Petru Poni s-a născut pe 4 ianuarie 1841 în satul Secăreşti, comuna Băiceni, judeţul Iaşi, într-o familie de răzeşi. După ce a absolvit şcoala primară din Târgu Frumos, a venit la Iaşi în 1852 unde a urmat, ca bursier, Academia Mihăileană, iar la încheierea studiilor liceale a studiat un singur an la Universitate, plecând apoi bursier la Paris. Viitorul profesor a studiat chimia la Sorbona, a lucrat în laboratoarele marilor chimişti Sainte-Claire Deville, M. Berthelot, Wurtz și, după obţinerea titlului de licenţă (1868) s-a întors în ţară, fiind numit profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană. În 1878, a devenit profesor titular de chimie la Universitatea din Iaşi, în locul lui Ştefan Micle, soțul Veronicăi Micle.
În 1891, catedra de chimie s-a scindat în chimie minerală și organică, iar Petru Poni a rămas titularul celei dintâi catedre, unde a activat până la pensionare, în 1911.
La numirea ca profesor la Universitate, găsise, în loc de laborator, o cămăruţă care fusese pe vremuri bucătărie, unde se păstrau câteva retorte, borcane, capsule şi sticluţe, cele mai multe goale. „Nouă ne lipsea totul, spunea savantul, nu aveam nici colecţiuni, nici aparate, nici materialul cel mai elementar de experimentare, nici cărţi sau reviste în care să putem afla cel puţin ceea ce alţii mai favorizaţi decât noi lucrează în alte ţări. Nu aveam măcar localul în care să putem lucra“.
Petru Poni nu s-a lăsat descurajat şi a început, în anul 1883, primele lucruri practice cu studenţii, reușind din an în an să îmbunătăţească înzestrarea laboratorului. A comandat cărţi şi reviste de specialitate, iar pe 21 octombrie 1897 au fost inaugurate laboratoarele de chimie din noul local al Universităţii din Iaşi, care au fost în întregime opera sa. În plus, a organizat şi un laborator de analize chimice pe lângă Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului unde se făceau, în afară de analizele curente ale mărfurilor de la vamă, cercetări privind falsificarea unor alimente, controlul obiectelor de uz casnic din punct de vedere al toxicităţii, analiza inflamabilității gazelor
toxice din petrolul lampant, analize de ape minerale etc. Laboratorul pentru analize vamale s-a transformat cu timpul, într-un reputat centru de cercetări chimico-sanitare.
În 1878, într-un memoriu adresat Ministerului Instrucţiunii, scria: „Nu ştim nici care este natura şi valoarea productelor minerale ale solului nostru, nici calitatea reală a productelor noastre agricole, nici condiţiile ştiinţifice ale agriculturii noastre, nu cunoaştem apele noastre minerale, într-un cuvânt nimica din cele ce formează baza avuţiei noastre naţionale”.
Profesorul își începuse încă din 1877 cercetările asupra mineralelor, petrolului, apelor minerale, a cutreierat Carpaţii în tot lungul lor, a adunat minerale şi le-a analizat cu precizia şi minuţiozitatea care îl caracterizau, iar în 1901 a publicat o lucrare vastă despre mineralele din România. Două dintre acestea au fost descoperite, identificate şi studiate de Petru Poni: badenita, o arseniobismatură de cobalt găsită la Bădeni-Ungureni, şi broştenita, un manganit de fier şi mangan găsit în şisturile cristaline de la Broşteni.
Studiul eflorescenţelor saline, prezența sărurilor de potasiu în unele ape minerale saline, studiul ozocheritei (ceara de pământ, un amestec de diferite hidrocarburi în proporţii variabile) și al rumanitei, o varietate de chihlimbar românesc, cercetările asupra petrolurilor, primele studii sistematice şi ştiinţifice pentru cunoaşterea diferitelor categorii de hidrocarburi care intră în compoziția petrolului au fost tot atâtea preocupări ale omului de știință.
