HomeVizionariiScriitoriPaul Celan, poetul care s-a sinucis la Paris

Paul Celan, poetul care s-a sinucis la Paris

Paul Celan
DS TW

“Biografia lui Paul Celan este aidoma unei linii de câteva ori frânte. Scurtă relativ. S-a sfârşit când poetul împlinise cincizeci de ani. Celan vede lumina zilei în 1920, la Cernăuţi, urmează în 1938 şi 1939 medicina la Tours, se întoarce în preajma războiului în oraşul natal, de unde, peste doi ani, sub patronaj nazist, părinţii îi sunt deportaţi în stepă şi îşi află moartea. El însuşi, încorporat într-un detaşament de muncă obligatorie, ajunge la Buzău. Apoi, un popas bucureştean de doi ani, unde găseşte sprijinul şi înţelegerea lui Alfred Margul Sperber, poetul bucovinean de limbă germană, a cărui generozitate faţă de tinerele talente era proverbială. Plecat în Austria, o părăseşte după şase luni, pentru Paris unde, după studiile respective de filologie, devine lector de limbă şi literatură germană la École Normale.

Fără odihnă, călătoreşte în Italia, Anglia, Israel, se întoarce pentru a pleca din nou, pleacă spre a se reîntoarce. Viaţa şi-o termină tragic, în 1970, înecându-se în Sena. Cum se vede, un destin de hăituit din loc în loc nu doar de o nelinişte interioară, ci de angoasa contractată în anii războiului fascist.

Volumul apărut în Editura Univers, în excelenta tălmăcire a Ninei Cassian şi a lui Petre Solomon, cuprinzând poeme din culegerile sale succesive: Mac şi memorie (1952), Din prag în prag (1955), Grilajul cuvintelor (1959), Trandafirul nimănui (1964), Meandrele respiraţiei (1968), Sori de fire (1969), atestă, de altfel, marcajul iniţial hotărâtor: moartea mamei, absurdă, pretimpurie.

Plopule, eşti alb în întuneric. Părul mamei n-a fost să albească…

Stea, încingi o panglică de aur. Rana mamei a născut-o plumbul.

Cine te-a scos, uşă, din ţâţână? Maică-mea nu poate să mai vină.

Prin tot primul volum trece un vânt funerar. Buruieni de cenuşă cresc sub paşii poetului. Părul blond al fetiţelor se înroşeşte (poate de flăcări). Părul luminos al „iubitei sale de seară” arde. Nu e de mirare că, după lagărele de exterminare ale Europei, munţii de păr tăiat al deţinuţilor continuă să urmărească memoria poetului: „Părul tău atârna din copac peste noi, dar nu erai“ ; „sorii morţi sunt albi ca părul copilului nostru“ ; o şuviţă neîmpletită „a încărunţit de dus, de întors“ şi „s-a desprins de fruntea sa“ ; o fată „îşi piaptănă părul, cum îl vezi pieptănat la o moartă“. Motivul părului — atît de idilic utilizat poetic de-a lungul istoriei literare paşnice, e la Celan punctul de plecare al unei magistrale Fugi macabre, în care moartea apare sub chipul unui meşter nazist cu ochi albaştri, care împroaşcă un jur cu plumbi şi loveşte în plin”, scria, în 1974, la patru ani de la moartea lui Celan, revista România literară.

Paul și Gisele Celan

În 1952, scriitorul se căsătorise cu pictorița Gisèle de Lestrange, pe care o cunoscuse cu un an înainte și căreia i-a scris peste 700 de scrisori în timpul căsniciei, corespondență ce a fost publicată în 2001 datorită fiului lor, Éric. Începând cu anul 1965, Celan a fost internat de mai multe ori în diverse spitale de psihiatrie și spre sfârșitul anilor ‘60 s-a despărțit de Gisèle.

În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970, poetul s-a aruncat în Sena, probabil de pe Podul Mirabeau, corpul său fiind găsit pe 1 mai, la zece kilometri în aval, în orășelul Courbevoie și a fost înmormântat în divizia 31 a Cimitirului din Thiais.

