Născut pe 13 aprilie 1886 la Bârlad, Nicolae Tonitza a fost al cincilea copil al lui Neculai, un negustor de manufactură, și al Anastasiei Toniță. A devenit student al Şcolii de Belle-Arte din Iaşi la vârsta de 14 ani, dar a plecat în străinătate în preajma obţinerii diplomei, lucrând în Franţa şi Italia, stabilindu-se apoi pentru o perioadă mai lungă de timp la München, unde a urmat Academia Regală de Artă.
În 1911, s-a întors în ţară şi a obţinut licența de pictor bisericesc la Iași, cele două lucrări pe care le-a prezentat pentru proiectul de diplomă fiind „Studiu de nud“ şi „Cap de expresie”. În această perioadă a zugrăvit biserica din Scorțeni (jud. Bacău) și capela familiei Moruzi din Cimitirul Eternitatea. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, tânărul artist a fost mobilizat ca ofițer, iar în timpul Primului Război Mondial a fost trimis din nou pe front, fiind făcut prizonier la bulgari timp de doi ani și internat la Cârja.
Pictorul s-a căsătorit cu Ecaterina Climescu și ulterior a devenit suplinitor la catedra de desen şi caligrafie a Liceului militar din Iaşi, perioadă în care a colaborat la Evenimentul şi Ilustraţia Naţională.
Celor trei copii ai săi, Catrina, Petre și Irina Tonitza, li s-a alăturat în familie viitoarea actriță Nineta Gusti, care a fost înfiată de soții Tonitza.
Cu toate că şi-a început activitatea pictând biserici încă din anul revenirii în România şi expunând la Salonul Oficial din 1913, când obţinut premiul al III-lea cu un portret, a devenit unanim apreciat după război.
În anul 1919, Nicolae Tonitza s-a mutat în București și a devenit cunoscut în lumea artistică. Împreună cu Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato şi Oscar Han, a întemeiat în 1926 «Grupul celor patru», asociaţie care a avut expoziţii colective anuale de mare succes până la 1933, când a murit Dimitrescu.
În paralel cu participarea la aceste expoziţii, Tonitza a expus şi în străinătate, la Veneția, Haga, Bruxelles, Barcelona (unde a obţinut Marele Premiu cu prilejul Expoziţiei internaţionale din 1929) şi apoi la Paris, în 1937. După moartea prietenului său, Ştefan Dimitrescu, a fost numit profesor de desen şi compoziţie la Academia de Belle Arte din Iaşi, al cărei rector a devenit în 1937.
Odată cu începerea activităţii didactice, manifestările publice au fost tot mai rare: ultima oară a expus în 1938, în sala mare a Fundaţiei «Dalles», împreună cu Șirato. În același an, starea de sănătate a lui Nicolae Tonitza, care suferea de scleroză cerebrală, s-a înrăutățit. Ulterior a fost destituit din înnvățământ.
S-a vorbit deseori despre Tonitza ca despre un urmaş sau un continuator al lui Ștefan Luchian. Totuşi, după cum remarca profesorul Dan Oprescu, nu puţini dintre admiratorii lui Tonitza au fost de părere că pictura sa din ultimii ani nu reprezintă o treaptă superioară faţă de realizările din preajma anului 1930, când atinsese deplina maturitate.
Pictând de preferinţă flori şi copii, fără să ocolească însă nici un subiect, pictura lui a fost caracterizată drept caldă şi luminoasă, de o desăvârşită probitate, fără nimic căutat sau artificial, fără să cedeze niciodată modei şi gustului public.
Pictorul a încetat din viață pe 27 februarie 1940, la vârsta de 53 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Ghencea Militar din București. „Nu ne-a surprins vestea morții lui N. N. Tonitza, cât ne-a amărit. Îl știam bolnavde câțiva ani, undeva, într-o căsuță modestă care nu era a lui, din strada Elena Pherekyde, cu mâna bețeagă căzută ca o pasăre izbită înzbor. De aci, tristețea noastră, care va fi fiind deopotrivă a tuturora care l-au cunoscut și prețuit. Ochiul, graiul nostru nu i-au cunoscut niciodată făptura în carne și oase. Plutea, în gândul nostru, în conștiință, într-o ierarhie a valorilor puține cu care a avut și va avea să se mândrească plastica națională. Din spusele celor care l-au știut și altminterea, care au cunoscut la el și omul, nu numai artistul, n-am aflat decât lucruri prea frumoase. Că era un om de mare bunătate, de sclipitoare inteligență, de adâncă și largă înțelegere, că disprețuia conveniențele, mărturisindu-se, printr-o întreagă etică personală, un artist cel puțin de egală mărime cât acela pe care-l cunoaștem din cadre. Când pașii ne-au purtat, întâmplător, vara trecută în locuința unde trăia în tovărășia sfântă a unei soții și doamne cu chipul străluminat de o mută suferință, am încercat sentimentul ales care întovărășește intrarea într-un sanctuar. Dar sacerdotul lipsea.
Urmele lui, însă, erau risipite pretutindenea: pe pereții împodobiți cu pânze și acuarele, în vasele de flori zugrăvite stângaci de meșteri anonimi, dar pe care ochiul și gustul lui le alesese, în velnițele cu desene și culori discrete și, în sfârșit, în toată rânduiala nițel boemă, nițel delăsată, care dădea încăperilor un aer răcoros și odihnitor, de grădină neplivită, în care frunzele de verdeață crudă se amestecă și se confundă cu rugina veștedă a anilor trecuți”, scria Miron Radu Paraschivescu la moartea artistului.