Dar Petru Poni a fost, înainte de toate, un om al şcolii. Dragostea pentru catedră şi elevi poate fi ușor observată citind memoriile celui care a fost de trei ori ministru al Culturii și Instrucțiunii Publice, iar astăzi, când sistemul de educație trece printr-o criză gravă, tabloul colorat și viu pe care cărturarul cu sufletul plin de iubire de carte l-a făcut vechii şcoli este o oglindă impresionantă a unor vremuri pe care n-ar fi rău să le cerceteze politicienii secolului XXI.
“Am avut norocul să fiu crescut în şcoala care astăzi se numeşte Liceul Național si care pe atunci se numea Academie. Acolo am ascultat cuvântul cald si maestru al lui Neculai Ionescu, care ne înălţa inimile. Acolo am fost şcolarul lui Laurian şi Bărnuţ, apostoli ai românismului. Acolo am consacrat, la începutul carierei mele profesorale, 12 ani pentru a continua opera învăţătorilor mei. Nu pot să-mi aduc aminte de această şcoală fără ca să fiu cuprins de o adâncă emoție. Ea este cea mai veche instituţiune de învăţământ secundar din Moldova: dintr-însa au ieşit aproape toţi bărbaţii care, de la 1840 încoace, au lucrat la regenerarea noastră naţională.
La 1852, copil sărac, am venit la Iaşi de la Târgul-Frumos, unde învăţasem şcoala primară „norma mică şi norma mare”, cu dorul în suflet să învăţ mai departe, să mă fac şi eu om. M-am prezentat lui Laurian; i-am spus ce voiesc. El s-a uitat lung la mine, parcă voia să vadă ce este în creierul şi în inima mea. Mi-a pus câteva întrebări, mi-a dat să fac o socoteală, m-a pus să scriu şi să analizez câteva fraze şi, netezându-şi barba, mi-a zis:
„Băiete, eşti primit în Academie, intern, în clasa întâia gimnazială”.
Ceasurile fericite ce le are omul în viaţă nu le uită niciodată. Aşa şi acum, la adânci bătrâneţe, am în mintea mea cuvintele lui Laurian ca si cum le-aş fi auzit ieri. Laurian nu era profesor. El avea titlul de inspector general al instrucţiunii. Fusese însărcinat de Ghica Vodă să organizeze învăţământul în Moldova. El îndeplinea şi sarcina de director al gimnaziului pe care îl înfiinţase şi care nu era încă complet. Era un om în adevăr extraordinar prin varietatea cunoştinţelor sale. Când lipsea un profesor, el îi tinea locul. Erau zile în care făcea câte două si trei lecţii deosebite.
Într-o clasă explica trigonometria sau teoria funcţiunilor, în alta făcea anatomia sau zoologia, în alta limba greacă, în alta latina. Eram fericiţi când ascultam o lecţie făcută de el. Ni se părea că în creierii lui erau cristalizate toate cunoştinţele omeneşti. Singurul lucru la care aspiram era să devenim tot aşa de învăţaţi ca şi dânsul.
Pe atunci şcolarii treceau, în cursul anului, două examene, unul iarna şi altul vara, la sfârşitul anului şcolar. Laurian asista la aceste examene, la toate materiile şi la toate clasele. El punea copiilor întrebări, el îi îndrepta cu blândeţe când în răspunsurile lor făceau câte o greşeală. Nu am înţeles pentru ce pedagogii moderni au suprimat aceste examene. Şcolarii aveau ocazia să revadă obiectele predate în cursul anului; ei puteau să înveţe unele materii la care erau mai slabi sau să se lumineze asupra unor chestiuni pe care nu le înţeleseseră.
Prepararea la examene se făcea în comun sau în grupe. Băiatul cel mai tare la o materie, spre exemplu la matematici, explica colegilor lui diversele teoreme sau probleme. Unul din cei mai slabi repeta explicarea şi toţi sau aproape toţi o cunoşteau. Foarte de multe ori am văzut un şcolar răspunzând la examen foarte bine, deşi în cursul anului fusese mediocru. Încurajat de succesul obţinut, el îşi dădea apoi toate silinţele pentru a se menţine între cei dintâi în clasele următoare şi să capete în public laudele domnului inspector.
