HomeVizionariiScriitoriSinuciderea lui Alexandru Odobescu. Scrisoarea-testament care lămurește motivele gestului fatal

Sinuciderea lui Alexandru Odobescu. Scrisoarea-testament care lămurește motivele gestului fatal

Odobescu
DS TW

În vara anului 1894, Alexandru Odobescu a făcut un voiaj de două săptămâni în Ardeal, călătorie în care a fost însoţit de profesoara de geografie Hortensia Racoviţă (fostă Davila), pentru care dezvoltase o pasiune devastatoare.

Ultimul an al vieţii cărturarului, care împlinise pe 23 iunie 1894 vârsta de 60 de ani, poate fi cunoscut datorită scrisorilor către Saşa, soţia sa, Titu Maiorescu şi Anghel Demetrescu, profesor și bun prieten, trimise între 27 august 1894 și 8 noiembrie 1895, ziua în care societatea românească a aflat cu nespusă tristețe vestea sinuciderii lui Odobescu.

În epistola din 27 august 1894, scriitorul i-a comunicat Saşei intenţia de a veni pestre trei zile la Curtea de Argeş împreună cu V. Gr. Borgovan şi cu un copil, „un petit… qui langunt ici de la chaleur et a besoin, le pauvre petit, de prendre un peu d’air meuilleur“.

Odobescu

Era unul din copiii Hortensiei. A fost, îi spunea Saşei, pe la minister, la Tache Ionescu, pe care-l poreclea Eptavrakiadis (Șapte pantaloni), pentru a stărui să-i dea unui oarecare Locusteanu subsidii pentru a pleca în străinătate, dar fără succes. Din scrisoarea către Saşa şi fiica lor, Ioana, din 9/16 septembrie, reiese că a făcut „excursia“ în Transilvania şi îşi reproşa că le-a lăsat fără noutăţi după plecare.

Cărturarul a mers cu trăsură de la Curtea de Argeş la Piteşti (încă nu exista cale ferată în zona aceea) şi a prins trenul, care întârziase 35 minute. Dorel, micul său amic, a dormit în trăsură, dar a fost tot timpul atent în vagon. Pe drum a oprit trăsura și a cules porumb, mure și măceșe: „ce qu’on apelle en francais des gratte-culs d’eglantier“, pentru a le pune în murături.

În scrisoarea trimisă luni, 5 septembrie 1894, Odobescu, fiind sezonul examenelor, comunica rezultatul unor protejaţi ai Ioanei, fiica sa. Aici pomeneşte şi de Madame Racoviţă, directoarea Școlii secundare Nr. 2, care are o mansardă mică, încălzită, liberă, unde va locui şi se va încălzi o elevă foarte săracă „protegée par M-me Peretz“.

Odobescu

Mai scrie că este în corespondenţă cu Simion Mehedinţi, recent sosit din străinătate, care era plecat la Soveja, în Putna, comuna lui natală. Scrisoarea din 8/20 septembrie 1894 aminteşte din nou de Dorel (fiul Hortensiei şi al primului soț al acesteia, dramaturgul Alexandru Davila, a devenit colonel în armata română, a fost promotor neobosit al sportului, în special al fotbalului, și a murit pe 22 octombrie 1941, în luptele de la Odessa). Le mărturisește că micuțul vorbea mereu de Curtea de Argeş, de Saşa şi de Ioana şi e foarte ataşat de Alexandrina, o mică protejată a Saşei.

Spune despre el că „doarme singur dans la chambre des enfants, căci fratele său, Citta (viitor ambasador al României la Varșovia și la Washington în anii ‘30) este la Bacău, la bunica maternă, mama Hortensiei, care locuia acolo”.

Observăm din aceste scrisori că cei doi copii ai profesoarei Hortensia Racoviţă (fostă Davila) erau mereu în preajma scriitorului, că între Odobescu şi această femeie erau legături deschise, pe care Saşa le cunoştea. De altfel, din epistole reiese că soția era foarte bolnavă: „J’apprends avec chagrin que tes indispositions continuent presque sans relache… Quand done cela sera-t-il fini?“

Sașa Prejbeanu Odobescu

Saşa Odobescu avea la acel moment peste 60 de ani. În scrisorile din 21 şi 23 octombrie 1894, le îndeamnă pe ea şi pe fiică să prefere viaţa liniştită de la Curtea de Argeş societăţii de intriganţi a Capitalei. La plângerea Saşei privitoare la bani, îi spune că este într-o situaţie teribilă din punct de vedere financiar în acel moment.

În scrisoarea din 17 iunie 1895, vorbeşte din nou despre cei doi copii ai doamnei Racoviţă-Davila ca şi cum ar fi copiii lui și îi compătimeşte spunându-i Saşei că au nevoie de aer curat şi că-i va duce cu rândul la Curtea de Argeş şi la Goleşti.

Într-o altă scrisoarea către soție din 2 octombrie 1895, spune că la Iaşi va încerca să o vadă pe Elena Cuza, cu care era înrudit (o nepoată a Doamnei era măritată cu nepotul său de frate, Grigore Odobescu, ofiţer de cavalerie).

Sufletul îi era extrem de tulburat. Nu primise nimic de la Saşa, nici de la „argeşeni” (cum le mai spunea Ioanei şi lui Theodor Damian, ginerele, de curând demisionat din postul de subprefect. Dorea să-i vadă. Apoi menționează că primise scrisori de la Madame Racoviţă, care era înnebunită de primejdia că-şi va pierde unicul mijloc de subsistenţă, probabil postul de profesoară. Scrie că i se pare că aceasta simula persecuţiuini şi interziceri, dar va fi acolo să vadă ce este.