Corespondența cu scriitorul și traducătorul Petre Solomon, pagini publicate în Viața românească în vara anului 1970, ne oferă astăzi o imagine a ultimilor ani ai poetului:

“Îmi vine greu să scriu, acum, despre poetul Paul Celan, de care m-a legat o prietenie strânsă, în ciuda destinelor noastre divergente şi a pauzelor lungi care au punctat-o. L-am cunoscut în Bucureşti, în anii 1946—47, înainte ca Paul Celan să-şi ia zborul spre gloria lui europeană, o glorie pe care o merita din plin, dar pentru care a trebuit să plătească foarte scump. Am fost câtăva vreme colegi la o editură bucureşteană înfiinţată îndată după terminarea războiului. Paul Celan, pe atunci Paul Ancel, era un excelent traducător din limba rusă, pe care o învăţase la Cernăuţi, oraşul lui natal. A şi publicat, sub numele de Ancel, câteva cărţi de proză traduse în româneşte (din Turgheniev, Lermontov etc.). Venise la Bucureşti direct dintr-un lagăr de muncă — venise traumatizat de un eveniment care-l zdruncinase pentru tot restul zilelor: uciderea părinţilor săi de către hitlerişti, într-un lagăr din Ucraina. El însuşi scăpase ca prin minune de la moarte, dar această „minune” îi otrăvise iremediabil viaţa.

Paul Celan

Fiind, totuşi, tânar şi tenace, îşi purta cu fruntea sus povara suferinţei. Mi-l amintesc chiar extrem de exuberant şi plin de vervă, — o vervă niţeluş cam factice, a cărei formulă era clasicul „haz de necaz“, înclinat spre calambururi, risipea în jurul lui vorbe de duh cu nemiluita, în aşa măsură, încât m-am văzut nevoit să le notez pe unele dintre ele într-o „Cărticică de seară a lui Paul Celan“… Iată câteva:

— Bună dimineaţa!

— Nu trebuia…

— Ce funcţie are ăsta?

— Sinus…

Poet de limbă germană, Paul Celan (pseudonim obţinut prin anagramarea numelui său adevărat, Ancel) a rămas în România, dar cei doi ani petrecuţi de el la Bucureşti au fost printre cei mai fericiţi de care a avut parte în existenţa lui zbuciumată. Secretul acestei fericiri? Legăturile de prietenie pe care le-a înnodat aici, într-o perioadă plină de dramatism.

Au urmat, pentru el, anii urcuşului spre glorie — urcuş anevoios ca un calvar, deşi avea, aparent, înfăţişările înşelătoare ale unui drum triumfal. După un scurt popas la Viena, unde i-a apărut prima plachetă de versuri, „Nisipul din Urne“ (Der Sand aus den Urnen) — plachetă retrasă din circulaţie chiar de către poet, deoarece conţinea prea multe greşeli de tipar — Celan s-a stabilit la Paris, unde studiase, prin 1939, filologia (după ce, în 1938, începuse la Tours medicina). Numele lui s-a impus, treptat, pe măsură ce, în Germania Federală, îi apăreau volumele de poezii, cu titluri atât de stranii, unele dintre ele: „Mac și Memorie” (Mohn und Gedächtnis), în 1952; „Din Prag în Prag” (Vom Schwelle zu Schwelle), în 1955; „Plasa Cuvintelor” (Sprachgitter), în 1959, „Trandafirul nimănui“ (Die Niemandsrose), în 1964, „Meandrele răsuflării“ (Atemwende), în 1967, apoi intraductibilul „Fadensonnen“ publicat în 1968.

Paul Celan

În vara anului 1957, nu mai ţin minte precis în ce împrejurare, i-am trimis împreună cu Nina Cassian o scrisoare ce rupea tăcerea ce se statornicise între noi de aproape zece ani. Paul Celan mi-a răspuns prompt, în româneşte, şi îmi permit să citez aici pasajele esenţiale ale răspunsului său (cu data de 18 iulie 1957):

„Dragul meu Petrică,

M-am bucurat mult, nespus de mult citindu-vă scrisorile, a ta și a Ninei. …Zici că au crescut depărtările — nu, Petrică, chiar aşa n-au crescut, dimpotrivă. Tăcerile sunt acaleaşi, cuvintele, scoase de aici — cum nu s-ar asemăna, rostite dincolo sau dincoace? Cine nu e singur? Cine nu e năpădit de tot felul de spaime, atomice şi altele?

