Boier vechi de viţă şi cărturar în înţelesul adevărat al cuvântului, Odobescu a trăit mult timp la Paris, a frecventat școli bune și a luat contact cu ideile progresiste ale epocii.
Revenit la București, a ocupat înalte poziții administrative, a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în vremea lui Cuza, director al Teatrului Național și, pe lângă scrierile literare și cercetările arheologice, a fost și autor de manuale școlare pentru clasele primare.
“Pedagogia de pe rost este o adevărată iosmă pentru mine”, spunea el. “O urăsc din toate puterile sufletului ca o boală endemică ce bântuie nemilostiv nenorocita noastră ţară. Aş da mult ca s-o pot stârpi din rădăcină, aş primi bucuros rolul de filoxeră a purei pedagogii teoretice… Vai! Mari nepricepuţi au fost aceia, Dumnezeu să-i ierte!, care au vârît în programele şcolare numai noţiunile abstracte ale unor procedări pedagogice a căror valoare se manifestă acolo numai unde ele sunt puse în practică”.
Tudor Arghezi, care l-a întâlnit în anii copilăriei, i-a păstrat o amintire caldă:
„Pe Alexandru Odobescu l-am cunoscut… Puţine figuri mi-au rămas în amintire neşterse, din vina mea, desigur, dar şi din vina figurii. Nici aparatul fotografic, care-i un ochi mecanic şi îndatorat prin urmare să fie exact şi fidel, nu simpatizează cu figurile nule. Pune alături un album de foşti potentaţi ai secundei şi o colecţie cartonată din arhiva Poliţiei. Diferenţa, acoperind urmele originii, nici nu irizează.
Din glodul timpului oamenii ies val-vârtej. Poate că nu e nici asta o ispravă, să te naşti cu o figură: pergamentul putrezeşte exact după legile muşamalei. Dar figura se agaţă de pensula lui Da Vinci şi de creionul de oţel al lui Durer şi rămâne. E şi asta ceva, să rămână ceva. Nu e mult, dar e aproape totul: esenţialul este şi el destul de mic şi de insignifiant.
Alexandru Odobescu a fost unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut, fără să excludem sufletele, edificiile şi peisagiile. În epoca lui erau mulţi bărbaţi frumoşi, pentru că datina poporului românesc voieşte ca fiinţele care se iubesc în cuptorul ei, după voia fatalităţii şi a lui Dumnezeu, să fie frumoase într-adevăr.
Frumuseţea e un belşug românesc, n-ai ce face, şi toate muncile urâţilor sterpi ca să o degradeze sunt neputincioase. De multe ori, un potentat român nici nu a trebuit să fie român, nesimţitor la mecanica interioară a spectacolului românesc. Putea să fie orice fel de animal de Orient, ieşit dintr-o râșniţă de cafea, din tahan şi halva. El avea voie să fie urât cât a voit sămânţa ancestrală.
În toată frumuseţea românească, frumuseţea lui Alexandru Odobescu, român în întindere şi adâncime, pe toate dimensiunile lui neaoş român, era excepţională, aleasă de noroc pentru figura unui Domnitor. Aristocraţia individualităţii morale, dar şi fizice este o realitate: câţiva oameni la o mie de slugi, nivelate plat, se nasc stăpâni: adevărul se potriveşte şi în teza comunistă, unde împărăţeşte democratic oligarhia elitei.
Nu e, probabil, nici aci toată lumea de vină: întâmplările se croiesc după un tipic. Atât cât poate vorbi un adjectiv, nu am înţelege noţiunea «nobleţei» dacă nu vedeam pe Alexandru Odobescu…
E greu să desenezi fără hârtie transparentă ceea ce ai voi să spui: certitudinile şi criteriile sunt de ordinul inexpresiei. Ai crede că şi roşul de Veneţia sau albastrul de Prusia sunt cifre abstracte şi că paleta nici în această serie de luminozităţi precise nu dă mai mult decât o aproximaţie de sens roşu sau albastru.
Când întâlnesc într-un text cuvintele mele, mă gândesc fără să vreau la Alexandru Odobescu, şi mă gândesc la el de 46 de ani. Nimic nu s-a intercalat din experienţă peste figura lui ca să o deplaseze sau să sporească noţiunea: prozatorul Snagovului era un model de criteriu.
