Tezaurul descoperit în 1837 pe valea Râului Buzău, la poalele muntelui Istriţa din satul Pietroasa de Jos, avea să aibă o soartă foarte zbuciumată.
Doi ţărani din localitate, Ion Lemnaru şi Stan Avram, lucrând sub coasta muntelui într-o carieră de piatră, au găsit colecția compusă din 26 de obiecte de aur, vase şi bijuterii, unele lucrate din aur masiv, iar altele împodobite cu pietre preţioase.
De frica autorităţilor, descoperitorii au tăinuit bunurile cu ajutorul cărora nădăjduiau să se îmbogăţească. De-abia peste un an au dezvăluit secretul unui pietrar albanez, Alexandru Verussi, vânzându-i obiectele pentru suma de 4.000 de piaştri. Lacom de câştig şi ignorant, Verussi a crezut că va putea valorifica mai uşor aurul dacă va sfărâma obiectele în bucăţi şi le va împrăştia una câte una pe la giuvaergii. Chiar în casa celor doi ţărani, acesta a spart cu toporul unele dintre obiecte, făcând să le sară pietrele preţioase cu care erau bătute, şi a tăiat în bucăţi tava cea mare, pe care astăzi o avem reconstituită în cele patru sferturi ale sale.
Pietrele preţioase, ca şi unele mici bucăţi de aur, au fost aruncate şi găsite de copiii vecinilor din Pietroasa. Aşa s-a împrăştiat în tot satul zvonul despre comoara tăinuită şi tot aşa au prins de veste autorităţile de la acea vreme. În 1842, după cercetări îndelungate, 12 din cele 26 de obiecte, câte fuseseră inițial descoperite, au ajuns în colecţiile statului, fiind grupate, în 1864, la Muzeul Naţional de Antichităţi.
Un merit important pentru stăruinţa cu care a urmărit achiziţionarea acestor piese pentru a intrat în posesia statului l-a avut banul Mihalache Ghica, entuziast colecţionar de antichităţi. El a fost cel care a prezentat Muzeului din Viena, în 1846, cea dintâi descriere şi reproducere a obiectelor din Tezaurul de la Pietroasa. Cea mai mare contribuție pentru studierea acestui tezaur, denumit în chip foarte plastic „Cloşca cu pui”, după unele obiecte de forma unor păsări, a avut-o însă tânărul arheolog Alexandru Odobescu.
Încă din 1861, Odobescu a lucrat ani de-a rândul în acest scop în marile muzee şi biblioteci din Europa și a elaborat o lucrare impresionantă, „Le trésor de Petrossa”, apărută la Paris. Sub directa îngrijire a lui Odobescu, tezaurul a fost expus în mai multe muzee şi expoziţii din străinătate.
Din luna mai până în noiembrie 1867, s-a aflat la pavilionul României de la Expoziţia Universală dde la Paris, iar din noiembrie şi până în aprilie 1868, la Muzeul South-Kensington din Londra.
În plus față de munca pasionată pentru studierea obiectelor de la Pietroasa, pentru care a lucrat mult timp inclusiv la biblioteca Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg, Alexandru Odobescu s-a îngrijit şi de execuţia unor reproduceri foarte exacte a tuturor obiectelor. Desenele lui au folosit foarte mult atunci când Tezaurul de la Pietroasa a fost furat și deteriorat, câțiva ani mai târziu.
În 1872, tezaurul a fost expus la Viena, dar la câteva luni după întoarcerea în ţară s-a întâmplat o mare nenorocire.
Într-o noapte geroasă, pe 19 noiembrie 1875, un tânăr de 21 de ani numit Dimitrie Pantazescu Popescu, fost student la teologie, exmatriculat pentru rea-purtare, recidivist (mai furase din casa unui anume medic Vlădescu), s-a furişat în Biblioteca Senatului, aflată deasupra sălii muzeului în care era expusă comoara de la Pietroasa, a reuşit să coboare printr-o deschidere făcută în tavan şi s-a strecurat apoi afară cu întreg tezaurul, pe care l-a ascuns sub haine. Piesele delicate au fost grav deteriorate.
