Până la apariția poetei Delmira Agustini, lirica feminină a Americii Latine era cunoscută prin două femei: poeta peruană Amarilis, contemporană a lui Lope de Vega, probabil o metisă dacă o identificăm pe autoare în ampla și splendida ei “Epistolă către Belardo”, și mai ales Sor Juana Inés de la Cruz, o călugăriță mexicană, fiica ilegitimă a unui spaniol si a unei native care, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, era considerată cee mai de seamă poetă de limbă spaniolă a lumii.
Reprezentantă a liricii sud-americane mai puțin cunoscută în România, Delmira Agustini a avut un destin urmărit de o dramă ascunsă, care a imprimat poeziei și scurtei ei existențe o pecete misterioasă.
Delmira, care provenea dintr-o familie veche și bogată din Uruguay, s-a născut în Montevideo, pe 24 octombrie 1886, oraș unde au văzut lumina zilei numeroși scriitori latino-americani și trei dintre cei mai importanți poeți de limbă franceză: Lautréamont, Laforgue și Supervielle.
A primit o educație strălucită, a luat lecții de franceză și pian în copilărie și a manifestat o precocitate rară, care explică debutul ei poetic la doar douăzeci și unu de ani, când a publicat volumul “El libro blanco”, ce a entuziasmat întreaga critică literară.
Câțiva ani mai târziu, poetul nicaraguan Rubén Dario, considerat părintele modernismului hispano-american, poposind în Montevideo, a cunoscut-o și a numit-o „cel mai prestigios poet al limbii spaniole” din epoca respectivă.
Delmira s-a căsătorit cu Enrique Job Reyes, un tânăr de care era îndrăgostită, dar mariajul a durat mai puțin de o lună. Soții s-au despărțit în mod inexplicabil, fără ca nimeni să știe ce a intervenit între ei, dar au continuat să se întâlnească prin mediile obscure ale periferiei din Montevideo, părând să conviețuiască în ciuda divorțului intentat între timp.
Pe 6 iulie 1914, la o lună după sentință, poeta a fost asasinată de fostul soț, care s-a sinucis cu același pistol, fără să lase vreun bilet explicativ. Familiile lor nu au reușit să descifreze substratul acestei tragedii, iar poliția a închis cazul foarte repede.
Viața Delmirei Agustini s-a sfârșit la doar douăzeci și opt de ani. De-a lungul timpului, s-a spus că o boală sufletească trebuie să o fi devorat pe această femeie care avusese toate atributele împlinirii: era inteligentă, agreabilă, cultivată, bogată, se bucura de un succes răsunător la vârsta când în mod obișnuit poeții abia încearcă să debuteze.
Criticii au spus că a fost mistuită de „o boală tăinuită ca un blestem auzit pe întuneric, o sfâșiere, o lingoare absurdă și tiranică, așa cum trădează poemele din cele trei volume pe care le publicase înainte de a muri…” Poezia ei are o temă fundamentală: iubirea, și poate aceasta a fost maladia ciudată care a ucis-o după ce-i răvășise existența.
Delmira Augustini se definea ea însăși printr-o metaforă: “Yo soy el eisne errante de los sangrientos rastros, voy manchando los lagos y remontando el vuelo” (“O lebădă însângerată, rătăcitoare, ce pătează lacurile cu propriul ei sânge, luându-și iarăși zborul în căutarea aceluiași destin, între exaltări și prăbușiri succesive”).
