Noblețea și modestia lui George Enescu (interviu din 1931)

“Aniversarea de 50 de ani a naşterii maestrului Enescu s-a desfăşurat în împrejurări puţin obișnuite. În timp ce întreaga presă şi opinia publică internaţională şi îndeosebi cea românească îşi îndreptau atenţia înspre genialul creator şi interpret, George Enescu era inabordabil în ziua de 19 august, când se împlineau cei 50 de ani de la naşterea sa.

Consecvent principiilor sale de modestie şi rezervă care l-au călăuzit o viaţă întreagă, maestrul Enescu s-a retras în ziua aceea de august într-un colţ liniştit şi izolat de natură, în timp ce o lume întreagă aştepta să-i aducă prinosul admiraţiei.

Hotărâsem din vreme ca pentru ziua de 19 august să obţinem un interview cu sărbătoritul, însă din primul moment s-a ivit obstacolul hotărâtor . Maestrul Enescu nu era de găsit nicăieri. Cineva ne spusese că-l văzuse pe George Enescu la Sinaia, astfel încât, fără a ezita, am plecat să-l căutăm pe modestul maestru în presupusa sa retragere de pe Valea Prahovei.

Era o dimineaţă minunată de august când am sosit la Sinaia şi am pornit pe urmele maestrului Enescu. Fiind vorba de o adevărată urmărire, am procedat după principiile elementare ale „bunului detectiv“. Şi ne-am prezentat la poliţia oraşului Sinaia.

Trebuie să arătăm de la început că în ceea ce priveşte reşedinţa maestrului Enescu, situaţia este asemănătoare cu aceea din legenda care s-a brodat în jurul lui Homer: numai la noi în ţară sunt patru oraşe care se consideră reşedinţa de predilecţie ale marelui artist, fără să mai vorbim de Franţa, unde, de asemenea, există câteva localităţi unde George Enescu îşi petrece câteva săptămâni pe an.

Dar să revenim la Sinaia, căci această perlă a Carpaţilor este una din cele patru reşedinţe din ţară ale maestrului Enescu. La poliţie am fost informaţi că maestrul a fost văzut plimbându-se în parc şi că, în cazul când s-ar afla în localitate, poate fi găsit la vila sa “Luminiş” de pe Cumpătul.

Cumpătul se află în Sinaia Nouă. Este o poiană pitorească, dincolo de linia ferată, pe şoseaua care duce spre Buşteni. Câteva vile minunate, feerice variante de stil românesc, se înalţă printre arbori, în acest colţ de rai. Vila “Luminiş” nu e uşor de găsit fără o călăuză cunoscătoare a regiunii. Tot întrebând din om în om şi bătând zadarnic la numeroase porţi, am zărit în cele din urmă o casă boierească albă, cu cerdacul la etaj, sprijinit pe elegante coloane de lemn. Poarta din crăci de brad e larg deschisă, iar prin curtea spaţioasă nu se zăreşte nici ţipenie de om. La ferestre zăbrelele de fier sunt trase, iar la porţile şi uşile casei atârnă lacăte grele. Între timp a apărut de undeva un câine lup uriaş care se repede la mine să mă sfâşie, răspunzând la încercările mele de a-l îmbuna cu ameninţătoare scrâşnete şi un asurzitor lătrat. La fiecare mişcare a mea, lupul înaintează la asalt şi se opreşte numai de teama bastonului. Din această situaţie primejdioasă m-a salvat, în cele din urmă, o femeie care, foarte surprinsă de prezenţa mea în curte, m-a lămurit că maestrul Enescu n-a mai trecut de luni de zile pe la „Luminiş” şi habar nu are unde se află acum.

Informaţii culese de prin vecini îmi risipesc neîncrederea în arătările femeii şi aruncând o ultimă privire vilei ascunsă între brazi, cu ferestrele şi uşile închise şi cu felinarele de la porţi legănându-se în ritm de bătaia vântului, mă înapoiz în oraş după această expediţie eşuată.

Compozitorul Marcel Mihalovici, care şi-a petrecut vacanţa la Sinaia și căruia i-am povestit nenorcul meu, ştia că maestrul Enescu s-ar afla în Franţa şi m-a sfătuit să nu-l mai caut în zadar prin ţară.

Iată însă că zilele trecute, tot la Sinaia am aflat că maestrul Enescu a avut o convorbire telefonică cu d. Iorga, de la moşia sa din Moldova și că marele cărturar îşi dăduse întâlnire cu marele compozitor pentru luni, în Capitală. Prin această întâmplătoare informaţie am reuşit să aflu de venirea mult aşteptatului şi căutatului maestru în Capitală şi să fiu primul gazetar care l-a salutat ori dimineaţă, îndată după sosirea sa din gară, pe una din străzile principale ale Capitalei.

Maestrul Enescu este acum, când a intrat în al 50-lea an al vieţii sale, tot atât de tânăr ca şi de obicei. Faţa-i este senină, odihnită şi rumenă de aerul şi soarele de la ţară; părul negru s-a îmbogăţit numai cu o şuviţă argintie. Costumul este ca de obicei de culoare sobră — gris închis — pălăria neagră cu bordurile mari şi mănuşile de piele maron feresc mâinile sale făuritoare de opere, nemuritoare şi invocatoare de armonii magice.