Evenimentele au fost descrise astfel:
“Își încropește din propriile-i haine un fel de sac, sfărâmă și turtește pe cât e cu putință prețioasele obiecte și urcă din nou pe frânghie. Iată-l din nou în bibliotecă. Iar de-acolo, cu puțin noroc, nu-i greu de ajuns afară. Și așa s-a întâmplat: înainte de zori, pe o ușă laterală, iese neobservat de nimeni. Din sac îi cade însă în zăpadă un coșuleț de aur. Dimineața, un trecător (un profesor universitar, după unele surse, un măturător, după altele) găsește obiectul și alertează pe cei în drept. Vestea cade ca un trăznet asupra Capitalei…
Când s-a aflat despre furtul tezaurului de la Pietroasa, nota ziarul „Telegraphul”, o consternațiune generală s-a văzut în mijlocul societății noastre. Toți la un loc și fiecare în parte simțea mânie, indignațiune, durere amară, mai mult decât ar fi simțit la pierderea unui obiect scump al său personal”. Și același ziar făcea haz de necaz: „Guvernul este conservator, Camera este conservatoare, Senatul este conservator, cu toate acestea, în loc să se conserve ceva sub aceste puteri, se risipește tot”.
A avut loc o interpelare parlamentară, ba chiar scaunul ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu, părea că se clatină. În Parlament, Cezar Bolliac a propus crearea, dintre senatorii și deputații care îndepliniseră funcțiile de procurori sau prefecți de poliție, a unei comisii care să ajute cu sfaturile sale
acțiunea poliției bucureștene. Tot el a fost de părere ca guvernul să înștiințeze toți oamenii de știință din Europa despre dispariția tezaurului, pentru a împiedica expunerea sau vânzarea lui peste hotare.
Deputatul Gr. Ventura a cerut o recompensă (care a și fost apoi acordată) celor descoperă obiectele dispărute, iar deputatul I. Lahovari a propus, pentru că se bănuia că s-a acționat un grup, ca acel complice care va denunța autorii furtului să fie grațiat, lucru pe care l-a promis ministrul de justiție.
Din fericire, acțiunea poliției bucureștene a fost energică și eficientă. Au fost supravegheate gările și s-a trecut la percheziționarea locuințelor unor cunoscuți spărgători. La unul dintre ei, Pantazescu, supranumit și seminaristul, a fost găsită o replică a cheii cu care fusese deschisă ușa bibliotecii Senatului și ceara cu care fusese luată măsura cheii.
Într-un pian aflat în încăpere, grav deteriorate, au fost găsite și obiectele furate. Lipseau însă un sfert din tavă și un colan cu inscripție. “Le-am aruncat” avea să declare hoțul.
“Cea dintâi pentru că, fiind ascuțită, mă deranja la mers. Cealaltă, deoarece o pusesem la mână și mă temeam să nu sclipească la lumina felinarelor și să mă observe astfel sergenții de stradă”.
Adevărul era însă altul. Fuseseră predate unui argintar, la care au fost, de altfel, găsite șase săptămâni mai târziu… Și, din nou, vestea a făcut înconjurul Capitalei.
„Mii de oameni, scria ziarul „Pressa”, se îmbulzeau în curtea poliției spre a se asigura de adevăr și bucuria cea mai mare se citea pe figura fiecăruia când i se spunea că tezaurul s-a găsit.
Despre autorul jafului, Dimitrie Pantazescu-Popescu, știm că a fost judecat și condamnat la închisoare, a fost depus inițial la Penitenciarul Bisericani, dar, după o tentative de evadare, a fost închis la Cozia, considerată o închisoare mai sigură.
În august 1884, hoțul a fost împușcat mortal, se pare ca urmare a unui complot pus la cale de primul gardian al închisorii, împreună cu alți patru condamnați care aveau răfuieli personale cu individul.
Alte informații din epocă arată ca directorul penitenciarului n-ar fi fost străin de incident, pentru că acesta se temea de unele destăinuiri pe care Pantazescu, care urma să fie eliberat în curând, le-ar fi putut face, despre o comoară pe care directorul ar fi găsit-o într-una din pivnițele vechii Mănăstiri Cozia.
Chiar medicul a declarat că a murit asasinat, pentru că glonțul l-a lovit în piept, nu în spate, ceea ce e cam ciudat dacă el ar fi voit să evadeze, așa cum se spusese inițial.
Ipotezia crimei a fost confirmată un an mai târziu de Tribunalul din Vâlcea, care i-a condamnat la șase ani de închisoare pe un gardian și un soldat care fuseseră de serviciu la acel moment. Directorul penitenciarului nu a fost implicat în eveniment, au decis autoritățile.
În 1884, când un incendiu a distrus o parte din aripa Universităţii în care se afla muzeul, comoara de la Pietroasa a avut de suferit din nou, dar toate piesele au fost ulterior restaurate de un expert german, căruia însuși regale Carol I i-a încredințat migăloasa misiune.
Surse:
Foaia Intereselor Generale, 1875
Telegraful Român, 1876