Fabula e aproape curentă şi începe anecdotic, la imperfect. Aveam opt ani, de vreme ce eram în clasa doua a unei şcoli de copii. Diaconul Abramescu, tânărul meu blond institutor, cu sprâncenele verticale, cu părul şi barba frizate mărunt, mă învăţase Abecedarul: el mi-a rămas ca un alt criteriu nerevizuit, şi după ce l-am cunoscut din nou ani îndelungaţi, până la moarte. A intrat în clasa noastră, subţire, fin şi zvelt, în reverendă, conducând cu alai de dascăli ai şcolii pe bărbatul cel mai frumos şi mai distins din toată amintirea mea fotografică.
Director al Şcoalei de Aplicaţie a institutorilor, Odobescu vizita clasele primare însoţit de studenţi. Aceştia erau obligaţi să facă probe de pedagogie dinaintea Maestrului. Ni se prezintă sistemul metric şi decimal, în aparatele lui cele mai lesne de manipulat. Vârsta noastră dominată de ocaua mare şi de ocaua mică, de cotul cu cinci lupi, de stânjen şi de poştă, era trebuinţă să fie introdusă în metoda unitară şi simplificatoare a greutăţii şi a măsurii.
Nimeni nu înţelegea «chilul», metrul şi litrul, confundat cu litra, iar între grame şi dramuri trebuia să lichideze controversa un cântar. Circula în comerţul cu cobiliţa un subaltern elegant, însă capricios, balanţa, o tirizie pe lanţuri, echilibrată de o greutate mobilă, condusă olteneşte pe crestăturile unei pârghii. Era încă în floare răbojul, dacă am apucat și malakoful…
Odobescu ocupa catedra, supraveghind un cântar cu două funduri aurii, de-o parte și de alta a unui ac perpendicular pe pârghia mutată de la «paiantă» dedesubtul talgerelor de cumpănire. Aparatul venise din Franţa, autoarea sistemului acum generalizat şi care se inspirase în privinţa metrului de la Meridian, divizat în fragmente.
Odobescu, curat în toată persoana lui ca licăritul unei oglinzi, ţinea la cântarul demonstrativ ca la o bicicletă. Cu batista lui mare, de olandă albă, care-i sta la piept ca un răboj, el scutura din când în când un crâmpei invizibil de praf de pe luciul portocaliu al tiriziilor de alamă. Pentru ca demonstraţia să fie reţinută de copii, cântarul funcţiona cu o singură marfă. Un zahăr admirabil, de trestie, de culoarea şi de grăuntele interior al marmurei albe, ni se înfăţişa într-un borcan de cristal.
Copilul cântărea roşindu-se la faţă, prezidat de zâmbetul de mare feciorie al lui Alexandru Odobescu şi, după ce izbutea cumpănirea dintre zahăr şi «pietre», era răsplătit cu un zar de zahar… Primind din mâna lui, o mână cum n-am mai văzut mai frumoasă decât la Episcopul Gherasim Safirin, ale cărui degete lungi, ivorii, cu unghii ca migdalele înguste, serveau binecuvântarea suav iconografic, bucata de zahăr era o anaforă pură.
Odobescu m-a prins de un cleşti, care voia să-i scape.
— Cum îți zice? m-a întrebat Odobescu.
— Teodorescu, i-am răspuns.
— Cum aşa, Teodorescu?…
M-am gândit. Cu sfială:
— Teodorescu N. Ion.
— Aşa îţi zice la şcoală. Dar cum îţi zice mama acasă?
M-am codit. Dar aşa îmi zicea:
— Iancu…
— Iancule, mai ţine o bucată de zahăr…
Odobescu îmi dete două bucăţi. De ce mi-a dat el două, în loc de una?… Ca să nu uit nici până azi că intuiţiile lui Alexandru Odobescu m-au identificat?”
*** Tudor Arghezi, Convorbiri Literare, 1934
Alexandru Odobescu s-a născut pe 23 iunie 1834 la București și s-a stins din viață pe 10 noiembrie 1895, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