Bineînţeles că primele întrebări pe care i le adresăm privesc noua sa opera, „Oedip”. Maestrul Enescu vorbeşte cu însufleţire de această operă pe care întreaga lume muzicală o aşteaptă cu încordare…

— „Oedip” este gata — ne spune d-sa. Partitura celor patru acte este compusă, iar revizuirea ei este destul de înaintată, îmi revăd acum lucrarea, curând perspectiva ei în ansamblu, şi scot ici câte un spin, dincolo câte un scai. Schimbările privesc pe alocuri părţile cântăreţilor şi anume tind la simplificarea lor, pentru a nu le lăsa dificultăţi prea mari în execuţiune. În acest scop, unele pasagii le-am trecut de la voci la orhestră fără a modifica însă linia generală muzicală.

La Opera din Paris se prelucrează partitura pentru pian, pe măsură ce eu termin cu revizuirea manuscrisului.

— Premiera lui „Oedip“ va avea loc încă în actuala stagiune?

— Nu! Este exclus, deoarece la revizuirea partiturei voi mai lucra câtăva vreme. La anul însă sper să-mi văd opera reprezentată.

— Aţi luat vreo hotărâre cu privire la teatrul unde o veţi reprezenta pentru prima dată?

— Este aproape sigur că premiera va avea loc la Paris. Datorez prea mult Franţei, ţara care mi-a arătat întotdeauna o atât de cavalerească bună-voinţă şi prietenie, încât trebuie să rezerv Parisului această premieră.

În timp ce se desfăşoară această conversaţie, am ajuns în faţa unei biserici. Un grup de doamne cu flori în mână ies tocmai de la slujba divină când îl observă pe maestrul Enescu. Una din doamne se îndreaptă spre maestrul Enescu şi-i oferă florile spunându-i:

— Maestre, primeşte flori de la Sfânta Cruce, ca un semn al admiraţiei noastre.

Celelalte doamne imită acest gest care-l mişcă pe maestrul Enescu până la lacrimi.

— Vă mulţumesc, spune maestrul, pentru acest dar creştinesc cu fiul de preot din Moldova.

După acest popas mişcător, maestrul îşi continuă drumul şi ne vorbeşte despre originalitate în artă şi despre specificul românesc.

— Originalitatea, a spus în esenţă maestrul Enescu, nu este ceva ce se poate învăţa sau dobândi prin rutină. A scrie muzică pe teme populare e frumos şi a scrie compoziţii inspirate e şi mai frumos. Principalul este însă ca aceste lucrări să poarte pecetea unei creaţiuni originale, a unei individualităţi bine conturate. Mozart, Haydn, Beethoven au utilizat aceleaşi mijloace şi aceleaşi forme şi totuşi din lucrările lor se desprinde un ce caracteristic pentru fiecare în parte.

Cred că este o greşeală a unora dintre modernişti de a acorda toată atenţia unor amănunte de tehnică componistică prin repetarea cărora vor să-şi afirme originalitatea neglijând însă ansamblul lucrărilor.

— Ce lucrări mai intenţionaţi să scriţi după “Oedip”?

— Anii din urmă i-am consacrat exclusiv acestei opere. Între timp nu am terminat decât Sonate pentru vioară şi pian. Bineînţeles că am numeroase schiţe de lucrări pentru mai târziu. Dintre ele numai una este mai înaintată. Este vorba de o Sonată pentru piano solo. După aparatul complex din Oedip am simţit nevoia să revin la forma simplă a instrumentului solo.

Convorbirea alunecă asupra problemelor vieţii moderne, asupra evoluţiei umanităţii şi perspectivelor de colaborare între naţiuni. Maestrul Enescu este la curent cu toate evenimentele mondiale, cu străduinţele ce se desfăşoară la Geneva pentru asigurarea păcii şi cu atentatele şi revoluţiile din diferitele părţi ale Europei.

Maestrul doreşte din toată inima succesul operei de la Geneva, însă îşi dă seama şi de obstacolele care se opun acestei generoase idei. Domnia-sa crede că pacea nu va putea fi asigurată decât atunci când toate naţiunile vor fi călăuzite de principii de cinste, moralitate şi sinceritate, în raporturile lor cu celelalte naţiuni care le înconjoară.

— Viitorul este — ca şi în viaţa oamenilor — al naţiunilor cinstite care pot privi în jurul lor cu capul sus. Cred, de pildă, că prosperitatea de azi a Franţei se datoreşte în primul rând spiritului tradiţional de cinste şi modestie care este propriu acestei naţiuni, ne spune, între altele, George Enescu.

Înainte de a mă retrage, am supus maestrului Enescu următoarea întrebare:

— Ce ne puteţi spune, maestre, pentru tânăra generaţie, ca o sinteză a experienţei pe care aţi dobândit-o în cursul vieţii dumneavoastră?

— Muncă, cinste şi altruism. Şi aş mai adăuga şi modestie, cât mai multă modestie şi îngăduinţă şi pentru cei din jurul tău care vor să se manifesteze. Valorile adevărate nu pot fi împiedecate de a ieşi la iveală.

Ieri după amiază maestrul Enescu l-a vizitat pe d. N. Iorga, preşedintele Consiliului de miniştri. Cele două forţe reprezentative ale geniului românesc s-au întreţinut asupra feluritelor probleme în legătură cu problemele artei şi culturii naţionale.

În octombrie, George Enescu va da un ciclu de concerte în Capitală şi în provincie, iar în ianuarie va pleca în America de Nord, unde va întreprinde un mare turneu.

Spre primăvară, maestrul Enescu revine în Europa pentru un turneu continental, iar apoi se va întoarce în America de Sud, unde va întreprinde de asemenea un turneu”.

*** Liviu Artemie, Rampa, 16 septembrie 1931

George Enescu a încetat din viață pe 4 mai 1955 la Paris, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise.

Puteți citi și:

George Enescu: Nu! Nu mi-am părăsit țara! Am luat-o cu mine!