“Pentru prietenii apropiați, Tonitza era pierdut de câteva luni încă. Căci se pare că soarta a vrut să plătească cu cele mai mari suferințe generozitatea, bunătatea și talentul acestui mare artist. Cuvântul, ca și gestul lui, au fost acelea ale prieteniei — și către cei mari și, mai ales, către cei umili, pentru care mărinimia lui nu avea margini.
Toți am fost de nenumărate ori martorii întâmplărilor în care, în chip cu totul spontan, Tonitza lua sub ocrotirea sa pe cel nedreptățit sau își golea literalmente buzunarele pentru o vădană sau un infirm.
La Balcic, Tonitza era așteptat de prieteni, de admiratori, dar nimeni nu-l aștepta cu atât dar, cu atâta nerăbdare, ca sărăcimea orașului…
Ion, un infirm jumătate paralizat, era musafirul lui. La masa lui, Ion, gonit de toată lumea, era cinstit și îndestulat ca cea mai prețioasă „relație“. Astfel era în tot locul, la Iași, la Mangalia sau la București. Tonitza avea o atât de mare comoară de bunătate, încât nu mă sfiesc să-l asemui Sfântului Francisc de Assisi.
Galerie foto
Ce putea artistul rafinat, intelectualul ales Tonitza, găsi în tovărășia lui Ion? Găsea putința de a se dărui. Simplu. Creștinește. El nu a urât pe nimeni, a urât răutatea și prostia fudulă. În cronicile lui, model de gen, nu întâlnești nicăeri altceva decât păreri juste și adeseori ironii ușoare, plin de duh, ironii din care artistul înțelegea mai mult decât dintr-un volum de estetică.
L-au supărat fariseismul „cunoscătorilor“ noștri. Numai ei i-au putut învenina penița. Cel mai original, cel mai înzestrat dintre pictorii noștri, cel mai puțin „parisian“ dintre noi a fost tratat ca o modistă care nu știe să se adapteze capriciilor de cucoană ale colecționarilor noștri. El, care înțelegea arta sub toate înfățișările ei: fie cubism, fauvisme, impresionism a fost închis în țarcul odios și strâmt al gustului indezvoltat, primar, al bursei artistice.
Dacă s-a cabrat, dacă nu a putut răbda fără să-și apere cu violență temeiurile convingerilor sale, e pentru că își iubea arta, pictura. Și Iisus a luat biciul ca să gonească pe zarafii din templu… Din locurile pe care le-a cercetat, Paris, Italia, Germania, Tonitza nu a venit cu niciun stăpân, cu nici o influență sau „echivalent“, cum se spune acum.
Firea lui profund cinstită nu i-a îngăduit să picteze „a la maniere de…“ fiindcă așa se poartă acum, fiindcă așa se cere. Dârzenia, o modestie de sfânt, l-au ajutat să capete o strălucitoare personalitate, să dea un farmec nou picturii.
Acum câțiva ani l-am întrebat de ce nu a încercat sau nu încearcă să expună la Paris. Sunt sigur că ar fi fost pus în rangul celor mai mari artiști, tocmai pentru că nu semăna cu ei. (Cei mai mulți încearcă să pătrundă imitându-i). Mi-a răspuns cu aceea simplitate și modestie care îl caracteriza că nu a încercat fiindcă… își cunoaște lungul nasului!
Se citează adeseori pe Luchian când se vorbește de Tonitza, dar, exceptând lucrările ultimilor ani, opera lui Tonitza ni se pare mai importantă, mai pură. E cu deosebire remarcabil că operele cele mai reprezentative Luchian le-a făcut după ce s-a îmbolnăvit, iar Tonitza în plină sănătate, căci boala și nenorocul au dezechilibrat un om admirabil, minunat înzestrat.
Luchian — am văzut în expoziția de la Dalles — a scăpat cu mare greutate de influența lui Grigorescu. Trei pătrimi din operele din expoziție erau grigoresciene sau vădit influențate de academia de la München. Mai e nevoie să spunem că Tonitza, ca și Luchian, a murit bolnav și sărac, sărac lipit pământului?
Această dramă s-a petrecut sub ochii noștri, a unor generații care am fost pe larg informate prin nenumărate discursuri, articole și cărți de sfârșitul lui Eminescu, Luchian și atâția alții, a unor oameni care au lăcrămat, mișcați de vitregia unui asemenea destin.
Totuși, a fost posibil să se repete tragedia. Poate s-ar fi putut face ceva, dar acel ceva să fi fost făcut nu numai cu bunătate și cu tact, ci și cu respectul ce datorăm unui ctitor spiritual al artei românești. Dar, de foarte mult timp, Tonitza, care știa să fie atât de bun, nu mai avea iluzii despre oameni și, în patima lui, în tovărășia celor simpli, căuta cicatrizarea unei delicate sensibilități sfâșiate de viață.
Tonitza a simțit mai bine decât oricine amărăciunea cuvintelor lui Voltaire: nu vă faceți iluzii, veți părăsi această lume tot atât de stupidă și de rea cum ați găsit-o.
*** Paul Miracovici, Universul Literar, 1940