Laurian cunoştea pe fiecare şcolar şi ştia care e valoarea lui, care sunt calităţile şi defectele lui. De aceea el izbutea uşor să corijeze micile păcate ale copilăriei fără să facă recurs la pedepse. Dacă am ajuns şi eu să fiu bun profesor, după cum mi-au spus-o întotdeauna toţi foştii mei şcolari, aceasta lui Laurian şi lui Bărnuţ o datoresc.
Bărnuţ a venit mai târziu. Gimnaziul era complet cu şapte clase. Se înfiinţase şi anul întâi de universitate al Facultăţii de filozofie şi de drept. El explica în clasa a şaptea gimnazială psihologia şi logica, în facultatea de litere – estetica, etica şi metafizica, iar în facultatea juridică – dreptul natural.
Dintre toţi profesorii noştri, Bărnuţ era adevăratul nostru învăţător şi conducător. Prin marea lui erudiţiune, el ne dădea ştiinţa. Prin bunătatea şi viaţa lui de ascet, prin sfaturile lui pline de blândeţe, de o adâncă convingere şi o mare înţelepciune, el ne arăta cum sunt datoriile noastre.
Duminicile şi sărbătorile el ne primea în mica sa odăiţă şi acolo ceasuri întregi vorbeam, nu ca şcolarii cu profesorul lor, ci ca copiii cu bunul lor părinte. Vorbeam despre toate cele, fără şir şi fără ordine. Oricare însă ar fi fost subiectul conversaţiunii, el ştia să tragă dintr-însul învăţăminte care rămâneau întipărite în mintea şi inimele noastre.
Chestiunea utilitarismului în educaţia şi instrucţia tinerimii nu luase încă naştere la noi, învăţătorii noştri ne făceau să sugem la izvoarele clasicismului antic iubirea de patrie, de dreptate şi libertate, înălţau aspiraţiunile noastre şi sădeau în sufletul nostru sentimentul datoriei. Ei voiau să facă din noi, înainte de toate, oameni capabili de a lucra în mod dezinteresat la realizarea unui ideal.
Educaţiunea dată în această direcţiune era uşurată prin faptul că aproape toţi şcolarii erau interni. Trăind împreună, noi ne comunicam ideile noastre asupra învăţăturilor ce ni se dăduseră; le discutam adeseori cu aprinderea tinereţii şi sfârşeam prin a ni le asimila.
Educaţia tinerimii dată în internate a fost criticată cu înverşunare de cătră unii pedagogi. Stau şi mă gândesc, cu liniştea şi nepărtinirea bătrânețelor, asupra anilor pe care i-am trăit în internatul Academiei. Şi nu pot găsi nici una din învinuirile ce se aduc acestor instituţiuni.
Faţă de criticile acestor învăţaţi pedagogi, îmi amintesc dragostea cu care era privit internatul nostru de bărbaţii buni şi înţelepţi din timpul când eram şcolar. Dintre aceştia, nu pot uita pe Grigorie Cuza. El devenise ministru al instrucţiunii publice. Deşi bătrân, îmbrăcat cu haine moldoveneşti, cu un antereu cam ponosit, cu şapcă şi cu cozoroc şi cu ciubote până la genunchi, el era mai cult decât îţi puteai închipui după înfăţişarea sa. Ştia franţuzeşte, nemţeşte, elineşte şi cunoştea capodoperile scrise în aceste limbi.
În toate Duminicile şi sărbătorile, el poftea la masă, din fiecare clasă, câte doi şcolari care avusese notele cele mai mari la învăţătură şi la purtare. Cinstea ce ne făcea ministrul era răsplata cea mai mare la care puteam aspira prin munca ce ne dădeam.
El îngrijea de noi ca de copiii lui. Când primea de la moşiile mănăstireşti vânaturi, burdufe de brânză, putine cu lapte acru, el trimitea toate aceste bunătăţi la internat „pentru ca să aibă, zicea el, bieţii băieţi cu ce să se facă nu numai oameni învăţaţi, ci şi zdraveni şi voinici”.