N-am devenit nici mai european, nici mai occidental. Nu prea am prieteni. Acea „faimă” despre care îmi vorbeşti ai putea să-i pui câteva ghilimele în plus.

Trăiesc şi eu, scriu şi eu versuri, uneori, am tradus câteva cărţi, neesenţiale… Din când în când sunt invitat în Germania pentru a citi versuri. N-am rămas nereperat de antisemiţi.

Mai important: m-am însurat acum cinci ani, nevastă-mea e (şi ea) pictoriţă… Primul nostru copil l-am pierdut o zi după naştere — a fost greu, greu, greu. Avem un băiat, Eric, a avut doi ani în iunie, suntem trei, singuri, “voici notre monde…”

Am purtat, de atunci, o corespondenţă destul de susţinută cu Paul Celan, deşi pauzele n-au lipsit nici în această nouă fază a prieteniei noastre. Ceea ce mă impresiona în scrisorile pe care mi le trimitea, în răstimpuri, de la Paris, era tonul lor amar, aparent inexplicabil, având în vedere succesele dobândite de poet în patria lui literară de elecţiune. Ştiam, de pildă, că fusese premiat, în 1958, marele premiu de literatură al oraşului Breme, în 1960 premiul „Georg Büchner”, apoi, în 1964, marele premiu al Land-ului Renania de Nord-Westfalia. Mai ştiam, de la prietenul nostru comun, poetul Alfred Margul Sperber (care-l încurajase şi-i îndrumase primii paşi lirici) că Paul Celan era considerat de critica literară germană drept unul dintre cei mai importanţi, dacă nu chiar cel mai important poet de limbă germană din generaţia lui… Iar eu continuam, în tot acest timp, să primesc de la el scrisori de o tristeţe sfâşietoare, dominate de tema singurătăţii.

Paul Celan

„Am cunoscut — îmi scria el la 12 septembrie 1962 (de data asta în franceză, căci între timp cunoştinţele de limba română se subţiaseră) — am cunoscut, şi am şi tradus, un număr de mari poeţi francezi, aşa cum am cunoscut „floarea” poeţilor germani. Unii dintre ei mi-au arătat, în dedicaţii şi declaraţii, o prietenie despre care voi spune doar atâta — că s-a dovedit a fi exclusiv „literară”. Dar eu am avut, e mult de atunci, nişte prieteni- poeţi, era între anii 45-47, la Bucureşti. Nu voi uita asta niciodată”.

Dacă dau în vileag, aici, destăinuirile lui Paul Celan, o fac nu pentru a arunca o umbră asupra patriilor sale de elecţiune, ci pentru a pune în lumină o fază mai puţin cunoscută din evoluţia acestui mare poet — însăşi faza lui formativă — şi, de asemenea, pentru a încerca să-mi explic tragicul gest final care i-a pus, de curând, capăt vieţii. Celan a plecat din România gata format, cu „Nisipul din urne” în buzunar — un nisip aurifer extras dintr-o albie existenţială răscolită de torenţii istoriei. Suferinţele cumplite îndurate în anii războiului, mai cu seamă pierderea ambilor părinţi în împrejurările amintite, şi-au pus dintru început pecetea asupra liricii sale. Faimoasa „Todesfuge” — devenită o piesă de antologie — atestă, laolaltă cu multe alte poezii scrise în această primă etapă, adâncimea şi gravitatea mesajului pe care Celan l-a dus cu sine în Occident. Condiţia lui poetică şi umană a fost din capul locului tragică, prin însăşi substanţa ei.

Sentimentul de singurătate încercat de poet pe noile sale meridiane — alese de altfel exclusiv dintr-o necesitate interioară, de afirmare a talentului său specific, — i-a agravat propensiunea spre o viziune tragică asupra lumii. S-a mai întâmplat, însă, și altceva: Celan a fost, la un moment dat, victima unei campanii de calomnii, orchestrată cu o diabolică râvnă, în scopul de a-l distruge ca poet, şi ca om. Nu cunosc în amănunt fazele şi peripeţiile acestei campanii, sursa mea rămâne, mărturisesc, însăşi corespondenţa primită de la Celan, într-o perioadă când nervii lui erau deja grav atinşi de încordarea la care fuseseră supuşi ani de-a rîndul! Pe scurt, iată despre ce era vorba.