Mai avea marţi, pe 16 octombrie 1895, de asistat la o ultimă probă, o lecţie a candidaţilor, dar seara, la ora 8.40, se va urca în vagonul de dormit pentru a se alătura familiei.

Odobescu

Se pare că în acea zi de 16 octombrie 1895 Odobescu a hotărât să-şi curme viaţa, iar decizia e posibil să fi fost provocată de scrisorile ce i le trimitea mereu doamna Hortensia Racoviţă-Davila.

Ultimele epistole cunoscute ale scriitorului după acea dată sunt puţine. Două sunt către Saşa, cu data de 20 şi 21 oct., în care-i spune că numirile de profesor nu sunt gata, referindu-se probabil la cele pentru Școala Normală Superioară.

Mărturisește că speră ca anul următor să fie împreună toţi patru și că se sileşte să adune banii de chirie ca să-i plătească proprietarului Sterescu. Din 22 octombrie va merge să dejuneze cu Anghel Demetrescu, menționează, cu care vrea să organizeze problema lecţiilor sale la Liceul Sf. Gheorghe.

După aceste scrisori, firul corespondenţei cu Saşa se rupe pentru totdeauna.

Odobescu locuia în acea vreme pe strada Cuza-Vodă din Bucureşti. Al. Tzigara-Samurcaş își amintea într-un articol publicat în Convorbiri literare la 100 de ani de la naşterea lui următoarele detalii:

L-am văzut pentru ultima dată în toamna 1895, înainte de a mă reîntoarce în străinătate, încărcat de nepreţuitele-i sfaturi în vederea desăvârşirii studiilor sale preferate, către care el mă îndrumase. Se simţea strâmtorat în modesta căscioară din retrasa stradă Cuza Vodă din preajma Spiridoniei. Vitrourile şi mobilele, croite după indicaţiile lui pentru încăperi vaste din vremuri de belşug, se îngrămădeau în odăiţele îmbâcsite cu resturi din splendida-i bibliotecă de odinioară.

Deci obosit, palid, cu figura brăzdată de suferinţe ascunse, el mă reţinu ceasuri întregi, interesându-se de aproape de mişcarea artistică din străinătate, animându-se, ca în vremuri bune, în decursul convorbirii plină de preţioase învăţăminte pentru mine. Păstrez încă bine desluşită, desprinzându-se în toată demnitatea ei în cadrul modest al căsuţei sale, figura veneratului meu maestru, de care nu bănuiam că-mi luam ultimul rămas bun, după făurirea împreună a atâtor planuri de activitate viitoare“.

În loc de testament, de la Odobescu ne-a rămas următoarea scrisoare trimisă de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavril profesorului Anghel Demetrescu, prietenul său.

Bucureşti, 8 noiembrie 1895

Amice Anghele,

Fără să fiu om rău, nu ştiu cum s-a întâmplat de am avut mulţi, foarte mulţi vrăjmaşi şi detractori pe lumea aceasta. Puţini, din contră, au fost aceia care mi-au arătat întotdeauna o vădită simpatie. Printre aceştia ai fost şi dumneata. Poate chiar de aceea, împrejurări cu totul nechibzuite te-au făcut să ai asupra ultimilor ani ai vieţii mele – şi în mod cu totul indirect – o influenţă aşa de mare, aşa de hotărâtoare, încât o credinţă, ca şi superstiţioasă, mă îndeamnă astăzi, când ar trebui, după convenţiunile sociale, să-ţi urez veselie, a veni prin aceste rânduri să-ţi zic un rămas bun pe veşnicie.

Hortensia Racoviță

Fericitul chip ce ai de a preţui ale vieţii nu s-a potrivit cu violenţa şi cu idealurile patimilor mele. Într-o zi, ca în glumă, m-ai împins dumneata spre o cale pe care eu, din nefericire, apucând-o orbeşte, ea m-a dus, peste patru ani şi jumătate, la prăpastia în care mă afund acum şi din care nu am putut scăpa, căci inima mi-era ferecată.

Când, uneori, te vei mai gândi la mine, cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de mine ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult puţinelor mele facultăţi intelectuale.

Mi s-a întîmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. 

Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele. De ce n-am judecat-o şi eu precum o judecaseşi dumneata? Aş mai fi trăit ani mulţi încă, lucrând cu folos pentru toţi.

Acum m-am dus! Arhanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dânsa pentru mine. Să n-ai însă dumneata mustrare! Dar iar, să nu laşi ca dânsa să-şi bată joc de memoria mea, prin tot felul de murdare clevetiri, precum şi-a bătut joc de ultima parte a vieţii mele.

Odobescu A.

Ultimele două scrisori ale lui Odobescu sunt din 25 octombrie şi 8 noiembrie 1895, prima către Tittu Maiorescu, în legătură cu un concurs al tânărului arheolog Teohari Antonescu, ce trebuia să se ţină pe 20 octombrie acel an. Ultima e scrisoarea-testament ce a fost trimisă prietenului său, Anghel Demetrescu, directorul liceului particular Sf. Gheorghe, și el scriitor, profesor la Sf. Sava, unul dintre cei mai culți dascăli bucureșteni, stins în 1903.

Cărturarul a murit pe 10 noiembrie 1895, iar vestea morții sale a fost urmărită cu mare interes în ziarele epocii.

Surse:

*** Ioan Grecul și Dumitru Braharu, Contribuţii biografice privitoare la sfârşitul tragic al lui Odobescu, Steaua, decembrie 1968

*** Ion Cruceană, Noi mărturii despre familia Al. Odobescu, Revista Argeş, 1969

*** I. L. Caragiale, Opere IV, București, 1938

DS TW
No comments

leave a comment