Joile după amiază nu se țineau clase. Când era vreme bună, ne duceam cu toţii pe şesul Bahluiului şi acolo făceam câte o cină monstră. De multe ori, în mijlocul jocului Cuza apărea între noi. Cu poalele antereului ridicate la brâu, ca şi cum ar fi voit să ieie parte la joc, el îndemna pe cei de la bătaie să lovească puternic mingea, iar pe cei de la porcare să o prindă. „Haide, băieţi, striga el, când e vorba de carte să învăţaţi din toată inima şi când e vorba de joacă să vă jucaţi din toată inima”.
Foarte deseori Cuza venea dis de dimineaţă la internat. Când suna clopoţelul de sculare, el era în dormitor, umbla printre paturi, ne îndemna să ne sculăm, să ne spălăm, să ne îmbrăcăm cât mai repede şi să ne apucăm de învăţat. „Lenea, ne zicea el, este pricina tuturor răutăţilor”.
El venea apoi în repetitorii, vorbea cu câţiva şcolari din fiecare clasă, ne întreba ce lecţii avem şi dacă le-am învăţat, cerceta caietele noastre şi ne mustra cu blândeţe când găsea că nu sunt curate şi ţinute în regulă. Pe unii din noi, care fuseseră poftiţi la masă, îi cunoştea şi le zicea pe nume. Aceasta ne făcea mare plăcere.
Un călugăr, părintele Isaiia Duhu, era prieten bun al lui Cuza. El venea în toate Duminicile la masa ministrului împreună cu şcolarii cei buni din Academie. Amândoi bătrânii vorbeau de filosofie, de descoperirile cele mai noi făcute în ştiinţă, de operele literare cele mai însemnate. Băieţii îi ascultau cu respect şi se întrebau, în mintea lor, cum se putea ca oameni cu aspect aşa de simplu să fie aşa de învăţaţi.
Părintele Duhu nu era numai un om cult, în toată puterea cuvântului; el era totodată şi foarte bun. În modesta lui locuinţă, el ţinea câte unul sau doi din copiii cărora, din sărăcia sa, le dădea tot ce le trebuia pentru ca să urmeze la şcoală. Desigur că pentru aceasta îl ajuta şi Cuza”.
Petru Poni a încetat din viață pe 2 aprilie 1925, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântat cu funeralii naționale la Cimitirul Eternitatea din Iași. Revista Viața Românească scria la moartea sa:
“Cu Petru Poni a dispărut unul din puţinii noştri oameni politici care au fost mai înainte de toate lucrători în domeniul specialităţii lor, au intrat în politică în calitate de oameni de meserie şi n-au făcut politică pentru politică (fie şi în sensul cel mai bun al acestei expresii).
Petru Poni a fost un producător de valori, şi politica lui a fost determinată de această calitate a lui. Petru Poni a fost un învăţat şi un învăţător. A făcut descoperiri utile, a analizat bogăţiile solului nostru, şi a fost vreme de jumătate de veac profesor la tot felul de şcoli.
Acest învăţat şi acest profesor a făcut politica unui învăţat şi a unui profesor, s-a ocupat de învăţământ şi de cultură. A fost un mare ministru al şcolilor (şi niciodată la alt departament), a organizat învăţământul şi a creat Casa Şcoalei.
Acest om care a fost un mare profesor, un mare ministru, acest om care a muncit enorm, vreme îndelungată, aproape de-a lungul întregii noastre istorii contemporane, acest om care a lucrat la organizarea ştiinţei şi culturii naţionale, care a arătat valoarea bogăţiilor ţării, acest om care a contribuit ca puţini alţii la progresul material, moral şi intelectual al ţării sale, dar care n-a făcut politică aşa cum se obişnuieşte să se facă, a murit sărac, a trăit sfârşitul vieţii sale ca un pensionar din vremurile de azi. Atâta!
Dar aşa trebuia să fie. A fost în firea lucrurilor. E o lege. E o fatalitate. Nu se putea altfel. Şi, la urma urmelor, şi aceasta îi întregeşte personalitatea pentru noi, pentru viitorime. În hârtiite lui s-au găsit însemnări (pe cât am aflat, un fel de memorii) despre ce ar fi trebuit să mai facă. A muncit mereu, din clasa întâia primară până ieri. Acuma însă se odihneşte, în sfârşit”.
Puteți citi și:
Spiru Haret, “Omul școalei”