Văduva unui cunoscut poet suprarealist, Yvan Goll, (scriitoarea Claire Goll) îl acuzase pe Celan că ar fi plagiat unele dintre versurile scrise de Goll în limba germană. Celan îl întâlnise pe Goll cu puţină vreme înainte de moartea acestuia. Sperber îi dăduse o recomandare către bătrînul poet suprarealist, pe care-l cunoscuse el însuși, foarte bine, în tinerețe. Goll îl simpatizase într-atâta pe Celan, încât îi citise într-adevăr unele poezii scrise în ultima vreme; iar Celan, la rându-i, îi citise propriile versuri, aduse din România. După moartea lui Yvan Goll, văduva acestuia l-a învinuit, în chip surprinzător, pe Celan de plagiat. O anumită presă germană, agasată de gloria tânărului poet, care nu se situa să-și proclame, în lirica lui, cu mijloacele specifice acesteia, ura împotriva nazismului, a preluat şi a amplificat acuzaţiile bizare ale doamnei Goll.

Iată ce-mi scria Celan la 22 martie 1962, sub imperiul unei deznădejdi atroce:

…Deunăzi ţi-am trimis o scrisoare însoţită de un poem (care nu-i decât strigătul unuia desfiinţat — în sensul cel mai pregnant al cuvântului — de către „oamenii” neonazişti germani şi de către acoliţii lor). Sunt — suntem absolut singuri, dragul meu. Nici un fel de posibilitate de a mai publica — ba, am ajuns chiar să fiu prădat de propriile mele manuscrise… Sunt furat, dar asta nu le ajunge; au nevoie — frumoasa şi eterna proiecţie! — să mă prezinte pretutindeni ca pe un HOŢ! Printre ultimele acuzaţii, se insinuează că n-aş cunoaşte limbile din care traduc. Esenin-ul meu a şi fost „retradus” (şi propriul meu editor, foarte americanul Fischer, s-a pretat la această operaţiune). Calomnia e lăsată să călătorească peste tot, până şi în ţările ale căror graiuri am jurat să le slujesc cu dragoste şi credinţă…”

Nu mai ţin minte ce i-am răspuns, probabil că mi-am exprimat nedumerirea şi stupoarea, în orice caz, peste câteva săptămîni am primit de la Celan (la 25 aprilie 1962), o nouă scrisoare:

„Dragul meu Petrică, îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta. Ce pot să-ţi spun? Îmi dau seama că, văzute de departe, lucrurile pe care le relatez eu prezintă toate caracteristicile neverosimilului. Şi-mi mai dau seama că, împărtăşindu-ţi, într-un mod atât de brutal şi abrupt, la voia furiilor mele, nişte nume, nişte fapte răzleţe, contribui eu însumi la a le face neverosimile, de necrezut. Dar vai! Faptele sunt fapte, iar situaţia mea este întocmai aşa cum ţi-am descris-o, — nu pot decât să te rog să mă crezi, să-mi acorzi mai departe încrederea ta. Desigur, tonul pe care ţi-am vorbit n-are nimic detaşat: nu uita că eu trebuie să trăiesc zilnic toate aceste lucruri.

Răspund de tot ceea ce ţi-am afirmat, Petrică, şi sper să am, într-o bună zi, ocazia de a-ţi arăta, negru pe alb, că n-am inventat absolut nimic. (De altfel, toate aceste lucruri depăşesc, în mod foarte evident, cazul meu personal). Aş dori să subliniez aici un singur lucru: am făcut faţă întotdeauna, oriunde am văzut nazismul ridicîndu-şi capul întotdeauna. Dar neo-nazismul e un fenomen destul de complex: el şi-a ales, printre altele, masca unui anumit nonconformism. În Republica Federală naţionalismul renaşte, cu toate vechile-i mituri, adaptate necesităţilor momentului. Travestiul domneşte, în literatură ca şi aiurea. E ora realităţii pervertite, ora mitomanilor, ora perversiunii, ora faimoşilor „Mänmerbünde” foarte germanici şi foarte occidentali, ora Proiecţiilor şi a alibiurilor retrospective, ora tuturor ambiguităţilor, a tuturor duplicităţilor, ora „ersatz”-urilor de tot felul… Este revalorizat un trecut — în vederea cărui viitor ?!…”

