HomeVizionariiOctavian Cotescu, o stea stinsă prematur

Octavian Cotescu, o stea stinsă prematur

Octavian Cotescu
DS TW

Născut pe 14 februarie 1931 la Dorohoi, Octavian Cotescu (Coteț, după numele din actele civile, nume ce va fi schimbat la sugestia regizorului Moni Ghelerter) a părăsit pentru totdeauna scena la doar 54 de ani, după o carieră artistică strălucită în teatru, cinematografie și televiziune. Student al profesorilor ieşeni Sina Sandri şi Ion Lascăr și preferatul Luciei Sturdza Bulandra, directoarea care l-a chemat, în 1950, la Teatrul Municipal din București, marele actor a devenit el însuși profesor și a pregătit câteva generații de artiști. Cotescu a fost mai întâi asistent al marii profesoare Beate Fredanov, apoi titular de catedră la IATC, iar foștii săi studenți și-l amintesc ca fiind un dascăl exigent, dar plin de tact.

Într-un interviu publicat de Amza Săceanu în volumul “Fața văzută și nevăzută a teatrului”, actorul mărturisea: “Activitatea de creare a unui rol e un proces nemaipomenit de delicat şi de intim. Nu numai că n-aş putea să spun unde începe, dar n-aş putea să spun ce este, când se termină, sau dacă se termină vreodată”.

carturesti.ro

Octavian Cotescu a fost căsătorit cu regretata actriță Valeria Seciu, căreia îi fusese asistent în timpul studiilor la Institut. Alexandru, fiul lor, a venit pe lume în 1968, a fost distribuit în filmul „Păcală” în 1974, a absolvit inițial o facultate tehnică, iar după 1990 s-a încris la Facultatea de Teologie, a devenit călugăr și trăiește astăzi la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos. Aici se află două schituri, Sfântul Dimitrie și Sfântul Andrei, și trei chilii românești, Sfântul Ipatie, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Gheorghe de la Kolitzu, unde viețuiesc 12 monahi români. Monahul Daniil, fiul lui Octavian Cotescu și al Valeriei Seciu, este unul dintre editorii și traducătorii ediției bilingve grecă/română a Everghetinosului, din care au apărut până acum trei volume tipărite la Editura Mănăstirii Vatopedu.

“Actor destul de şters, înzestrat cu un soi de realism elementar şi cuviincios, cu un farmec moale şi indecis, puţină tristeţe, puţin umor într-un amestec puţin incolor, o promisiune oricum — dar cine nu promite la început — cam aşa arăta Cotescu anilor de debut, îmi amintesc cu extremă simpatie de acest actor cenuşiu, cenuşiu din timiditate, lene şi tactică.

Mărturisesc că n-am avut niciodată încredere în această înfăţişare mimată a lui; foarte inteligent, detestând prin structura inteligenţei sale carierele fulgerătoare, îşi organizează începutul meseriei ca o aşteptare, o pândă, nu o pândă de roluri, pentru că e vulgar şi ineficace aşa ceva şi pentru că inteligenţa lui este eficace şi selectivă, şi vicleană, şi suplă, ci ca o pândă a propriei sale transformări.

Niciodată un actor strălucit, pentru că, să ne înţelegem,azi e un actor strălucit, iar pentru mine, hai să facem şi această mărturisire sentimentală, actorul preferat, nu a mimat mai desăvârşit cenuşiul.

fashiondays.ro

În nici un actor ca la Octavian Cotescu nu am văzut (dar văzut interior, radiografic, cu tot sistemul de rădăcini nevăzute) o demonstraţie a ceea ce eu consider fundamental în cariera unui artist: puterea de evoluţie. Pentru Cotescu, evoluţia nu a însemnat evoluţie de mijloace tehnice, sau, dacă vreţi, nu în primul rând asta, ci evoluţie interioară, cunoaştere, viaţă epuizată, adică concret străbătut, «trăit» şi stors de semnificaţii.

Este extraordinar cum asimilează acest actor viaţă şi cum o supune unui sistem interior de stoarcere de semnificaţii, cum stoarce el dintr-o prietenie chiar, tot ce alimentează evoluţia; şi cum tehnica sa oglindeşte riguros propria-i îmbogăţire lentă cu semnificaţii.

Este actorul — într-o zonă fundamentală de patetism comic — care cel mai perfect la ora actuală aduce pe scenă ceea ce numesc eu o idee trăită, posibilitatea de a reprezenta un fapt de viaţă de o concreteţe seducătoare, dar la capăt luminat precis de o semnificaţie. Această forţă de a elabora «viaţă concretă» în perspectiva unor semnificaţii de extremă subtilitate, sau invers dacă vreţi, forţa de a încarna idei în reprezentări de o uluitoare concreteţe reprezintă pentru mine chestiunea numărul 1 de conştiinţă artistică.

Respectul meu pentru Cotescu, dincolo de respectul cuvenit vicleniei cu care a mimat cenuşiul, este acela că el acţionează în spiritul acestui deziderat; în acest fel el devine o conştiinţă artistică, una din rarele conştiinţe din meseria mea, cu care se poate crea ceea ce mai de mult numeam o solidaritate a conştiinţelor”, spunea regizorul Lucian Pintilie despre marele actor.

Octavian Cotescu, memorabil în rolurile sale pe scena Teatrului Bulandra și în filmele anilor ’70 – ’80, dintre care cele mai cunoscute sunt “Dimineţile unui băiat cuminte”, “Balul de sâmbătă seara”, “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, “Un zâmbet pentru mai târziu”, “Toamna bobocilor”, “Gloria nu cântă”, “Operaţiunea Monstrul”, “Tufă de Veneţia”, “Împuşcături sub clar de lună”, “Eu, tu şi Ovidiu”, “Iarba verde de acasă”, “Iarna bobocilor”, “Buletin de Bucureşti”, “Sosesc păsările călătoare” sau “Căsătorie cu repetiţie”, a murit pe 22 august 1985, la București, după ce cu câteva zile înainte acuzase amețeli și o stare generală de epuizare fizică.

Octavian Cotescu

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Actorilor, fiind condus pe ultimul drum de colegii săi din teatru și cinematografie și de o mulțime uriașă de oameni care l-au iubit.

“Am fost, timp de o viaţă şi două eternităţi, colegi de cabină, nebunii aceluiaşi vis şi pierzători ai serilor frumoase. Tavi avea un miracol – când mi-era frică să intru in scenă, îmi spunea:

– Intră, eşti băiat deştept, te vei descurca.

În serile (am avut şi de-astea) când eram îngâmfat, îmi spunea:

– Fănică, intră acolo şi gîndeşte-te frumos că eşti acasă.

Mi-a fost aşa de drag pentru că de la el am învățat că a fi la teatru înseamnă a fi acasă”, va povesti regretatul Ștefan Bănică despre bunul său prieten.

Octavian Cotescu

“Eu mă bucur de fiecare dată când joc într-o piesă românească. Am, dacă vrei, şi motive egoiste — ca să zic aşa — pentru că dramaturgia românească mi-a prilejuit cele mai mari succese. Evident, deci, satisfacţii. Deşi nu m-am aflat întotdeauna în faţa unor capodopere, nevoia de a descifra mai întâi şi după aceea de a recompune reacţii şi mişcări interioare ale omului contemporan mi-au declanşat întotdeauna mari pasiuni pentru lucrul artistic”, mărturisise marele actor într-un interviu acordat Revistei Teatrul cu puțin timp înainte de moartea sa prematură.

DS TW

leave a comment