrivit cu starea socială a Vetei să poarte așa ceva, nici acasă, nici la ea în cartier.

— Cum au decurs filmările?

— Foarte greu. Pentru că exista un singur aparat, care se defecta mereu, și trebuiau să-l repare, se făceau mereu pauze, o zi, două-trei zile. Acum ştiu că se lucrează mult mai uşor şi mai repede, atunci era foarte, foarte greu. Jean Georgescu a fost un erou, foarte mult a muncit. Nu numai cu aparatura şi cu toate lucrurile trebuincioase unei filmări şi unui studio, care fie că nu existau, fie că nu erau cum trebuie — în această privinţă făcea foarte mult şi Ion Cantacuzino, directorul Oficiului Naţional Cinematografic şi director de producţie al filmului.

Dar Jean Georgescu a muncit enorm şi cu noi, actorii, pe care ne-a ales nu ca să-i fie lui mai simplu şi mai uşor, ci ca să ne potrivim cu rolul. Însă, dacă nu mă înşel, în afară de Giugaru, niciunul dintre noi nu mai făcuse film. Eu am vrut de altfel să renunţ la rol, pentru că suferisem de ochi şi era orgoliul meu de actriţă în joc — cum o să apar pe pânză — aşa că, la 24 de ore după ce semnasem scrisoarea de angajament, am anulat-o. I-am creat un plus de greutăţi lui Jean Georgescu și mai târziu, în timpul filmărilor, când boala mea a recidivat, trebuia să mă aşeze în cadru în aşa fel încât să nu se observe.

— Spuneţi-ne ceva despre partenerii de joc.

— Am avut ca parteneri, cum ştiţi, pe toţi ceilalţi actori din film pe care Jean Georgescu a ştiut să-i armonizeze şi să-i închege într-un colectiv admirabil. Dar, în mod special, despre Florica Demion aş vrea să vorbesc. A fost o revelaţie, şi ca om, ca actor, ca tot. Era actriţă de revistă, o buna comediană şi avea un gen al ei special, de care toţi îşi aduc aminte şi, din fericire, filmul “O noapte furtunoasă”, cu toate că mai lipseşte câte ceva din el, ne-o arată aşa cum a fost şi cum va putea fi văzută mereu în rolul Ziţei, soră-mea.

— N-aţi mai jucat în alte filme, nici înainte, nici după “O noapte furtunoasă”.

— Înainte n-am jucat pentru că n-a existat un alt Jean Georgescu. Iar după, n-am vrut, pentru motivul pentru care și la acest unic rol voisem să renunț, dar și pentru că am socotit ca, oricum, cu o asemenea şansă va fi greu să mă mai întâlnesc.

— Ce impresie v-a făcut filmul la prima vizionare?

— Şi-acum am emoţii când îmi amintesc vizionările de material filmat, înainte de a fi gata filmul. Eram atât de emoţionată şi atâtea critici mi-am făcut! Tot mereu găseam că trebuie să fie altfel. Aveam credinţa că trebuie sa fac parcă mai mult, parcă altceva, parcă lipsea ceva. Aveam nişte emoţii îngrozitoare, şi mai târziu am avut emoţii foarte mari în tot ce am jucat, dar ele nu priveau pe nimeni, numai pe mine mă priveau.

— Dacă aveaţi emoţii atât de mari, ce v-a făcut să deveniţi actriţă?

— Nu ştiu, la început n-aveam emoţii.

— Emoţiile au apărut mai târziu?

— Da, sigur că da, cu cât avansezi în meserie, deşi aparent lucrurle ar trebui să se întâmple invers, cu atât îţi dai seama mai exact de greutatea care apasa pe tine, de răspunderea faţă de o imensitate de lume şi cu atât emoţia e mai mare.

— Când aţi văzut ultima dată “O noapte furtunoasă”?

— Acum un an, doi, la televizor.

— Şi cum vi s-a părut?

— Am avut emoţii.

— V-aţi plăcut?

— Oarecum. Dar puteam să fac mai mult, mai profund. Acum, cu experiența câştigată în teatrul de proză și dramatic, îmi dau seama că posibilităţile de interpretare ale unui rol sunt nelimitate.

— Dar filmul cum vi s-a părut?

— Mi-am dat seama că trebuie ocrotit, să nu se degradeze, pentru că ar fi o mare pierdere. Și așa s-au pierdut câteva scene foarte nostime cu Florica Demion, când se întorcea de la “lunion” și-i povestea mătușii cum a fost. Bine ar fi dacă s-ar putea face ceva să nu se mai piardă şi altele”.

*** Cinema, 1 martie 1983

Puteți citi și:

Povestea filmului “O noapte furtunoasă”, spusă de regizorul Jean Georgescu