Paul Celan

Într-o altă scrisoare, datată 5 septembrie 1962, Celan îmi mărturisea: „…Am trecut prin întâmplări foarte derutante — cuvântul e doar un eufemism —, rar s-au făcut greutăţi care mi-au înveninat existenţa aşa cum prevăzuseşi tu într-una din scrisorile tale. Şi atunci, într-un moment de slăbiciune, am socotit necesar să încerc o împăcare, în ciuda celor petrecute şi în ciuda oricărei evidenţe. Dar nu te poţi împăca nicidecum cu reaua credinţă, — aşa că iată-mă din nou singur. Nervii mei sunt nişte bieţi nervi, m-au lăsat — din motive foarte reale, foarte obiective, — şi astfel m-am pomenit că furnizez eu însumi, acelora care nici nu visau ceva mai bun, alibiuri pe care nu vor întârzia să le scoată la vedere. Ceea ce ar fi trebuit poate să fac era să mă desprind, dar ştii bine ce înseamnă pentru un autor de limbă germană, şi care a trăit teroarea nazistă, să se vadă rupt de limba lui, pentru a doua oară. Ei au ştiut, printre altele, — s-au priceput magistral — să facă vid în jurul meu. La asta se adauga o presiune psihologică, insuportabilă a la longue. (Sper că într-o bună zi voi putea să-ți furnizez toate amănuntele în legătură cu aceasta).

Oricât de paradoxal ar putea să ți se pară acest lucru, am fost stăpânit — în toiul întregii aceste povești — de dorința arzătoare de a vă regăsi. Speranţa asta continuă să mă însufleţească…”

În noiembrie 1966 am avut, în sfârşit, prilejul de a-l revedea pe prietenul meu. Mai păstrez şi acum bileţelul pe care l-am găsit într-o carte de Apollinaire — „Le Flaneur des deux Rives” — lăsată de Celan la sediul PEN-Club-ului francez, unde trăsesem cu numai câteva ore înainte.

„Bine ai venit, Petre,

Ton ami, Paul

16.XI.66”

Revederea, după douăzeci de ani, a fost patetică. Timpul făcuse ravagii. Celan era acum uşor adus de spate, părul i se rărise, omul îşi arăta nu numai vârsta, ci şi boala, căci între timp devenise realmente bolnav. Era, însă, foarte bine dispus şi, în afara oftaturilor ce-i punctau, ritmic, conversaţia, nimic nu-i trăda adânca depresiune. În cursul numeroaselor discuţii pe care le-am purtat cu el, am evocat, fireşte, şi problema raporturilor lui cu Germania. Mi-a repetat ceea ce-mi spusese în atâtea scrisori, adăugând că posedă o arhivă întreagă cu documente şi extrase din presă privitoare la „afacerea Goll“ şi la prelungirile ei. Mi s-a părut, totuşi, că e ceva mai senin în această privinţă, aşa că n-am stăruit să-i vizitez arhiva — nu voiam să-i răscolesc din nou amintirile, deschizând acea cutie a Pandorei. De altfel, între timp, reputaţia i se consolidase în Germania Federală, unde, după moartea lui Adenauer, neonaziştii începuseră să bată în retragere. Celan m-a invitat într-o zi să asist la o conferinţă a criticului vest-german Beda Allemann, organizată la „Casa de cultură germană“ din Paris, de pe Avenue Georges V. Criticul a vorbit, în faţa unei săli pline, despre opera poetei Nelly Sachs, proaspăt laureată a „Premiului Nobel“, după care Celan a citit câteva dintre poeziile laureatei. Mi-am putut da seama, atunci, de prestigiul de care se bucura prietenul meu în rândurile intelectualităţii germane.

Răul era, însă, făcut. Poetul acceptat acum, îşi pierduse, în lupta cu „forţele întunericului”, echilibrul sufletesc, zdruncinat încă în tinereţe. Aveam să-l revăd peste vreo şase luni, tot la Paris, dar în fundul cel mai adânc al depresiunii de care suferea. Între timp, se despărţise de soţia lui, rămânând absolut singur în această „capitală a durerii” care devenise pentru el Parisul.

La 9 ianuarie 1967, am primit de la el o scrisoare, ca răspuns la aceea pe care i-o trimisesem cu puţine zile înainte, pentru a-i anunţa moartea lui Sperber:

„Dragul meu Petre. Scrisoarea ta a sosit azi dimineaţă. Aflasem deja, sâmbătă, într-un ziar german, „Die Welt”, o notiţă aşa-zis culturală: numele, vârsta, limba, ţara. Mă aflam pe stradă, era frig şi, cum mi se întâmplă din când în cțnd, îmi căutam ca să zic aşa Nordul (care, hotărât lucru, se află niţeluş în Est). Şi atunci, odată cu gerul şi cu suflarea lui, a fost din nou „ora lui Sperber”, ora lui totală, dacă pot spune astfel. Mi-era năduşeală, a lacrimă. Pe urmă, m-am gândit să iau un avion spre Bucureşti. Dar am mers mai departe pe stradă.

Consider că necrologul publicat de Uniunea Scriitorilor e foarte demn, şi nu sunt deloc nesimţitor la faptul că, în el, coordonatele acestei existenţe — cam anacronice, cam catacronice, aidoma existenţei oricărui poet — apar nude, limpezi, spuse pe nume”.

Revederea a fost dureroasă. Prietenul meu abia ieşise din clinica psihiatrică unde se trata de câţiva ani încoace, şi unde avea senzaţia că-i un biet cobai. Locuia acum într-o sală de clasă de la „Ecole Normale Supérieure”, unde şi preda în calitate de lector de limba germană. Nu voi uita niciodată surâsul trist cu care m-a însoţit la un autobuz, în ajunul plecării mele din Paris, după o plimbare grea de tăceri, prin Cartierul Latin.

A continuat să-mi scrie, mai rar ca altădată, dar cu aceeaşi afecţiune, iar câţiva dintre prietenii noştri comuni — Nina Cassian, Ion Caraion, Mihail Petroveanu — care au avut prilejul să-l întâlnească la Paris, spre sfârşitul anului 1969, mi-au spus că Paul Celan părea să-şi fi învins criza şi că era chiar plin de vervă.

Încurajat de relatările lor, i-am trimis către sfârşitul lui aprilie o scrisoare în care-l mustram pentru tăcerea lui din ultima vreme. Cam în același timp, adresantul scrisorii mele se arunca în Sena, înainte de a fi împlinit rotunda vârstă de cincizeci de ani…

Destinul lui Paul Celan — “fără îndoială cel mai important poet de limbă germană din generația lui”, cum îl consideră René Wintzen într-un articol publicat recent în „Le Monde” (16 mai 1970), are, aş spune, o rotunjime tragică. Am socotit necesar să dau la iveală măcar parţial corespondenţa purtată cu Celan, pentru că ea proiectează cred, o lumină inedită asupra operei sale — singura care interesează de aci înainte, posteritatea”.

*** Petre Solomon, Amintiri despre Paul Celan, Viaţa Românească, 1970

Tristețe

Visele, volbura serii-auroră,

lac adormit într-un nufăr apus,

vii să le-ngheţi cu tăcerile, soră

neagră-a celui ce cunună ţi-a pus

cerul cu zimţi, de nea, peste tâmple,

nor înflorit, pe o geană să-l duci,

tu, rătăcită-n veşminte mai simple,

râzi: — Oare mâine şi toamna din nuci?

Iia n-o vrei, cea cu umbră cusută,

paing înstelat, peste noapte să-l pui…

Iar doarme aurul şi ceaţa se mută.

Cui îi dau rouă? Lacrima — cui?

Extrase din:

Petre Solomon, Amintiri despre Paul Celan, Viaţa Românească, 1970

România literară, 1974

Fotografii:

România literară, 1987, 2001

Euphorion, 1998

DS TW

leave a comment